Crăciunul în închisoare (1951)

Lumea socializată e ea însăşi o mare temniţă ce gravitează în jurul punctelor de înaltă tensiune ale temniţelor ei. Procesul care se petrece intens în temniţe se răspândeşte mai diluat în popor, dar cu efecte tot atât de catastrofale, căci în temniţe sunt mal tratate personalităţi bine conturate, puternice şi rezistente la tentativa de măcinare a lor, pe când masele populare se lasă uşor impresionate de propaganda atotputernică şi de ameninţă­rile cotidiene ca familia, serviciul, domiciliul, salariul şi eventual libertatea, care toate sunt monopolizate de partid. Nu există de­cât posibilitatea să te supui partidului, să munceşti pentru el, să te perverteşti după placul lui, căci depinzi total de el.

Nu mai avem proprietatea nu pentru a nu exploata pe alţii, ci pentru a fi exploataţi de alţii; ni s-a luat orice putere nu pentru a nu tiraniza pe alţii, ci pentru a fi tiranizaţi de alţii; prin urmare, poporul este proprietatea discreţionară a puterii bolşevice. Po­poarele nu pot decât să se supună, să muncească, să mintă, să lupte şi să se pervertească treptat, conform orânduirii socialiste marxist-leniniste.

Temniţele sunt argumentul forte al comuniştilor. Am aflat că nu moartea este cea mai mare spaimă: robia până la pervertirea lăuntrică este cheia de bază a insuportabilului, atunci când răul devine ireversibil şi atotcuprinzător.

Cu o astfel de viziune vie, reală, presantă continuam să exis­tăm în temniţe prin anii ’50.

Eram în iarna lui 1951. Era tot de Crăciun. Ne aflam în sanatoriul-penitenciar din Târgu-Ocna, sanatoriu modern, menit să disimuleze adevăratul chip al temniţelor. Tuberculoşii de aici purtau în cugetele lor amintirile din Piteşti, Gherla, Canal, din mine şi din lagărele ucigaşe.

Aveam mâncare suficientă, dar n-o mai tolerau bacilii cuibă­riţi în caverne. Eram lăsaţi în curte, dar ne înconjurau două rân­duri de ziduri bine păzite. Nu mai eram bătuţi, dar eram mereu ameninţaţi cu retrimiterea la Piteşti ori Canal. Era o intensă su­dură sufletească între noi, dar aveam şi mulţi delatori, proveniţi fie din Piteşti, fie din alte măiestrite locuri ale teroarei.

Eram noi într-un sanatoriu, dar nu aveam medicamente decât pentru gazeta de perete. Exista şi o doctoriţă care să ne îngrijească, dar eram sute de bolnavi şi zilnic mureau câte doi-trei. Cu o ladă, cu aceeaşi ladă murdară erau căraţi toţi morţii la ci­mitirul comun, fără cruce, fără preot. Nu era permis să te rogi nici la moartea cuiva. Nu exista nici dreptul la o lumânare, drept atât de scump tradiţiilor milenare. Nu aveam nici o legă­tură cu familiile, nici o ştire din lume. Aflam la şase luni o dată sau chiar la un an câte un eveniment politic major.

Şi încă mai speram. Unii erau de o naivitate politică puerilă, încât zi de zi aşteptau să vină americanii. Nu puteau să creadă că Occidentul ne-a abandonat comunismului. Încă nu ştiam ce a fost la Yalta şi, mai cu seamă, mulţi dintre noi nu puteau să con­ceapă că înţelegerile cu sovieticii vor rămâne în vigoare peste cadavrele noastre.

Marii democraţi ai ţării mureau alături de legionarii ei. Preo­ţii erau sugrumaţi împreună cu intelectualii, muncitorii şi ţăra­nii. Au fost de zeci de ori mai mulţi muncitori în temniţe decât în Partidul Comunist – şi asta într-un regim zis muncitoresc.

