Am pomenit de loan Ianolide. Şi el a fost unul dintre cei mai deosebiţi deţinuţi, împartăşind întru totul ideile lui Valeriu. A supravieţuit grelelor încercări din închisori, până în 1964, când a fost pus în libertate, după douazeci şi trei de ani de temniţă. A murit în februarie 1986.
Şi el a jucat un rol deosebit în viaţa celor cu care împărtăşea calvarul. Totdeauna era gata să ajute pe oricine, cu sfatul sau cu fapta. La el găseam, în clipe grele, izvorul de întelepciune şi tăria de a le putea depăși; era un fel de alter ego al lui Valeriu.
Aici [la Targu-Ocna] m-am convins că esenţialul pentru trecătoarea viaţă a omului pe acest pămant este câştigarea vieţii veşnice. Poate mulţi vor zâmbi la afirmaţia mea, mai ales cei care nu cred în caracterul etern al vieţii. Dar numai când te afli în pragul marii treceri, în confruntarea directă cu moartea, te convingi că numai veşnicia şi nu altceva este singurul lucru esenţial. (…)
Am fost ajutat mult şi de cei în preajma cărora am avut prilejul să stau şi în special de Valeriu Gafencu, loan Ianolide, Gheorghe Jimboiu…
(Aristide Lefa – Fericiți cei ce plâng, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1998, pag. 85-86)
Ioan Ianolide 