Arhive pe autori: Dan

21 de ani de căsnicie alături de Ioan Ianolide

Imagine
Constanța Ianolide, februarie 2017

Constanța Ianolide, februarie 2017

„Încercăm să-L vestim pe Hristos Cel răstignit în secolul XX. Aici s-au petrecut minuni, aici au renăscut sfinţenia şi martiriul, aici mărturisitorii şi-au dăruit viaţa pentru credinţă.” Sunt cuvintele lui Ioan Ianolide. Un mărturisitor al credinţei noastre străbune, închis pe nedrept în temniţele comuniste şi supus umilinţei dincolo de imaginaţie. Despre personalitatea acestui mare român şi despre timpul petrecut împreună, mai bine de două decenii, ne-a vorbit soţia, doamna Constanţa Ianolide, cuceritoare la cei 92 de ani, cu spiritul său jovial, senin, nealterat de vreme.

Cum l-aţi întâlnit pe dom­nul Ioan Ianolide? Citește restul acestei intrări

„În închisoare s-a desăvârșit, era ca un sfânt”

Standard

Am avut un coleg de închisoare, Ioan Ianolide. Ați auzit de el, că a scris și o carte. În închisoare s-a desăvârșit, era ca un sfânt. După eliberare, într-o bună zi, m-a chemat pe mine, mi-a trimis vorbă mie și părintelui Grigore Băbuș să ne ducem să-l vedem. L-am văzut acasă. Era întins pe pat, învelit cu o pătură, liniștit, senin cum a fost totdeauna. Aveam două scaune lângă patul lui și-mi spune: „V-am chemat ca să-mi iau rămas bun, pentru că diagnosticul îmi este de cancer în ultima fază și urmează să mă mut dincolo. Vreau să stăm de vorbă înainte de a ne despărți.” Iar ultimul său cuvânt a fost: „Nu v-am chemat aici pentru serviciul religios, sunt spovedit și împărtășit. Sunt pregătit de drum. Eu v-am chemat să vă rog un singur lucru. Amândoi sunteți călugări și preoți, să vă rugați pentru mine! Dacă vă veți ruga, eu voi simți vibrația rugăciunii voastre acolo unde voi fi, dar dacă mă veți uita și nu vă veți ruga pentru mine, eu acolo mă voi simți din ce în ce mai singur.”

Îl pomenesc pe Ion Ianolide în toate rugăciunile și la Proscomidie, o părticică pentru el.

(IPS Bartolomeu Anania, fragment de predică rostită la înmormântarea părintelui Ioan Iovan publicată – „Părintele Ioan Iovan”, ediție îngrijită de monahia Cristina stavrofora, Mănăstirea „Nașterii Maicii Domnului”, Târgu Mureș, 2002, pp. 123-124)

Ioan Ianolide, deținut de peste 20 de ani, cu o comportare exemplară tot timpul

Standard

De la Gherla am ajuns la Târgu Ocna, cu lanțuri la picioare și cătușe la mâini, toți cei care aveam condamnări mai mari de 10 ani. Acolo ne-au ținut în lanțuri încă o săptămână, după care ni le-au scos. Aici am avut parte și de alte necazuri. Delațiunea, adică turnătoria, cum i se spunea în închisoare, era în floare.

Mulți au murit, fără să li se acorde tratament, numai pentru că nu au vrut să-i trădeze pe alții, adică să-i aducă și pe alții în pușcărie. Știam nume…dar nu le mai rețin. […]

Însă au existat și răbufniri de mânie și dorință de răzbunare oarbă printre cei din închisoare.

În asemenea cazuri era cunoscută atitudinea lui Ioan Ianolide (1919-1986), din Teleorman, deținut de peste 20 de ani, cu o comportare exemplară în tot timpul și care a știut să tempereze și să calmeze multe răfuieli împotriva delatorilor, pe care, întotdeauna, i-a numit victime ale închisorii și ale slăbiciunilor omenești, din cauza cărora el însuși a suferit de multe ori.

(Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu şi viaţa sa, comentate de către ucenicul şi fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş, Vol. I, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 290)

„Era un om excepțional pe care îl găseai mai totdeauna la căpătâiul bolnavilor”

Standard

Cu dr. Floricel Nicolae am mai stat un an în secție, până când un ordin venit de „sus”, mai bine de 30 de bolnavi au fost „vindecați” prin grija guvernului și a ofițerului politic Șleam Augustin și trimiși la închisoarea Caransebeș. Aveam însă norocul să ne întâlnim din nou în celebrul proces al tuberculoșilor de la Tg. Ocna, arestați în 1958, când un lot de 26 de supraviețuitori au fost condamnați de către Tribunalul Militar al Municipiului București conf. art. 209 c.p. la „crimă de uneltire împotriva ordinii sociale”.