Datorită elitei ce zăcea în închisoare, atmosfera din penitenciarul Târgu-Ocna era de înaltă ţinută. În primul rând se re­marca religiozitatea sinceră, manifestată într-o comuniune im­presionantă şi spontană ce gravita în jurul lui Valeriu Gafencu, un om inteligent şi plin de dragoste în care sălăşluia Hristos.

Se redescoperea creştinismul în formele lui originare. Se trăia Rugăciunea inimii ca în vremurile de intensă spiritualitate. Su­fletele se curăţau în spovedanii şi în mărturisiri reciproce sin­cere, prieteneşti. Dragostea dintre noi era puternică, încât n-o putea spulbera teroarea cumplită în care trăiam. Cu cât cercul urii ne încorseta, cu atât dragostea dintre noi ne unea mai mult. Nici nu era nevoie de vorbe, căci se simţea imediat duhul fiecă­ruia, fie el bun sau rău.

Când vreunul dintre noi era în primejdie sufletească, ame­ninţat să cadă, toţi îi săreau în ajutor. Am învăţat acolo că nu numai rugăciunea unuia pentru altul este necesară, ci şi dra­gostea, mărturisirea, cuvântul, îndemnul, exemplul, curajul, riscul de a purta povara celuilalt. Căci toţi treceam prin grele încercări fizice şi sufleteşti şi de n-ar fi existat puternica legătură sufletească dintre noi, sprijinul neprecupeţit şi dăruirea deplină, toţi ne-am fi prăbuşit, în condiţiile acelea irezistibile.

Forţele rezistenţei noastre se centrau în Valeriu şi din el emanau puterile ei. Mergeam la dânsul să luăm întărire ori de câte ori sufletele ne slăbeau. Îl simţeam ca un izvor de har ce ne unea cu cerul şi ne ferea de iadul în care trăiam.

În jurul lui erau aşezaţi – în mod firesc, fără nici o intenţie, ci mai degrabă în virtutea situaţiei – toţi oamenii de acolo, rânduiţi simbolic în cercuri concentrice, căci unii erau mai apropiaţi prin deschiderea lor la lucrarea Duhului Sfânt, alţii atunci se trezeau la credinţă, alţii se străduiau, iar alţii, mai îndepărtaţi, manifestau numai un respect fără adeziune – dar şi ei respirau acelaşi aer. Cei mai depărtaţi de centru erau reeducaţii şi delatorii, care formau cercul de foc în care ardeau sufletele noastre.

Au încercat şi reeducaţii în repetate rânduri să-şi creeze un centru polarizator al duhurilor întunericului, dar nu au reuşit, ci au rămas dependenţi de politruc. De politruc şi de temnicerii lui ne apăram mai uşor, căci ne despărţeau uniformele şi statutul legal – unii stăpâni şi alţii robi. Cu mult mai greu ne putem apăra însă de reeducaţi, de care – deşi trăiam atât de intim, încercuiţi de aceleaşi ziduri şi roşi de aceiaşi bacili – eram totuşi net, categoric şi dramatic despărţiţi.

Exista însă avantajul că nu aveam surpriza trădătorilor şi delatorilor acoperiţi. Ne cunoşteam foarte bine între noi şi trăiam în două lumi ireversibil despărţite. Chiar dacă cineva n-ar fi avut capacitatea de a pătrunde în conştiinţele noastre şi a dis­tinge între duhurile deosebite ce ne stăpâneau, cele două grupe de oameni se puteau diferenţia prin expresia feţei, prin privire, gesturi, mişcări şi ţinută.

Un mărturisitor îngrijind de ceilalți martiri muribunzi

Spre deosebire de ei, tipul satanic era agitat, repezit, nesigur, înfricoşat, tensionat, gol pe dinăuntru, fugind mereu de propria conştiinţă, cu privirea sticloasă, cu zâmbet dispreţuitor, cu rău­tate pe chip, cu ură în cuvânt. Erau oameni nesinceri, mereu la pândă, egoişti, înjurând şi gata de crime oribile la ordin.

