Despre înțelepciune

Standard
Iisus Hristos izvorul înțelepciunii

Iisus Hristos izvorul înțelepciunii

Între virtuţile sau darurile cele mai rar întâlnite la creştini este acela al înţelepciunii (iscusinţei, inteligenţei, priceperii, mă­surii, pedagogiei şi cunoaşterii). Apăsam cu multă insistenţă asupra necesităţii înţelepciunii creştine. Ea îşi are rădăcinile în toată Scriptura şi în Tradiţie. Mântuitorul însuşi ne cere: ”Fiţi înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii!” (Matei 10,16). Alăturarea acestor două noţiuni – înţelepciune şi nevinovăţie – elimină viclenia, perfidia, incorectitudinea, reaua-credinţă, for­ma goală şi intenţia rea.

Îndemnul la înţelepciune se referă la iscusinţa cu care creşti­nul ştie: 1. să gândească; 2. să măsoare (să cântărească, să apre­cieze); 3. să procedeze în aşa fel încât să se situeze în realitate, să o cumpănească bine şi să intervină cu pricepere.

Una dintre cauzele principale ale crizei pe care o parcurge creştinătatea modernă este lipsa ei de înţelepciune, de cunoaştere, de vigilentă observaţie şi de promptă intervenţie. Creştinii n-au gândit bine, n-au procedat bine şi de aceea s-a împuţinat harul lui Dumnezeu. Au fost mai ”înţelepţi” fiii întunericului. Este necesară din partea creştinilor râvnă, căutare, muncă, jertfă, nebunie întru Hristos – şi toate acestea pe fondul nevinovăţiei – ca să ni se dezvăluie Calea, Adevărul şi Viaţa.

Hristos este totul şi totul este în Hristos. Este scris să nu slu­jim la doi domni, dar domnii acestei lumi vor să ne stăpânească şi noi oscilăm mereu între Dumnezeu şi satana, şi deci între ne­număratele aspecte dualiste ale condiţiei umane.

În această complexitate a existenţei umane, înţelepciunea de a discerne binele de rău este o necesitate imperioasă dar dificilă. E necesară o cunoaştere autentică a lumii şi a vieţii, deşi mai există şi calea simplităţii şi a bunului-simţ, care merg mult mai aproape şi mai direct la sursă.

Mântuitorul, în însăşi iconomia dumnezeiască a întrupării Sale, cât şi în toată activitatea Sa, face dovada unei adânci înţelep­ciuni. El ne învaţă când, cum, cu cine şi ce să facem, procedând strălucit de fiecare dată. Foloseşte toată gama de a aborda omul, de la preamărirea până la afurisirea lui. Minunile Sale sunt făcute cu meşteşug, cu artă şi poartă în ele o strălucire sfântă şi uimitor de frumoasă. Formulările Lui sunt sentinţe ce merg atât la inima omului simplu, cât şi a savantului. Nimic nu e făcut fără a purta pecetea înţelepciunii şi a iscusinţei de a acţiona.

După patruzeci de zile de post şi rugăciune, Domnul a fost ispitit de trei ori de către satana pe munte. Trebuie analizat mo­dul materialist şi orgolios în care pune problema satana şi înţe­lepciunea cu care îi răspunde Mântuitorul.

Aparent ispitirea cu transformarea pietrelor în pâini pare ne­vinovată, ea însă ar fi însemnat biruirea nevoinţei duhovniceşti a postului prin satisfacerea simţurilor şi în ultimă analiză ar fi fost admiterea superiorităţii materiei asupra spiritului. Sesizând deci intenţia ascunsă a ispitirii, Mântuitorul stabileşte priorita­tea spiritului asupra materiei.

În acelaşi timp, nerăspunzând îndemnului satanic, Domnul a dovedit încă o dată respectul pentru condiţia umană, căci fără a modifica statutul ei printr-o minune, ne arată că trebuie să ne mântuim valorificând posibilităţile pe care această condiţie ni le oferă. Nici piatra, nici pâinea, nici înfometarea şi nici minunea cerută nu sunt rele în sine, ci rău este duhul satanic care specu­lează conjunctura.

Ispitirea Domnului pe templu

Ispitirea Domnului pe templu

A doua ispitire de pe munte a fost îndemnul satanei ca Mân­tuitorul să se arunce de pe aripa Templului. Acesta putea fi un îndemn la sinucidere, căci minunea nu este iniţiativa omului ci e întotdeauna lucrarea lui Dumnezeu. Mântuitorul acţionează aici conform firii umane asumate şi, fără a pune în lucrare pute­rea Sa dumnezeiască, refuză minunea, respectă condiţia umană şi respinge ispita satanică.

Chiar atunci când va săvârşi minuni, El nu o va face decât spre a mişca necredinţa oamenilor ori pătruns dragoste pentru ei, minunea fiind un argument pentru a trezi sufletele şi o lu­crare pentru a curma suferinţele – dar nu o ispitire. Aici se arată poziţia corectă a omului în creaţie: nu de orgoliu, nici de nimic­nicie, ci de putere şi smerenie prin credinţă.