Eram acuzați că, la Tg. Ocna, sub masca ajutorului pe care îl dam confraților noștri de suferință, în realitate, ne pregăteam doctrinar, și că, o dată ieșiți de la închisoare, urma să răsturnăm guvernul și că vindem țara imperialiștilor anglo-americani. O asemenea utopie nici că se putea mai aberantă. Ancheta a ținut un an de zile, cu bătăi și cu un regim de teroare apocaliptic. Nu aveau dovezi împotriva noastră și trebuiau dobândite din spusele noastre răstălmăcite. Ca organizația să capete un specific mai complex, au introdus în lot și pe alți colegi care nu-și ispășiseră încă pedeapsa, ca Ianolide Ion, Constantin Aurel Dragodan și Sabo Ștefan. Primii doi făceau pușcărie din 1941, ca studenți, condamnați pentru activitate legionară, dar, întrucât urmau să se elibereze în acel an, „Justiția Română”, sub directa aripă ocrotitoare a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, le-a mai dat câte 25 de ani muncă silnică. La proces, Ion Ianolide a fost adus pe targă, fiind grav bolnav și netransportabil. Era un om excepțional [pe] care, la Tg. Ocna, îl găseai mai totdeauna la căpătâiul bolnavilor. Măreț om, nefericită glorie, plătită cu atâtea lacrimi și sânge.

(Gheorghe Penciu – Nemuritorii. Medici în recluziune, Vol. II, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2004, pp. 228-229)

Mărturii de spiritualitate creştină în temniţa comunistă: confesiunea lui Ioan Ianolide

Standard

În toamna anului 1958, Securitatea trecea la o serie de arestări în rândul celor care fuseseră eliberaţi. Dintre aceştia, în anchete aveau să fie luaţi cei care, în Penitenciarul Târgu Ocna (1950-1954), nu de puţine ori îşi exprimaseră solidaritatea împotriva reeducării şi mărturisiseră credinţa creştină. S-au operat arestări atât în rândul celor din libertate, în frunte cu studentul la teologie Constantin Voicescu, cât şi printre cei aflaţi încă în închisori, cap de lot fiind considerat Ioan Ianolide. În anchetă, unii deţinuţi, în special din rândul reeducaţilor, precum Nuti Pătrăşcanu, au formulat declaraţii acuzatoare la adresa celor arestaţi, aşa cum doreau anchetatorii. Altfel spus, toţi aceia care refuzaseră reeducarea şi adoptaseră un mod de viaţă creştin în Penitenciarul Târgu Ocna acum erau „demascaţi” pentru „ajutorul legionar” sau „activitatea mistico-legionară” pornite din timpul detenţiei de la Aiud din anii ’40 şi determinate de curentul legionar de factură codrenistă. În acest sens, la 15 aprilie 1959, Nuti Pătrăşcanu făcea următoarea „demascare”: Citește restul acestei intrări

Ioan Ianolide, misticul închisorilor comuniste

Standard
Testamentul lui Ioan Ianolide pentru înmormântare

Testamentul lui Ioan Ianolide pentru înmormântare

Calendarul memoriei ni-l înfățișează astăzi pe Ioan Ianolide, mărturisitor și memorialist al temnițelor comuniste, de la a cărui trecere la Domnul se împlinesc 31 de ani. Destinul martiric al lui Ioan Ianolide, închis pentru aproape 23 de ani, se confundă cu drama României din a doua jumătate a veacului trecut, pentru care experiența comunistă a însemnat transformarea țării într-un imens gulag.

Cunoscut mai ales pentru prietenia apro­piată cu Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide își asumă ca o datorie mărturisitoare efortul de a transmite pos­te­rității testamentul spiritual al „Sfântului închisorilor”, cum a fost numit de părintele Nicolae Steinhardt, a cărui biografie martirică o redă în volumul Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă. Redactat între anii 1981 şi 1984 și ascuns în cutii de lemn, manuscrisul lui Ianolide a ajuns în Occident după moartea lui, în februarie 1986, și a fost readus în țară după Revoluție, în 1990, de părintele Constantin Voicescu și editat, în cele din urmă, de către Mănăstirea Diaconești.

Intitulată sugestiv, Întoarcerea la Hristos depășește granițele genului memorialistic și adresează publicului un îndemn profetic care izvorăște din propria expe­riență a autorului. Pentru Ioan Ianolide temnița este un spațiu al (re)întâlnirii cu Hristos, al convertirii luptei politice într-un efort duhovnicesc care zidește lăuntric un mărturisitor de neînfrânt în confruntarea spirituală cu noii prigonitori ai credinței. Citește restul acestei intrări

„Nu-s minunați prietenii mei?! Păi cum să nu-i iubești și să nu vrei să fii cu ei, chiar și în altă viață!?”

