Cheia viziunii creștinismului integral

Standard

Deținutul profet

Pronia divină a rânduit cărţii lui Ioan Ianolide, „Deţinutul profet“, o aşteptare de aproape un sfert de veac, sub forma unor manuscrise nesistematizate, redactate în fugă, sub ameninţarea permanentă a terorii exterioare a dictaturii comuniste. Ele au fost transmise părintelui Gheorghe Calciu în Statele Unite, în vederea unei posibile publicări sub numele acestuia sau sub alt nume, urmând ca numele adevăratului autor să fie revelat abia după moartea sa. Nu s-a întâmplat nici acest lucru. Întors să moară în ţara natală, părintele Calciu aduce cu el şi aceste manuscrise, care au văzut în final lumina tiparului în anul 2009, fiind îngrijite şi stilizate prin lucrarea binecuvântată de Dumnezeu a mănăstirii Diaconeşti.

Cartea este devastatoare. Ne aflăm în faţa unui adevărat profet al Apocalipsei, care cu tăişul sabiei sale spirituale despică toată urzeala lumii în care trăim. Pentru unii, aceste vremuri numite “apocaliptice” pot însemna prilej de teamă şi de nelinişti. Ameninţarea unor posibile catastrofe -naturale sau provocate de nesăbuinţa omenească- planează în permanenţă deasupra noastră. Dar profetul care este Ianolide vine să ne vestească altceva. El vine să ne vestească biruinţa lui Hristos. Vine să ne spună că acest creştinism, care în zilele noastre pendulează între laxitate şi formalism, are de fapt resurse de neînfrânt.

Că de sus îi poate fi insuflată o putere uriaşă, care poate schimba faţa lumii. Da, această putere a Duhului lipseşte marii majorităţi a creştinilor de azi. Dar pentru aceasta au fost trimişi profeţii. Fiecare cuvânt al lor iradiază o putere care vine din altă lume. Nu sunt gânduri de om, ci revelaţii, trecute însă prin filtrul personal, printr-un suflet ajuns la desăvârşirea spirituală pe o cale aparte. E poate calea cea mai grea cu putinţă care poate fi imaginată: biruirea iadului din închisorile comuniste.

Mesajul lui Ianolide respiră paradoxul unei îndrăzneli spirituale fără limite, însoţită în acelaşi timp de o smerenie desăvârşită. Îndrăzneala nu este însă a sa proprie. Este a Duhului care vorbeşte prin el. Sunt cuvinte care sparg o serie de clişee pioase şi insuflă viaţă unor forme care par a se fi anchilozat de mult, în care tradiţia apostolică vie degenerează în “tradiţionalism”. Aflăm astfel, cu o uimire fără margini, că, după ce ne povesteşte traseul desăvârşirii sale spirituale prin lupta -atât lăuntrică, dar şi cu suferinţa exterioară- dusă în închisorile iadului, Ioan Ianolide ne spune că … aceasta nu e suficientă! O afirmaţie menită să-l şocheze pe orice bun ortodox cu aplecare spre calea filocalică şi care-şi pune drept ideal -sau cel puţin ca reper- această cale a rugăciunii şi a urcuşului interior spre unirea sufletului cu Dumnezeu. Urgenţa vremurilor pe care le trăim cere însă altceva, cere mai multe. Cere o viziune integrală asupra creştinismului, o sinteză curajoasă între trăirea lăuntrică şi lucrarea activă în lume.

“Învăţătura creştină trebuie să acopere întreaga viaţă şi existenţă umană, căci totul a fost creat prin Hristos şi totul este mântuit prin Hristos. Nu o credinţă bigotă şi îngustă, ci una luminată şi deschisă va putea triumfa în ochii oamenilor şi va fi recunoscută ca autoritate a lor tutelară. Deci e necesară o viziune unitară, solidară şi integrală despre lume, viaţă şi natură. Prin urmare, formând un suflet creştin, nu e suficient să-i dai virtuţi şi Duh Sfânt, ci şi orizont şi sens.”