A treia ispitire a satanei este mai directă, acesta mizând pe oferta stăpânirii pământului, atât de râvnită de oameni. În schim­bul împărăţiei lumeşti el cere Mântuitorului preţul pentru care de obicei distribuie puterea pe pământ: închinarea înaintea lui.

Domnul vădeşte însă minciuna satanei că stăpânirea lumii îi este dată lui: toată puterea vine de la Dumnezeu. De fapt, nu puterea în sine este pusă în discuţie, ci duhul în care ea se pri­meşte şi se exercită. Respingând oferta comodă a stăpânirii prin puterea satanei, Mântuitorul are în vedere Golgota şi învierea dragostea şi adevărul, libertatea şi credinţa, care sunt criteriile puterii creştine.

Mântuitorul a fost ispitit şi de evrei cu multă pricepere, cu deosebită subtilitate şi îndârjită perseverenţă, dar nu S-a lăsat prins în capcană, ci mereu i-a demascat. Răspunsurile Sale dovedesc inteligenţă, cunoaştere, pricepere, fineţe, într-un cuvât înţelepciune, cu mult mai adâncă decât a cărturarilor şi farisei­lor evrei.

Prin aceasta El ne-a arătat că nu este îngăduit creştinului în general – şi creştinilor responsabili pentru colectivităţi, în spe­cial – să se lase amăgiţi de fiii întunericului, ci cu un plus de în­ţelepciune şi har să îi învingă. Masca dulceagă a evlaviei, naivi­tăţii şi simplităţii îi face pe creştini adesea vulnerabili în con­fruntarea cu duşmanii creştinismului (şi au fost, din păcate, şi creştini duşmani ai creştinismului).

Este cunoscută cursa pe care au întins-o evreii Mântuitorului când L-au ispitit cu banul dajdiei, încât părea, după socotinţa lor, că oricum le va răspunde, îl vor prinde în cuvânt. El însă i-a vădit cu asprime şi i-a întrecut în iscusinţă, dându-le un răspuns dincolo de prevederile lor, evitând capcana unor eventuale acu­zaţii atât din partea evreilor naţionalişti, cât şi din partea roma­nilor imperialişti.

Prin răspunsul Său, Mântuitorul stabileşte un principiu strălucit şi mereu valabil pentru sufletul unui popor aflat în con­flict cu stăpânirea politică: ”Daţi Cezarului cele ce sunt ale Ce­zarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”.

Altădată fariseii şi cărturarii îi reproşează Mântuitorului că nu îşi spală mâinile când mănâncă, conform datinii bătrâneşti. Pentru a nu Se lăsa prins într-o cursă, El nu le răspunde direct, ci îi ia la întrebări despre nenumăratele situaţii în care ei înşişi nu respectă Legea, citând în acest sens pe proorocul Isaia. Prin urmare, fiind acuzat, El trece la atac şi îi bate pe potrivnici cu chiar argumentele lor. La urmă spune despre cărturari şi farisei: ”orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu Cel ceresc va fi smuls din rădăcină”, avertizând astfel poporul evreu să nu îi urmeze pe aceştia, ca unii care nu-L mai reprezintă pe Dumnezeu, ci sunt ”călăuze oarbe”.

Când căpeteniile evreilor au încercat să-L prindă în cuvânt întrebându-L cu ce putere face minuni, El le-a răspuns printr-o întrebare încuietoare, care L-a scutit de alte explicaţii: ”Botezul lui Ioan, din cer a fost sau de la oameni?” (Marcu 11, 30).

Apoi le-a spus pilda celor doi fii, unul care zice ”da” şi nu face şi altul care zice ”nu”, dar face voia lui Dumnezeu, arătând prin aceasta că vameşii şi păcătoşii sunt cei aleşi, iar cărturarii şi fari­seii, cei alungaţi. Noul Israel nu este format din căpeteniile evre­ilor, ci din cei ce se pocăiesc şi plinesc voia lui Dumnezeu. Aceasta trebuie să dea de gândit şi poporului evreu de azi, ca să îşi precizeze atitudinea: cu Hristos ori cu fariseii.

Mântuitorul nu este în defensivă, ci în ofensivă, căci El îi în­treabă pe farisei: ”Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este?” (Matei 22,42), şi când aceştia îi răspund că al lui David, le de­monstrează prin chiar citate din proorocul psalmist că Hristosul este Domn şi al lui David. Apoi trece la acel rechizitoriu necru­ţător – ”Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici…” (Matei 23, 13-29; 35-36) -, denunţându-i pentru păcatele şi crimele trecute, cât şi pentru cele viitoare, a căror consecinţă va fi venirea peste ei a urgiei sângelui vărsat.

Credeau că-L vor încolţi pe Mântuitorul cu întrebarea pri­vind pedepsirea femeii prinse în adulter, dar El, ca întotdeauna, le dejoacă intenţiile şi-i pune pe ei în dificultate, silindu-i să-şi vadă propriile greşeli.

Şi întâmplarea cu dărâmarea Turnului Siloamului este spe­culată de evrei cu intenţia de a-L prinde în cuvânt, însă El, cunoscându-le viclenia, transformă problema naţionalistă în una umană şi cheamă la pocăinţă toţi oamenii.