Standard

Îndurerată Constanța[1],

Îmi exprim și eu regretul pentru pierderea celui mai bun prieten care l-am avut. Am aflat târziu, căci am fost plecat din localitate. Am încercat eu să mai aflu vești prin telefon, dar mi s-a răspuns același invariabil: „Ați greșit numărul!”. De altfel era și prea târziu, căci el murise. Aș fi vrut cu tot dinadinsul să-l mai prind în viață, poate că ar fi avut ceva să-mi spună. Și eu aș mai fi avut ceva să-i spun, dar, „vorba lui: O să ne mai întâlnim, că viața nu se sfârșește aici”.

Valeriu îmi spunea, când l-am întrebat de o „haină”: că a trimis-o înainte, adică o dăduse de pomană, ca să găsească pe lumea cealaltă. Ion îmi spunea că el pleacă și mă așteaptă să vin și eu, ca și cum ar pleca de la București la Iași. Moartea, după el, n-ar fi decât un tren, care ne duce de-aici, dincolo. Nu-s minunați prietenii mei?! Păi cum să nu-i iubești și să nu vrei să fii cu ei, chiar și în altă viață. Eu voi pleca ultimul. Ordinea plecării am înțeles-o eu demult. Dumnezeu îi ia mai întâi pe cei mai pregătiți să moară, pe cei pe care-i consideră mai apți pentru cer. Pesemne că eu mai am câțiva ani, mai am de „ispășit”, facă-se voia Lui.

Mă voi duce și eu la Cernica, ca să mă închin la mormântul lui și să-i spun ce n-am mai apucat să-i spun.

Dumneata ai rămas singură, dar nu ești singură. Ai fata care te mângâie. Mai ai și prezența lui Ionel, care mai bine de douăzeci de ani ți-a lăsat destule amintiri ca să nu-l poți uita niciodată. El a fost un suflet bun, care se străduia să ducă o viață exemplară printre oameni, iar celor apropiați lui le-a dăruit totul. Eu așa îl știu, și cred că așa s-a comportat până la sfârșitul vieții. Fie-i țărâna ușoară și amintirea de neuitat.

(Marin Naidim, Râmniceni, 10.04.1986 – Nicolae Trifoiu, Pagini literare. Amintiri și evocări, Editura Napoca Star, Cluj, 2001, pp. 180-181)


[1] Marin Naidim, ca și Nicoae Trifoiu, nu au fost anunțați din timp de moartea lui Ioan Ianolide, astfel încât nu au participat la înmormântarea lui. Drept urmare, Marin trimite această scrisoare de compasiune doamnei Constanța Ianolide, soția lui Ioan.

„Figura de sfânt pe care se citea suferința chinurilor îndurate de-a lungul unui calvar de peste 20 de ani în temnițele comuniste, emana bunătatea, blândețea, mila și mai ales dragostea”

Standard

În fața mărturisirilor lui Ioan Ianolide orice adaos este de prisos. Cuvintele ar fi prea goale, neputând să cuprindă o întregire a acestora. […]

L-am cunoscut pe autorul, sus menționat, după eliberarea sa, în anul 1964. Era unul dintre puținii „colegi” de detenție, pe care tatăl meu îl primea în casa noastră.

Figura de sfânt pe care se citea suferința chinurilor îndurate de-a lungul unui calvar de peste 20 de ani în temnițele comuniste, emana bunătatea, blândețea, mila și mai ales dragostea, creîndu-ți o stare sufletească specială, atât de liniște cât și de pace; de resemnare până la iertare.

Se deplasa greu, cu gleznele și picioarele umflate, ca urmare a rănilor lăsate de lanțurile pe care „le purtase cândva”. Nu pregeta să urce anevoie Dealul Patriarhiei, ținându-și de mână nepoțica iubită, pentru a participa la întreaga liturghie, uneori stând în picioare ore întregi, pentru a primi împărtășania creștinească.

Cred că l-a cunoscut pe părintele meu mai bine decât mine, care am fost lipsită de un îndrumător chiar în perioada formării mele ca adolescent și a alegerii unei cariere pe care ar fi dorit să o urmez.

Printre portretele oamenilor de cultură din cartea lui Ioan Ianolide, cel al lui Radu Gyr mi se pare a fi cel mai complet și cel mai elocvent. Controversele și insinuările aruncate ca niște săgeți otrăvite asupra, atât a personalității cât și a caracterului poetului, își găsesc răspunsul în mărturia autorului acestei cărți. […]

Din sufletul meu, eu pun o floare a dragostei și a milei pe mormântui acestui „sfânt al închisorilor”, ca un omagiu pentru suferința lui, mulțumindu-i, dacă mă aude, pentru tot ceea ce a scris și, mai ales, pentru „Adevărul” mărturisit despre părintele meu.

