Obştile mănăstireşti trec şi ele printr-o criză de constructivism. Toată lumea e prinsă de amorul construcţiilor, prin care se defavorizează duhovnicia. Stareţii conduc în mod autocrat şi a dispărut alegerea liberă a întâi-stătătorului. A dispărut sfatul obştesc, a dispărut comuniunea frăţească.
Comunitatea este acceptată, dar nu este întreţinută prin conştiinţa colectivă, prin efervescenţa colectivă, prin creaţia colectivă, ci se reduce la autoritatea centrală care o dirijează, adesea cu greşeli, anulând contribuţia liberă a obştii. Se constată fie o indiferenţă sau silă faţă de lucrurile colective, fie – invers – egoism şi incorectitudine individuală.
Se munceşte până la epuizare. Deşi aceşti oameni au ales, din râvnă sfântă, monahismul, ascultarea (munca) îi oboseşte, îi secătuieşte şi-i îndepărtează de rostul lor.
Prea multă autoritate la stareţi, prea multă ascultare (muncă) la obşte.
Creştinii trebuie să fie personalităţi puternice, libere şi conştiente de misiunea lor, însufleţite de puterea dumnezeiască a Duhului Sfânt şi de învăţătura Evangheliilor.
Mi se pare că viaţa duhovnicească pe care am trăit-o noi în temniţe este mai densă decât aceea trăită azi prin mănăstiri. Experienţa noastră a fost aşezată pe hotarul dintre viaţă şi moarte, în suferinţe cumplite şi îndelungate, în care numai o ardere sufletească intensă te putea salva.
În temniţe s-a realizat maxima confruntare dintre Dumnezeu şi satana. Acolo erau evidente duhurile, acolo nu mai erau posibile dulcegăriile şi jumătăţile de măsură. Temniţele au scos la iveală forţa creştinismului, care este capabilă să învingă acest veac.
Lumea va avea de învăţat din experienţa temniţelor.
(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 475-476)
Ioan Ianolide 