Au fost şi unii reeducaţi care au izbutit să se redreseze, fiind primiţi cu căldură în comunitatea creştină, au fost şi alţii care au simulat pocăinţa pentru a ne spiona, însă aceştia au fost uşor  depistaţi, căci sufletele erau atât de sensibilizate încât discer­neau cu uşurinţă duhurile.

Deşi reeducaţii ne terorizau, totuşi îi iubeam şi ne rugam pentru ei, căci în cei mai mulţi găseam prieteni vechi şi oameni buni, transformaţi în ticăloşi prin teroarea reeducării marxist-leniniste, un mecanism zis logic care descompune lăuntric fiinţa şi apoi încearcă, cu metode monstruoase, să formeze omul socialist, în fapt un monstru. Şi nimeni nu poate scăpa integru din „tura” de tortură a reeducării materialist-dialectice.

Rezultatele reeducării şi ”educaţiei” marxiste sunt exclusiv criminale, bestiale, decadente, dezumanizante, degradând însăşi natura umană. Oamenilor li s-au luat bunurile materiale, dar au devenit mai egoişti, mai hoţi, mai avari, deoarece niciodată n-au renunţat de bunăvoie la ele. Li s-au impus ordinea, dreptatea şi egalitatea socială, dar se urăsc mai mult între ei, se tiranizează mai mult, au devenit chiar sadici, fiindcă nici dragostea de semeni, nici bunătatea, nici dreptatea şi nici egalitatea nu izvorăsc dinăuntrul lor, ci ei îşi sunt unii altora indiferenţi.

Oamenilor li s-a promis raiul pe pământ, dar li s-a interzis raiul ceresc, li s-a dat satisfacţia simţurilor, dar li s-a negat cea a sufletului, li s-a spus că totul va fi bine şi frumos, dar în ei n-a existat nici binele, nici frumosul şi când a dispărut şi aspiraţia spre ceruri, s-au simţit întemniţaţi, pe pământ. Iar când au fost momiţi de poftele trupeşti, au devenit fiare şi bestii, fără suflete şi fără conştiinţă, întunecând totul în jurul lor, căci în ultimă analiză oamenii care nu se sfinţesc în ei înşişi murdăresc lumea cu tot ce e rău şi murdar în ei. Prin urmare, tot „binele” care siluieşte conştiinţele nu poate fi decât distructiv.

În Târgu-Ocna erau oameni care năzuiau să fie ai lui Hristos, ca sfinţii, şi oameni terorizaţi să devină marxişti, care erau ca demonii. A fost o experienţă impresionantă, pe coordonatele cele mai contrastante ale existenţei şi naturii umane.

Dar nu numai viaţa religioasă era intensă în penitenciar, ci deopotrivă şi cea intelectuală, politică ori umană. În condiţiile acelea vitrege fiecare punea la dispoziţia celorlalţi tot ce ştia: unul medicină, altul literatură, altul istorie, altul ştiinţă, altul politică. Chiar cunoştinţe modeste, cum ar fi plugăritul ori ciobănitul, erau luate în consideraţie şi deveneau bunuri comune.

Învăţam să gândim politic, fiindcă are şi politica filosofia ei, spiritualitatea ei, metodele ei şi domeniul ei de mare importanţă umană. Pătrundeam ideologiile şi concepţiile până în sâmburele lor spiritual. Studiam diversele modele politico-sociale până la consecinţele lor ultime.

Aşa am învăţat politică şi am văzut limitele ei. Am înţeles că ultima şansă de izbăvire a oamenilor este spiritualitatea şi că toate celelalte planuri trebuie să i se subsumeze. Iar spiritualitatea înseamnă în primul rând libertate – dar libertate bine înţeleasă căci altfel tot libertatea deschide porţile negării binelui şi alunecării din eroare în eroare, până la bezna cea mare a ateismului.