(Simona Popa, fiica poetului Radu Gyr, București, 11.06.2008 – Sângele Temniței. Stigmate, Editura Lucman, București, 2009, pp. 309-311)

„Ion, o mare personalitate…. Are o inimă de o bunătate rară”

Standard

Ion[1], o mare personalitate. În el întâlnesc contrastele într-un chip izbitor. Are o mare putere de iubire nevalorificată. Va suferi mult în ziua în care își va da seama de comoara din inima lui, nesocotită. Are o inimă de o bunătate rară. Cu o voință foarte puternică. Adeseori e greu să faci diferența între voința și încăpățânarea lui. Duce o luptă grea cu păcatul, pentru simplificarea sufletului.

Apele din sufletul lui încă nu s-au limpezit. Timid până dincolo de orice limită, uneori însă de o îndrăzneală neobișnuită. Are o structură sufletească curioasă. Îți poate aduce clipe de mare fericire, dar și clipe de zbucium groaznic, dacă nu ești prezent în Iubire. Un fond sufletesc foarte bun. Fire pasionată. De o pasiune extraordinară.

Sufletul lui este încă în plină formare[2]. Ne leagă o iubire mare și ne leagă, în același timp, o luptă îndârjită cu păcatul. Relațiile noastre sunt fericite; atât de fericite, încât ating cele mai fine coarde ale umilinței.

O prietenie care a devenit prietenie. Căci am stat alături ani de zile, dar până în clipa întâlnirii noastre pe aceeași linie de trăire, ne-am deosebit în atitudini, uneori chiar având atitudini opuse. Dragostea ne-a legat însă întotdeauna.

(Valeriu Gafencu, Aiud, 1945 – Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul închisorilor din România, ediție îngrijită de Nicolae Trifoiu, Editura Napoca-Star, Cluj, 1998, p. 199)


1. Acest extras face parte dintr-o scrisoare în care Valeriu îi evocă pe cei mai buni prieteni ai săi, nominalizându-i doar după numele de botez: Costică, Neculai, Ion și Marin. Am intuit încă de atunci care erau prietenii portretizați, dată fiind perioada relatărilor (1942-1948), dar am hotărât să nu publicăm aceste portrete făcute de „Sfântul închisorilor” prietenilor săi, decât după o confirmare sigură a numelor. Așa am așteptat cu nerăbdare până într-o bună zi, când am reușit să procurăm cartea de memorii a domnului Nicolae Trifoiu, cel care a fost și editorul cărții „Studentul Valeriu Gafencu…”. Astfel am găsit confirmarea mult așteptată, domnul Nicolae Trifoiu enumerând numele complete ale prietenilor evocați de Valeriu și ordinea evocării lor: Costică Pascu, Neculai Trifoiu, Ion Ianolide și Marin Naidim. Cf. Nicolae Trifoiu, Pagini literare. Amintiri și evocări, Editura Napoca-Star, Cluj, 2001, p. 177.

2. Portretizarea făcută de fericitul Valeriu lui Ioan este nu doar un elogiu al prieteniei dar și un document istoric care atestă încă odată că misticii de la Aiud și în general deținuții politici, au trecut printr-un proces de îmbunătățire sufletească, de lămurire, de înduhovnicire. Însuși Ioan Ianolide întărește în memoriile sale ideea că primii ani au fost de frământări și căutări sufletești, că a fost un timp de lămurire, inclusiv pentru el.

Apariție de carte: Testamentul unui nebun – Ioan Ianolide

Standard

Testamentul unui nebun„Testamentul unui nebun” este mărturisirea unui om întemniţat 23 de ani sub trei regimuri politice diferite. Eliberat in 1964, a vrut să schimbe celula închisorii cu chilia monahală, dar i s-a interzis. A rămas să locuiască într-un apartament anonim din blocurile uniforme ale Bucureştiului, lucrând ca muncitor la o cooperativă de produse artizanale. Sufletul său clocotea însă de tumultul amintirilor, de nevoia de a împărtăşi oamenilor experienţa tragică dobândită atât amar de ani petrecuţi printre sfinţi şi demoni. De aceea, în singurătatea camerei sale, fostul deţinut a început să-şi scrie memoriile, ascunzând pagină după pagină în suportul paralelipipedic al unei veioze cu picior din odaie. Cu riscul propiei vieţi, Ioan Ianolide a salvat astfel adevărul despre un trecut pe care Securitatea l-ar fi vrut îngropat odată cu trăitorii lui.

Cartea poate fi achiziționată de la Librăria Bonifaciu.