Sabia cuvântului său atacă fără cruţare ispitele formalismului, convenţionalismului, neutralismului, arătând că se impune calea eroismului creştin:

“Dacă azi creştinismul a ajuns neutralist în loc de a fi eroic, Duhul Sfânt îl va regenera în creştinătate, pentru lumea întreagă şi pentru toate timpurile. Ne-au fost necesare severele experienţe ale ateismului modern pentru a ne retrezi la lucrarea sfântă ce reaşează lumea în ordinea ei firească. Suferinţele epocii moderne sunt o metodă de retrezire a conştiinţei creştine.”

Cartea sa nu este confesională, adevărurile conţinute în ea pot fi înţelese de ortodocşi dar şi de catolici. E o sinteză de o îndrăzneală tulburătoare între ceea ce au specific fiecare dintre cele două biserici, care poate fi revelaţia unui punct de plecare pentru o posibilă regăsire a unităţii. Fiecare din aceste două biserici pune centrul de greutate în alt loc, iar această concentrare înseamnă totodată o anumită neglijare a celeilalte laturi. Soloviov aminteşte într-una din scrierile sale de legenda rusă a Sfinţilor Casian şi Nicolae. Sfântul Casian, care în viziunea lui Soloviov întruchipează Biserica Ortodoxă, refuză să-şi murdăreascä haina albă a purităţii credinţei în noroiul lumii înconjurătoare, grăbindu-se înspre liturghia prin care urmează să-l cinstească pe Dumnezeu. Sfântul Nicolae însă, care întruchipează Biserica Catolică, coboară în noroi pentru a rezolva probleme concrete ale lumii, chiar cu preţul neglijării temporare a celor spirituale. Ajuns în faţa lui Dumnezeu cu întârziere, murdar de noroi, Sfântul Nicolae este primit de Dumnezeu cu mult mai multă căldură şi cu promisiunea că numele său va fi purtat, spre deosebire de cel al Sfântului Casian, de mult mai mulţi oameni.

Să nu uităm, totuşi, că avem de-a face cu o legendă … ortodoxă, dar care sugerează necesitatea implicării sociale a creştinismului, dincolo de latura sa pur spirituală. Iată ce ne spune şi Ianolide:

“Viziunea din Filocalie e război nevăzut cu duhurile, război cu patimile şi război cu lumea luată ca păcat, or el [deţinutul profet, n.n.] vede războiul, păcatul şi lumea ca un tot integral. Discursul filocalic nu seamănă cu discursul evanghelic, căci acolo lupta se dă în lume, pentru schimbarea lumii şi spre înfrângerea forţelor întunericului din lume. (…) O parte din virtuţile şi valorile evanghelice nici nu apar în Filocalie: cutezanţa, afirmarea, lupta, dreptatea, justiţia, pedeapsa, etc. (…) Ortodoxia s-a refugiat în mistică, spiritualitate, eshatologie şi a lăsat istoria să se dezvolte liber. Spiritualitatea ortodoxă a influenţat istoria, dar nu a făcut istorie.”

Ca orice discurs inspirat, interpretările sale pot merge pe mai multe paliere. Pot exista diferite niveluri de semnficaţie. Sinteza pe care o propune Ianolide nu este nicidecum una anti-ortodoxă. Ea poate fi interpretată şi ca un posibil punct în care s-ar putea întâlni spiritualitatea răsăriteană şi cea apuseană. Dar nu numai atât. “ Deţinutului profet” i s-a dat putere să vadă şi să spună ce a văzut. Viziunea sa integratoare, a creştinismului eroic, luptător şi cu răul din lume, nu doar cu cel lăuntric, apărător al dreptăţii, nu i-a venit dinspre tradiţia catolică, ci tot dinspre cea ortodoxă, mai precis românească. Nu este nici rodul unor meditaţii personale, ci al unei revelaţii. Dacă-l ascultăm mai departe, vom înţelege care a fost momentul în care un fulger venit de sus i-a transformat viaţa, i-a dat sens şi l-a îndrumat pe calea spinoasă a pregătirii prin trăire şi suferinţă pentru a deveni mai târziu vestitorul adevărurilor dumnezeieşti. Iată momentul:

“Eram tânăr elev când viaţa mi-a fost drastic orientată de o întâmplare străină mie. Atunci în capul meu erau idei democrato-liberalo-cosmopolite, aşa cum le prinsesem de la tatăl meu. Într-o zi, pe o bancă, într-un parc, un tânăr cu aer de arhanghel ce vesteşte o minune mi-a zis: “Tu crezi în Dumnezeu?” Surprins, i-am răspuns cu sinceritate: “Cred!”. “Răspunzi aşa de uşor pentru că nu ştii ce e credinţa. Credinţa trebuie mărturisită cu putere şi de este nevoie, trebuie să-ţi dai viaţa fericit pentru Hristos!”, mi-a zis el. Am rămas uimit. S-a făcut o mare deschidere în mintea mea şi i-am spus: “Nu m-am gândit niciodată la aceste lucruri”. “Tu eşti străin de sfinţii şi martirii acestui veac”, m-a avertizat el pe un ton profetic. “Ce trebuie să ştiu?”, l-am întrebat. “Cum, tu nu citeşti ziarele, nu ştii ce s-a petrecut?!…”

Interpretarea acestor rânduri este una fără echivoc. Ianolide se referă la scânteia trezită în sufletul său, la revelaţia pe care a avut-o în faţa jertfei lui Ion Moţa şi Vasile Marin, vestită parcă de un arhanghel. E semnificativ şi faptul că Ianolide şi-a transmis manuscrisele în America prin intermediiul soţiei lui Vasile Marin. Cei doi martiri au fost dintre acei creştini care au înţeles şi latura eroică a credinţei lor, a luptei atât cu răul din interior, dar şi cu cel din afară. Ei au fost cei care s-au dus, după cum au spus ei înşişi, să lupte şi să moară fericiţi pentru Hristos. Aceasta pentru că “Hristos este acelaşi, în Spania ca şi în România”. Aici, în această atitudine a celor doi mucenici, trebuie găsit sâmburele viziunii creştinismului integral a lui Ianolide, care realizează sinteza dintre viaţa activă şi cea contemplativă. Jertfa celor doi constituie atât piatra de temelie, cât şi cheia intepretării scrierilor profetice ale lui Ianolide.

Purificarea sa prin nevoinţele căii celei strâmte, subţierea sufletului curat i-a permis deţinutului profet să pătrundă în tainele dumnezeieşti ale acestei concepţii, să o dezvolte printr-o teologie vie, inspirată, trăită, şi să o transmită întregii lumi, vestind următoarele:

“Biserica restrânsă la rugăciuni, rituri, ceremonii şi tradiţii este inaptă să ducă lumea mai departe. Creştinismul formal, oricât este el justificat tradiţional, până la urmă cedează prin incapacitatea lui spirituală şi dinamică. Fiindcă darurile Sfântului Duh sunt dinamice. Darul proorociei vesteşte lumii zările noi, formulând idealurile şi modalităţile de realizare. Proorocia nu e numai eshatologică, ci vizează şi viitorul istoric, nu e numai morală, ci şi socială, nu e numai religioasă, ci e şi politică. La fel, darul facerii de minuni, care este o practică uitată în creştinism. Rugăciunile ajută la minune, dar elementul activ, lucrător, este Duhul Sfânt. Prin urmare, toate darurile duhovniceşti formează un tot unitar şi înnoitor. (…) Viziunea creştină asupra lumii, elaborată de martiri şi de sfinţi, merită să fie luată în considerare de forurile cele mai înalte ale Bisericii şi ale lumii, căci oamenii aceia au trăit şi s-au jertfit pentru mântuirea în Hristos.”

Martirii şi sfinţii la care se referă Ianolide sunt cu toţii, atât cei care au luptat cu răul din lume şi au murit cu arma în mână, cât şi cei care au suferit şi au biruit iadul închisorilor comuniste.

Acelora Dumnezeu le-a dat putere să mărurisească şi să se jertfească. Nouă, celor de azi, măcar dacă ne-ar da putere să le înţelegem cu adevărat mesajul!

(Bogdan Munteanu – Revista Rost, anul X, numărul 106 din februarie 2012, pp. 78-80)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s