Pe lângă politică şi filosofie, se făcea la Târgu-Ocna literatură, în special poezie, precum şi muzică. De asemeni, se învăţau pe de rost Evangheliile, acatiste şi mii de versuri. S-au învăţat şi o mulţime de limbi străine, încât unii au devenit adevăraţi poli­gloţi. Se învăţa oral, cel mult cu notaţii pe săpun, pe curea ori pe o sticluţă de medicamente preparată cu unsoare şi cu praf de talc. Se scria cu un vârf de sârmă ori cu un băţ.

S-au predat chiar cursuri sistematice, la sfârşitul cărora deţi­nuţii studenţi erau pregătiţi să-şi dea examenele cu succes, dar n-au ajuns niciodată acea fericită zi. Se făceau expuneri filosofice ori ştiinţifice de mare ţinută intelectuală. Oameni simpli asimilau cu uşurinţă idei şi teorii pretenţioase, uimind adesea prin capa­citatea lor de sinteză chiar şi pe cei mai rafinaţi intelectuali.

Toate acestea şi multe alte asemenea au îmbogăţit sufletele şi minţile oamenilor de acolo. Se profila un tip de om complet, de­plin, armonios, cu o viziune integrală despre Dumnezeu, om şi lume. Acolo nu se făceau confuzii între valori, nici între planuri existenţiale, nici între duhuri. Acolo nu se împărţeau oamenii în partide politice, nici în clase sociale, nici chiar în naţionalităţi. Acolo valoarea supremă era omul sfânt, viaţa sfântă, duhul sfin­ţit. Valorile se ierarhizau singure, ca de altfel şi oamenii, care în temniţă fiind, nu mai aveau mijloace de a-şi ascunde defectele.

Cei ce au supravieţuit temniţelor şi morţii păstrează până astăzi ca pe un punct de referinţă modelul de viaţă al deţinuţilor din Târgu-Ocna.

Jertfa iubirii de frați la închisoarea Târg Ocna

Eram închişi acolo fără nădejde de eliberare, terorizaţi, bol­navi şi izolaţi. Mulţi erau invalizi şi imobilizaţi la pat. Aceştia au fost aşezaţi în camerele de la parter, iar noi, cei de la etajele unu și doi, ceva mai sănătoşi, am organizat un program de muncă voluntară pentru ei. Devotamentul slujirii era deplin, până la epuizare. La dragostea cu care erau serviţi, tuberculoşii răspun­deau tot cu dragoste, cu recunoştinţă şi sensibilitate, infirmând egoismul proverbial al bolnavilor de acest fel.

Le dădeam să mănânce, îi spălam, îi curăţăm, altfel spus le îndeplineam toate necesităţile. Tuşea lor răguşită, înăbuşită, seacă, răsuna necontenit şi se acompania cu straniul cântec al cucuvelelor. Impresionante erau hemoptiziile, adesea năvalnice, care epuizau şi pe bolnavi şi pe infirmierii improvizaţi. Învăţa­sem a şti cât mai are de trăit fiecare, după fizionomie, după mi­ros, după tonusul general, dincolo de diagnosticele medicale.

Camerele 3 şi 4 erau camerele mortuare. Aici au murit cei mai mulţi. Aici se făcea de serviciu zi şi noapte. Şi cum mă nu­măram printre deţinuţii semi-valizi, în noaptea de Crăciun am ţinut să fac de serviciu la camera 4.

Era o iarnă liniştită, cu zăpadă, fără ger. Dealurile dimprejur încărunţiseră. Clopotele de la schit ne vesteau rugăciunile călu­gărilor şi ne uneam cu ei şi cu toată suflarea creştină într-o ru­găciune mută. Este cu neputinţă ca rugile tăcute revărsate în văzduh de oamenii aceia încolţiţi între moarte şi tortură să nu fi fost primite. Ele au fost auzite în ceruri, ele au adus cerurile pe pământ şi cred că Dumnezeu se va milostivi de lumea asta şi pentru sufletele acelea mari şi credincioase din Târgu-Ocna.

