21 de ani de căsnicie alături de Ioan Ianolide

Imagine
Constanța Ianolide, februarie 2017

Constanța Ianolide, februarie 2017

„Încercăm să-L vestim pe Hristos Cel răstignit în secolul XX. Aici s-au petrecut minuni, aici au renăscut sfinţenia şi martiriul, aici mărturisitorii şi-au dăruit viaţa pentru credinţă.” Sunt cuvintele lui Ioan Ianolide. Un mărturisitor al credinţei noastre străbune, închis pe nedrept în temniţele comuniste şi supus umilinţei dincolo de imaginaţie. Despre personalitatea acestui mare român şi despre timpul petrecut împreună, mai bine de două decenii, ne-a vorbit soţia, doamna Constanţa Ianolide, cuceritoare la cei 92 de ani, cu spiritul său jovial, senin, nealterat de vreme.

Cum l-aţi întâlnit pe dom­nul Ioan Ianolide?

Ne-am întâlnit la ieşirea lui din închisoare, în 2 august 1964, după ce a ispăşit 23 de ani de carceră grea. Împlinise 45 de ani şi era grav bolnav. Un coleg de detenţie, Jenică Popescu, l-a adus în Bucureşti, la o mătuşă. Nu mai ştia nimic despre familia sa. Mătuşa respectivă l-a condus la fratele lui, de la care a aflat că mama lor murise în urmă cu trei ani, iar Valentina, sora cea mare a lui Valeriu Gafencu, cu care se logodise la preot, s-a măritat la insistenţele familiei, nemaiştiind nimic de el. L-a aşteptat mai bine de 20 de ani.

Aceste două veşti l-au decepţionat profund. A căutat să-şi vadă de sănătate pe la diverse spitale şi aşa a ajuns la Spitalul 9, unde a fost îngrijit de o vecină a mea. Prin dânsa am ajuns să-l cunosc pe Ionel. Eu eram la serviciu când a venit prima dată la noi în casă. După acea vizită, mama mi l-a prezentat în nuanţe pozitive. A venit şi a doua zi. Iar în a treia zi, m-a luat de la serviciu şi ne-am plimbat în parcul Herăstrău. Atunci mi-a spus că vrea să se căsătorească cu mine, mărturisindu-mi: „În clipa în care te-am văzut, am auzit o voce în spatele meu care mi-a spus: <Ea este!>” În ziua următoare a mers acasă, la Dobroteşti, Te­leorman, iar eu l-am urmat curând. Socrul meu era un om adorabil. Familia lui m-a acceptat imediat. Ne-am întors în Bucureşti şi după trei zile am depus actele. Pe 7 aprilie 1965, am făcut cununia civilă şi pe 30 aprilie cununia religioasă. Eu eram divorţată, după o căsnicie de 10 ani, şi aveam o fiică, Mihaela, care l-a iubit pe Ionel mai mult decât pe tatăl ei natural. S-au înţeles foarte bine. Ne-am dorit mult să avem copii împreu­nă, însă nu a fost posibil.

În luna iulie, Ionel s-a angajat ca operator chimist la Institutul Geologic. După ce secţia şi-a mutat sediul la o distanţă foarte mare de casă, a renunţat la acel post şi a intrat la o cooperativă de arte plastice. Făcea diverse obiecte după nişte matriţe. Nu a lucrat prea mult la asociaţie, din cauza sănătăţii. Starea lui fizică s-a înrăutăţit tot mai mult. Doar vreo cinci ani de zile, imediat după ce a ieşit din închisoare, s-a simţit mai bine.

Vorbea despre anii de­tenţiei?