Altădată Mântuitorul spune ucenicilor că trebuie să fie lu­mina lumii, prin lumină înţelegând nu numai adevărul în sine, ci adevărul în viaţă, adică adevărul exprimat convingător şi efi­cient. Numai dacă ştim să exprimăm adevărul şi să-l impunem în faţa oamenilor – convingându-i pe cei nelămuriţi şi vădindu-i pe cei vicleni şi răi – el nu este ţinut sub obroc. Căci adevărul învinge minciuna nu numai prin felul în care ştie să răspundă, ci şi prin modul în care ştim să-l arătăm.

Ştim că adevărul va ieşi oricum la lumină, dar nu trebuie să întârzie sub obroc din pricina nepriceperii şi laşităţii noastre. Adevărul reiese din confruntare, nu din cedare – a nu se confunda deci smerenia cu capitularea şi dragostea cu slăbiciunea căci în primul rând iubim pe Dumnezeu, adică Adevărul.

Sunt, e drept, împrejurări când adevărul se spune ”la ureche” (Luca 12, 3) ori se mărturiseşte sub formă de parabolă – dar asta se face din iconomie, ca o soluţie de moment necesară pentru a se ajunge, la timpul cuvenit, la mărturisirea publică şi deschisă. Este o vreme anume pentru mărturisirea adevărului, prin ur­mare trebuie ştiut când şi cum să spui adevărul, căci tot Domnul ne porunceşte: ”Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea por­cilor” (Matei 7, 6).

Aşadar mărturisirea adevărului se face strategic, în cadrul unei lupte vizând victoria luminii asupra întunericului. Însăşi jertfa are iconomia ei, raţiunea ei, vremea ei potrivită: Mântuito­rul fuge adesea din calea evreilor care voiau să-L ucidă, căci încă nu sosise vremea Lui.

Mântuitorul Hristos în fața sinedriului

Mântuitorul Hristos în fața sinedriului

Înţelept este Domnul şi în atitudinea faţă de cei care L-au dat la moarte. Dacă lui Iuda – tipul omului care a greşit împotriva lui Hristos – îi acordă până în ultima clipă posibilitatea de a nu trăda, Anei şi Caiafei – tipul oamenilor care greşesc împotriva Duhului Sfânt, a Adevărului – nu le acordă nici un fel de milă şi iertare. În faţa lor Mântuitorul este dur, înţelept şi sentenţios ca un judecător. El, care spusese să întorci şi celălalt obraz când eşti lovit, în faţa lui Caiafa găseşte că nu e cazul să întoarcă ovăzul, ci să interogheze cu severitate dar drept, lăsându-ne exemplul măreţ al cugetului dreptăţii în suferinţă.

Ana şi Caiafa sunt lucrătorii satanei, de la care Dumnezeu îşi întoarce faţa. De aceea înaintea lor Mântuitorul este reţinut şi îi lasă să fiarbă în oala fără apă a minciunilor lor. La întrebări le răspunde scurt şi înţelept. Se recunoaşte pe Sine a fi Hristosul, declaraţie care-L duce la moarte. Înţelepciunea Lui n-a fost deci aceea de a scăpa cu orice preţ de moarte, ci aceea de a lupta pentru biruinţa Adevărului, chiar cu preţul jertfei supreme. So­sise vremea.

Adâncă este înţelepciunea dumnezeiască şi când lucrează prin necredincioşi pentru împlinirea planului de mântuire a lumii, aşa cum a făcut cu Nabucodonosor şi cum face azi, lovindu-ne prin atei pentru a trezi credinţa în lume. Biserica însăşi este o taină a marii înţelepciuni a lui Dumnezeu, căci a adus până la anul 1980, fără ştirbire, vestea cea bună a Mântuitorului, şi asta în împrejurări din cele mai grele.

Acum însă se dă bătălia cea mare. Ultima armă a satanei este ameninţarea cu suferinţa şi moartea. În faţa morţii martirice omul trebuie să rămână curat, dăruindu-şi viaţa pentru adevăr şi veşnicie. Adevărul este incomod lumii, necesită sacrificii ma­teriale, morale şi vitale, dar dacă nu-L iubim mai presus de orice, suntem asemenea evreilor care nu L-au primit pe Hristos, dovedindu-se fii ai satanei.

Împărtăşim creştinilor aceste cugetări izvorâte din martiriu şi-i rugăm să aibă credinţă înflăcărată şi adâncă înţelepciune în iconomia mântuirii lumii. Nu recurgem la cuvintele noastre, ci tot la ale Domnului, Care zice: ”îndrăzniţi. Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33).

Noi, deşi umiliţi, ostracizaţi, prigoniţi şi mereu ameninţaţi, trăim slava biruinţei. Dumnezeu va găsi o cale prin care să dea continuitate duhului creştin reînviat printre cei întemniţaţi aici. Ne facem datoria şi ne cerem iertare pentru puţinătatea de care dăm dovadă.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 469-475)

Anunțuri

Un răspuns »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s