În camera 4 erau atunci aşezaţi, printre alţii, arhimandritul Gherasim Iscu, lângă el un evreu şi fost politruc sovietic, acum sionist, în fine, Ion, prietenul meu din Piteşti, care era foarte bolnav. Pe partea dreaptă a camerei, într-un pat era Valeriu, fratele meu cel mai drag.

Ion şi părintele Gherasim se găseau în stare gravă. Valeriu se refăcuse un pic şi, după pravila de rugăciune obişnuită, se concentra acum să compună câteva poezii testamentare. De aseme­nea dorea ca în seara aceasta să alcătuiască un colind special pentru Târgu-Ocna.

M-am apropiat uşor de părintele Gherasim, care şedea cu ochii închişi. Era slab ca o arătare. Fusese la Canal, unde se muncea şaisprezece ore pe zi, urmate de alte patru de program administrativ. Fusese repartizat în brigada specială pentru pre­oţi, cu un regim de exterminare rapidă. La Canal părintele Ghe­rasim îşi îmbărbăta prietenii, pe mulţi îi ajuta la muncă şi tuturor le stătea la dispoziţie cu serviciile religioase. Practica Rugăciunea inimii şi avea mari resurse sufleteşti, care l-au ţinut pu­ternic peste toate mizeriile.

Delatorii l-au turnat însă de mai multe ori că oficiază spove­danii şi cuminecări şi drept urmare a fost bătut, izolat, înfome­tat, terorizat peste teroarea generală. Omul e din carne şi oase, duhul nu poate ignora legile vieţii, astfel că ascetul îmbunătăţit întru cele sfinte s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a căzut la pat şi, aproape muribund, a fost adus la Târgu-Ocna, ca să moară ”umanitar”.

Prezenţa lui în sanatoriu se făcuse simţită prin măiestria cu care ştia să umble în sufletele oamenilor şi să-i îmbărbăteze. Era deci căutat ca duhovnic. Se dăruia cu bucurie deţinuţilor care-l solicitau, cu toate că se epuiza pe el însuşi.

Dădea şi îndrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci şi din bogata lui experienţă mistică. Fiindcă în camera 4 din Târgu-Ocna mistica nu numai că era reabilitată ca noţiune şi ca rea­litate practică, ci era şi vie, densă, intensă s-o prinzi cu mâna. De fapt, nici nu era nevoie să o prinzi cu mâna, căci acolo Dumne­zeu era prezent şi te cucerea imediat, pătrunzând în sufletul şi fiinţa ta ca o mireasmă binefăcătoare. Nu negăm nici o clipă Tainele săvârşite pe Sfintele Altare, doar mărturisim că harul este intens manifestat şi prin sfinţii Săi. Aşa simţeam în preajma părintelui Gherasim.

Cu sfială deci m-am apropiat de el, ca să văd cum îi este. M-a simţit şi a deschis ochii mari, negri, adânci:

– Ai venit?… Mă bucur… Eram departe, în locuri de verdea­ţă, de cântec şi mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, în­cât chiar bucuria de a te vedea e o suferinţă prin contrastul din­tre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc… Nu ştiu cum să-i fac pe oameni să-L tră­iască pe Dumnezeu, deplina bucurie… Am certitudinea vieţii veşnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit şi cu nădejde numai în mila şi darul Domnului… Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeţi, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lu­mea are nevoie de multă suferinţă… Duşmanii cred că am fost învinşi, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie şi nu cu­nosc căile Lui …

S-a oprit puţin, a respirat adânc, apoi a reluat:

– Aici va fi într-o zi pelerinaj… Azi suntem puţini, dar încă mai există credinţă în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputinţă, dar dincolo de mijloacele omeneşti există o iconomie divină şi ea va renaşte omenirea. Fiţi deci binecuvântaţi!… Am cunoscut aici oameni în faţa cărora cugetul meu se smereşte. Spune-i Iui Valeriu să se roage pentru mine… Rugaţi-vă şi voi! Sunt fericit că am ajuns în ceasul acesta…

Vorbise stins, dar cu mare putere, încât eram profund impre­sionat. A închis din nou ochii şi s-a retras în pragul vieţii veşnice.