Nu l-am întrebat niciodată despre acea perioadă. Nu voiam să-l răscolesc. Abia după ce au apărut cărţile am aflat cât de greu i-a fost. Nici despre scrierile lui nu ne spunea nimic. Nu-l vedeam când scria. Şi niciodată nu l-am auzit să-i hulească pe cei care l-au torturat. Dacă se întâmpla să vorbească despre anii petrecuţi în puşcărie, întotdeauna făcea referire la Valeriu Gafencu. O singură dată i-a mărturisit mamei mele că a fost băgat într-un salon cu nebuni. Din fericire, a ieşit cu minţile întregi de acolo. Îl îngrijeam cu multă atenţie, deoarece avea o sănătate fragilă. Într-una din zile mi-a spus cu recunoştinţă în glas: „Tu îmi tai unghiile, iar ei mi le smulgeau”. Când a ieşit din închisoare, dorinţa lui a fost să se călugă­rească, dar nu s-a putut în acele vremuri. După ce ne-am căsătorit, i-a venit iarăşi gândul să meargă la mănăstire. I-am dat consimţă­mântul, deşi aveam inima ruptă în două, pentru că l-am adorat, însă nu a fost acceptat, aşa că am rămas împreună.

Cum a fost omul Ioan Ianolide alături de care v-aţi petrecut două decenii din viaţă?

Era un om de o bunătate şi de o blândeţe ieşite din comun. Era liniştit, cumpătat în toate şi vorbea foarte frumos. Toată lumea îl aprecia, fiindcă avea o fire deo­sebită. După ce şi-a încheiat activitatea la cooperativă, a mers la diverse mănăstiri să-i înveţe pe monahi şi pe călugări să facă rucodelii, adică diverse obiecte din răşini sintetice. Mai întâi, a fost la Mănăstirea Govora, apoi la Cozia, după care au urmat Sihăstria, Putna şi Râmeţ.

Cât eram în Bucureşti, mer­geam din când în când la teatru sau la expoziţii de pictură. Cel mai mult îi plăcea la operă. Ne vizitam cu o seamă de prieteni, precum dr. Aristide Lefa, Aurel Dragodan, Alexandru Virgil Ioanid, oameni cu care am păstrat legătura şi după moartea lui Ioan. Astăzi, nici unul dintre ei nu mai trăieşte.

Ionel mergea des la biserică. Avea o relaţie specială cu pă­rintele Constantin Galeriu. Se ruga şi acasă, în camera lui. Pe noi, cei din familie, nu ne obliga să fim prezenţi la Sfânta Liturghie ori să ne rugăm. El era încredinţat că Dumnezeu există şi modul lui de a se comporta era o mărturie pentru cei din jurul lui. Am fost împreună 21 de ani. Au fost ani senini. Foarte frumoşi. De neuitat.

Cum a survenit sfârşitul acestui mare om al neamului românesc?

Starea de sănătate începuse să se agraveze tot mai mult. S-a internat în nenumărate rânduri la Spitalul Fundeni, din cauza unei hepatite care a recidivat în ciroză. La ultimul control, o doctoriţă i-a identificat o tumoră în spatele ficatului. I-a recomandat să se opereze, dar Ionel a refuzat, spunând că îşi doreşte să moară pe perna lui, nu pe masa de operaţie. În preajma Crăciu­nului, a intrat în comă, două zile şi două nopţi. După ce şi-a revenit, i-a spus fiicei mele: „De ce nu m-aţi lăsat voi să mor, când eram deja trecut dincolo şi m-am întâlnit cu Dumnezeu?” Apoi, iar a căzut în comă şi a decedat în dimi­neaţa zilei de 5 februarie 1986. Anul acesta s-au împlinit 31 de ani de la trecerea sa la cele veşnice.

Înainte de a-şi da sufletul, Ionel mi-a împărtăşit ultima lui dorinţă: „Dacă nu am ajuns viu în mănăstire, măcar mort să ajung acolo”. Drept urmare, am concesionat două locuri de veci la Mănăstirea Cernica, unde îşi doarme somnul de veci.

(Interviu realizat de Raluca Brodner – Ziarul Lumina, ediția electronică din 20 februarie 2017)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s