Bună ziua. Salut pe cei de la Paris care au organizat colocviul pentru comemorarea soțului meu, Ioan Ianolide. Aș dori să vă citesc câteva date, cum l-am cunoscut și sumar, așa, din viața petrecută împreună.
Mă reîntorc cu ani în urmă, respectiv la 2 martie 1965, când Ioan Ianolide a venit la noi să o viziteze pe mama mea, Penelope, pe care o cunoscuse cu câteva luni în urmă când a venit la noi în casă să-i mulțumească domnișoarei Marioara, profesoara de gimnastică medicală care, la Spitalul nr. 9, l-a îngrijit pentru recuperare motorie.
Așa m-a cunoscut și pe mine. A fost o vizită de câteva ore și a doua zi a vrut să stea de vorbă cu mine. Ne-am plimbat în parcul Herăstrău și mi-a spus că vrea să se căsătorească cu mine, căci atunci când a intrat în casă și a dat cu ochii de mine, o voce i-a spus: Asta e!
Pe moment am fost descumpănită. Și i-am spus: dumneata ești prea celest și eu prea pământeană. La care el a spus că tocmai de aceea are nevoie de mine.
Nu i-am dat niciun răspuns, dar l-am simțit ca un naufragiat care cere ajutor.
După două zile, el a plecat la Dobrotești, județul Teleorman, unde se afla familia lui. Pe data de 9 martie am primit de la el o scrisoare prin care mă invita la ei deoarece familia dorea să mă cunoască. Am acceptat invitația și m-am dus. Când i-am întâlnit, parcă îi cunoșteam de când lumea. Pe data de 14 martie tatăl lui ne-a logodit, eu am revenit la București a doua zi și după trei zile a venit și el la mine. Am depus actele pentru căsătorie și pe data de 7 aprilie 1965 am avut cununia civilă în București și pe 30 aprilie cununia religioasă la Dobrotești.
El nu avea încă serviciu. Abia în luna iulie a fost angajat ca laborant la Intreprinderea Geologică de Prospecțiuni. Apoi, în 1968, a fost transferat la Academia R.S.R., colectivul de Pedologie, ca operator chimist, unde a lucrat până în 1971. Apoi, prin mai multe Cooperative meșteșugărești, cu munca la domiciliu, ultima fiind Arta Aplicată, ca preparator mase plastice, obiecte decorative, până în 1980 când a fost pensionat medical cu grad de invaliditate II, având hepatită cronică, boală ce o avusese în închisoare și, netratată, a recidivat după 25 de ani. Treptat, boala s-a transformat în ciroză hepatică uscată, apoi cu lichid și, ulterior, a apărut o tumoră în spatele ficatului, neoperabilă, care i-a grăbit sfârșitul.
În dimineața zilei de 5 februarie 1986 s-a stins din viață.
*
A fost un om deosebit. Iubitor, blând, bun, respectos, liniștit în aparență dar zbuciumat sufletește în urma detenției de 23 de ani.
L-am iubit, l-am adorat, l-am divinizat, l-am respectat și-l voi păstra mereu în suflet și în gând.
Atât eu, cât și mama și fiica mea l-am îngrijit, l-am ajutat în munca lui care o presta acasă dar era mereu suferind de diverse boli, internat în diverse spitale, în stațiuni balneoclimaterice, căci îl supărau durerile reumatice generalizate. Făcea de 3-4 ori pe an viroze respiratorii, pietre la rinichi, etc.
Scria mereu, dar n-am știut niciodata ce-a scris. Ne povestea mereu de Valeriu, pe care l-a iubit mai mult decât pe frații lui.
Când a venit din închisoare, pe 2 august 1964, și a aflat că mama lui decedase cu 3 ani în urmă, și că fosta lui logodnică Valentina Gafencu se căsătorise, a fost o cumplită lovitură pentru el. Valentina a vrut să divorțeze, dar el nu a fost de acord. Am rămas prieteni și împreună cu mine le vizitam pe cele 3 surori ale lui Valeriu. Și astăzi mai păstrez legătura cu Valentina și Eleonora, sora cea mică fiind decedată.
Când a venit din închisoare, a vrut să se călugărească. Dar nu s-a putut. Iar mai târziu, când a aflat că se primesc în mănăstire, a încercat din nou dar nu a fost primit. Deși era căsătorit cu mine, mi-a cerut consimțământul. Și mi se rupea sufletul, dar am spus că îi voi da consimțământul.
Dar, l-am întrebat, fiind așa suferind, cine să te îngrijească acolo? Și mi-a răspuns: Dumnezeu!
Pentru că nu a putut intra în mănăstire, a dorit ca măcar mort să intre acolo, și am concesionat două locuri de îngropăciune în cimitirul mănăstirii Cernica, unde-și odihnește trupul, că sunt sigură că sufletul este în treptele cele mai înalte ale Cerului.
Când era pe patul de suferință, a fost vizitat de mai multe ori de poetul Ioan Alexandru, care i-a dăruit volumul de versuri ”Imnele Putnei” pe care i-a scris: “Iubitului frate în Domnul, Ioan Ianolide, cu bucuria de a fi fost sub acest cer, pe acest pământ creștin românesc o clipă măcar împreună, în drum spre Patria eternă!”. (Ioan Alexandru, Sf. Dumitru, 1985)
În preajma Crăciunului din 1985 au venit două maici de la mănăstirea Govora și, întâmplător, a venit și Ioan Alexandru și i-au cântat colinde.
Cu puțin înainte de deces, au venit să-l viziteze părintele arhimandrit Grigore Băbuș, de la Patriarhie, și părintele arhimandrit Valeriu Anania (azi mitropolitul Clujului – Dumnezeu să-i odihnească pe amândoi). Au stat de vorbă și la plecare părintele Anania mi-a spus: “Dacă noi am avea starea de spirit pe care o are Ion în fața morții, am fi cei mai fericiți oameni. ”
Era pregătit pentru trecerea de dincolo, dar îi părea rău de noi că ne părăsește.
Pe nepoata mea Ruxandra, fiica fiicei mele Mihaela din prima mea căsătorie, am crescut-o la noi de la 5 luni la 7 ani. Când a început școala am dat-o părinților ei, în septembrie 1985. Ionel a iubit-o foarte mult, o supraveghea cu greu: mergeau în parcul de joacă, deoarece era foarte neastâmpărată, o plimba cu căruciorul pe marginea lacului Balta Albă Titan unde locuiam. Când o certam fugea în brațele lui. El nu o certa, o sfătuia și o alinta.
Câțiva ani la rând am mers cu toții la câteva mănăstiri din țară, unde Ionel a învățat diverși călugări și călugărițe să lucreze obiecte de cult. Am fost la mănăstirea Govora, Cozia, Sihăstria și Putna.
De curând, Ruxandra și Bogdan s-au întors din pelerinajul făcut în Moldova la diverse mănăstiri. Ruxandra a fost foarte impresionată când a văzut mănăstirea Putna, mormântul lui Ștefan cel Mare și Sfânt și chilia lui Daniil Sihastru unde mergeam zilnic cu ea când era mică.
Cam acestea sunt frânturi din viața trăită timp de 21 de ani alături de minunatul meu soț Ioan Ianolide.
(Înregistrare realizată la București, pe 26 ianuarie 2013, în Televiziunea Română)
Acest material este oferit din truda și dărnicia domnului Rafael Udriște, căruia îi mulțumim mult și pe această cale.
Ioan Ianolide 