Convorbirea mea cu părintele Gherasim o înregistrase involuntar, dar emoţionat şi evreul Iacov, care ocupa patul alăturat. I-am pus mâna pe frunte:

– Ai temperatură? l-am întrebat.

– Nu, mi-a răspuns el. Mă simt bine… Aici e o lume cum n-am bănuit că ar fi cu putinţă, în tot cazul, o lume total opusă aceleia din care vin eu. E cutremurător pentru mine să mă regăsesc sufleteşte în atmosfera creştină pe care am respins-o cu în dârjire toată viaţa, o dată prin materialism şi a doua oară prin sionism. Noaptea de Crăciun, care a iscat totdeauna înverşunare în sufletul meu, azi mă copleşeşte prin realitatea ei dumnezeiască. Fiindcă cele ce se petrec aici nu sunt lucrări umane şi na­turale, ci dumnezeieşti. O spune un materialist, un ateu şi un evreu!… Şi nu e o farsă mărturisirea mea. în faţa morţii omul devine sincer şi are putinţa să vadă adevărul… Te surprinde poate mărturisirea aceasta, dar ea s-a zămislit în mine încetişor, peste voia mea, ca o recunoaştere necesară a realităţii. Adevă­ratul Dumnezeu este Hristos!

Spunând aceste cuvinte, a lăcrimat. Era profund mişcat. În­cercam să-l înţeleg, să particip la momentul dramatic pe care-l trăia. A tăcut o vreme. M-am aşezat lângă el pe pat, ţinându-i mâna în mâinile mele. Mă rugam în inimă… ce aş fi putut să fac mai mult?!

Ştiam bine că eu nu pot pricepe frământarea lui sufletească, căci eu m-am născut creştin şi am trăit creştineşte, pe când el era mozaic, devenise comunist, iar acum sionist. Un astfel de suflet trece prin traume cumplite ori de câte ori face o nouă descope­rire în cele spirituale; iar mărturia lui creştină de acum era o răsturnare categorică şi ireversibilă a întregului său trecut.

– Îţi mulţumesc că m-ai ascultat, mi-a spus el după o vreme.

– Poate că în curând vom fi fraţi în Hristos!

– Să-ţi ajute Dumnezeu, i-am răspuns emoţionat şi m-am ri­dicat să mă duc la Ion.

Ion respira precipitat şi avea febră. Chipul lui era când livid, când congestionat. Natura mai menţinea totuşi un echilibru vi­tal în el. Ştiam că moartea era prin preajmă; ştia şi el.

– Azi m-am spovedit şi m-am pregătit de plecare, mi-a spus.

– Regret însă că mor şi nu văd salvarea ţării…

S-a oprit să se odihnească. Respira anevoios.

– Nu mi-a rămas decât credinţa în Dumnezeu. Poate că măcar acum, la această strâmtorare istorică, lumea va pricepe ce este cu adevărat credinţa în Dumnezeu!… Acum e târziu pentru mine… Mă sting… Adesea am senzaţia că se face întuneric, apoi izbucneşte lumină orbitoare. Din pragul morţii tainele vieţii se văd mai de aproape. Păcat că nu le-am văzut aşa toată viaţa!

Fratele meu, haiducul, a fost un om neasemuit mai mare decât mine, un vizionar!

– Linişteşte-te! i-am zis. Eşti epuizat.

– Mi-a fost dat să mor în mâinile tale, a continuat el. Te-am iubit şi te-am admirat mult. Dumnezeu să te ajute!

– Frate, i-am răspuns, îţi datorez imens. Ai fost mai viteaz ca mine. Numai Dumnezeu poate să te răsplătească pentru dragostea pe care ai dovedit-o în viaţă, faţă de mine, faţă de alţii. Nu te voi uita niciodată!

După o pauză mai lungă, mi-a zis:

– Te rog, spune-i lui lacov să mă ierte. Am avut dese neînţelegeri cu el. Mă supărau manifestările lui comuniste şi iudaice aici, unde nu e locul lor.

I-am spus lui Iacov, acesta s-a ridicat şi a venit lângă Ion.

– Sunt impresionat că-ţi poţi cere iertare de la un om care a greşit, care a trăit în greşeală ca în propria sa matcă. Orgoliu? Poate… dar mai degrabă incapacitatea de a cunoaşte adevărul, Acest adevăr m-a revoltat toată viaţa împotriva lui lisus, dar azi îi descopăr realitatea. Numai satana poate inspira şi întreţine atâta minciună şi ură împotriva adevărului. Voi nu puteţi realiza cumplita dramă pe care o trăiesc în clipele acestea… Eu m-am opus adevărului, or dumneata mi-ai spus adevărul şi niciodată n-ai fost rău cu mine. Eu te-am urât, iar dumneata m-ai iubit, eu am fost în înşelare, dumneata în adevăr. Eu deci trebuie să fiu iertat de dumneata, precum Pavel a trebuit să fie iertat de Hristos. Cred că voi fi şi eu creştin. Doresc să fiu creştin, dar încă nu sunt stăpân pe propriul meu suflet. Vă rog să fiţi îngăduitori cu mine.

Ion a lăcrimat. I-a întins mâna şi l-a mângâiat.

– Dumnezeu să te ajute! Mărturisirea dumitale îmi deschide zări de lumină şi încredere pentru lumea pe care o părăsesc în aceste condiţii triste. Minunate sunt căile Domnului!

Iacov s-a retras. Ion mi-a cerut să merg la părintele Gherasim, ca să-i dea ultima binecuvântare.

S-a aşternut pacea şi eu m-am apropiat de Valeriu. Şedea rezemat cu spatele de marginea patului, cu capul plecat în piept şi pleoapele lăsate, dar aveam impresia că mă priveşte. Ochii al­baştri s-au deschis imenşi, luminoşi şi m-au învăluit în căldura lor. A zâmbit fericit şi mi-a spus:

– Ce bine este că te simt lângă mine! Sunt pe cale să compun o melodie frumoasă pentru Târgu-Ocna.

– Stai liniştit, i-am spus şi m-am aşezat pe un scaun ca să priveghez.

El însă mi-a zis:

– Tu vei fi primul care primeşte colindul meu. Să-ţi spun versurile:

Pe malul Trotuşului

Cântă robii

Domnului, înjugaţi la jugul Lui. Dar cântarea lor e mută, Că-i din suferinţă multă Şi-i cu lacrimi împletită.

în inima robului, Domnu-şi face ieslea Lui, în noaptea Crăciunului.

Flori de crin din ceruri plouă Peste ieslea Lui cea nouă Şi din flori picură rouă.

Stă un copilaş în zare Şi priveşte cu mirare La fereastra de-nchisoare.

Lângă micul copilaş S-a oprit un îngeraş, Ce-i şopteşte drăgălaş: „Azi Crăciunul s-a mutat Din palat la închisoare, Unde-i Domnu-ntemniţat”.

Şi copilul cel din zare A venit la închisoare Să trăiască praznic mare.

Lăsaţi-i pe copii să vină, Să-mi aducă din grădină Dalbe flori de sărbători, Dalbe, dalbe florii

M-a privit puţin, apoi a adăugat:

– Acest colind îl dedic părintelui Gherasim. El este copilaşul la care se referă ultimele versuri ale colindului.

Valea era împăcat, senin şi bucuros. I-am mulţumit pentru că m-a colindat. Mi-a zâmbit şi s-a retras în sine.

Era aşa de linişte, încât auzeam respiraţia grea a bolnavilor, căderea fulgilor de nea şi bătăile inimii mele. În amestecul acela mizerabil de temniţă şi tuberculoză era o vibraţie sufletească evidentă, încât totul părea nepământesc, minunat. Timpul tre­cea domol. Mintea era atrasă de orizonturi de lumini. Înţelesu­rile se dezvăluiau adânc, într-un fel de mişcare statică, paradox pe care numai trăirea în duh îl realizează.

Eram închişi, dar cu sufletele în afara temniţei, eram bolnavi cu trupul, dar viguroşi sufleteşte, eram în pragul morţii şi al vieţii, şi moartea era înghiţită de viaţă. Rugăciunea se depăna cu îngerii şi colindătorii ce-i simţeam în jur. Seara aceea cunoştea intensităţi neobişnuite de comuniune cu Dumnezeu. Eram deo­potrivă de lucid şi de prezent în realitate şi de aceea cred că atunci materia era duh pentru mine şi duhul era materie. Nici un contrast nu mă tulbura.

Din când în când mă apropiam de Ion şi de părintele Ghera­sim, care se stingeau încetişor, mai vii cu cât se apropiau de moarte. Iacov nu dormea. L-am surprins cu ochii deschişi, dar nu mi-a zis nimic.

Târziu în noapte, spre zori de zi, am înţeles că trebuie să am la îndemână mucul de lumânare şi chibritul, obiecte interzise cu străşnicie, dar pe care le ţineam ascunse în penele unei saltele şi le foloseam cu mare economie, numai pentru două-trei minute, ori de câte ori încă unul pleca dintre noi.

Un mărturisitor muribund

A adormit întâi Ion, ca un pui de om, el care era un om cu suflet atât de mare. Ultima lui privire a fost tristă, tristă şi plină de dragoste. Poate că era şi rugăciune în ea, poate şi un îndemn, poate că licărea şi o nădejde.

Abia terminasem cu Ion, când am fost chemat la părintele Gherasim. A deschis iarăşi ochii adânci, duşi în fundul orbitelor.

– Să vă mai privesc o dată, dragii mei, copiii mei, fraţii mei, părinţii mei! a spus el stins.

Apoi a tuşit şi, în fine, a adăugat:

– Plec! Dumnezeu să vă binecuvinteze!

A respirat adânc, scurt, s-a contractat un pic şi şi-a dat sufletul. I-am închis ochii.

Am închis ochii la sute de oameni şi ştiam cum a murit fie­care mai bine decât cum a trăit. Poate că momentul sfârşitului este mai caracteristic pentru portretizarea oamenilor decât viaţa însăşi.

Deşi noaptea aceea fusese grea şi nu mă odihnisem deloc, nu simţeam nici o oboseală, nu eram nici trist, nu aveam regrete. Realitatea vieţii era pătrunsă de realitatea nemuririi. Trupul îmi era uşor. Timpul era dilatat, nici nu simţeam că trece, nici nu doream să treacă. Simţeam deopotrivă de prezenţi pe cei ce ră­măseseră în viaţă ca şi pe cei ce plecaseră din ea. O pace imensă se aşternuse în mine. În starea aceea sufletească am făcut pregă­tirea de îngropăciune a celor doi.

Din când în când îmi mai aruncam privirea şi spre Valea. Era vesel, fericit înlăuntrul său, cu pleoapele lăsate, cu capul plecat în piept, cu trunchiul rezemat de marginea patului. Nici el nu putuse să se odihnească în noaptea aceea. După ce am terminat pregătirile, m-a chemat din priviri şi mi-a spus:

– Colinda este terminată… Poate versurile acestea vor fi tes­tamentul meu… Să ducem credinţa mai departe, până la sfârşitul cel nesfârşit!

Tăcerea a acoperit din nou camera pentru o vreme. Rugăciu­nea, ca o scară cerească, cobora îngerii din ceruri pe pământ. Cerurile erau aici, cerurile erau pretutindeni.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 275-289)