Despre scara duhovnicească

Scara duhovnicească

Totul este complex: universul, omul, o frunză, o piatră sau chiar atomul. Orientarea omului în această lume complexă e un proces dificil, îndelungat şi încărcat de răspunderi. Acest drum nu se poate face de unul singur, ca un primitiv şi izolat, ca un prim om fără istorie şi fără relaţii sociale, ci depinde de mediul în care omul se naşte şi se dezvoltă: ereditatea lui, geografia că­reia îi aparţine, istoria şi cultura în care creşte, oamenii cu care vine în contact, cu tot complexul de influenţe pe care ei îl exerci­tă – spiritualitate, credinţă, idei, mentalitate, filosofie, moravuri, comportament, orânduire socio-politică, relaţii economice şi comunicări sufleteşti. În acest sens, individul uman este fructul comunităţii căreia îi aparţine.

Cei mai mari oameni au putut greşi. A greşit un Origen ori un Pascal, au făcut gafe Apostolii şi ucenicii Domnului. Dar cine nu a greşit? Nu putem să trăim şi să ne formăm singuri, ci în comuniune cu ceilalţi. Contactul cu alţi oameni, lectura, artele, atmosfera generală îl modelează pe om.

Mediul nu dă nici conştiinţa, nici personalitatea omului, dar le şlefuieşte, le educă, le formează. Clipă de clipă ne influenţăm unii pe alţii prin însăşi trăirile noastre interioare, prin duhul care se degajă din noi, prin manifestările sufleteşti şi intelectu­ale, prin acţiunile noastre cotidiene, oricât de mărunte ar fi. Rolul educativ al mediului este uriaş şi adesea nu suntem con­ştienţi de el.

Dincolo însă de influenţa mediului şi de caracterele ereditare, persoana umană este unică şi suverană. El, omul, este al doilea creator al lumii, pentru că el, omul, are acces la izvoarele nevă­zute ale lumii, ba încă şi pe acestea le depăşeşte, căci dincolo de planul ideilor şi al energiilor care străjuiesc lumea sunt încă alte lumi, făcute din alte aluaturi, din ce în ce mai subţiri şi mai stră­vezii, pe care străbătându-le, omul ajunge şi se odihneşte în co­muniunea cu Duhul atotcreator şi stăpânitor, cu Dumnezeu.

Pornind de la complexitatea existenţei sale, omul ajunge să înţeleagă unitatea de origine a toate: Dumnezeu. De când ştim ce e atomul, putem cu mai multă luciditate să ne extaziem de minu­nata sa alcătuire; de când ştim ceva despre legile eredităţii, ne cu­tremurăm de taina ce le străbate; şi aflând despre începutul şi sfârşitul materiei în univers, vedem mai limpede lucrarea lui Dumnezeu. Totul, dar absolut totul duce la credinţă şi se înfru­museţează prin credinţă. Nici satana nu poate fi necredincios.

Despre înțelepciune

Iisus Hristos izvorul înțelepciunii

Între virtuţile sau darurile cele mai rar întâlnite la creştini este acela al înţelepciunii (iscusinţei, inteligenţei, priceperii, mă­surii, pedagogiei şi cunoaşterii). Apăsam cu multă insistenţă asupra necesităţii înţelepciunii creştine. Ea îşi are rădăcinile în toată Scriptura şi în Tradiţie. Mântuitorul însuşi ne cere: ”Fiţi înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii!” (Matei 10,16). Alăturarea acestor două noţiuni – înţelepciune şi nevinovăţie – elimină viclenia, perfidia, incorectitudinea, reaua-credinţă, for­ma goală şi intenţia rea.

Îndemnul la înţelepciune se referă la iscusinţa cu care creşti­nul ştie: 1. să gândească; 2. să măsoare (să cântărească, să apre­cieze); 3. să procedeze în aşa fel încât să se situeze în realitate, să o cumpănească bine şi să intervină cu pricepere.

Una dintre cauzele principale ale crizei pe care o parcurge creştinătatea modernă este lipsa ei de înţelepciune, de cunoaştere, de vigilentă observaţie şi de promptă intervenţie. Creştinii n-au gândit bine, n-au procedat bine şi de aceea s-a împuţinat harul lui Dumnezeu. Au fost mai ”înţelepţi” fiii întunericului. Este necesară din partea creştinilor râvnă, căutare, muncă, jertfă, nebunie întru Hristos – şi toate acestea pe fondul nevinovăţiei – ca să ni se dezvăluie Calea, Adevărul şi Viaţa.

Hristos este totul şi totul este în Hristos. Este scris să nu slu­jim la doi domni, dar domnii acestei lumi vor să ne stăpânească şi noi oscilăm mereu între Dumnezeu şi satana, şi deci între ne­număratele aspecte dualiste ale condiţiei umane.

În această complexitate a existenţei umane, înţelepciunea de a discerne binele de rău este o necesitate imperioasă dar dificilă. E necesară o cunoaştere autentică a lumii şi a vieţii, deşi mai există şi calea simplităţii şi a bunului-simţ, care merg mult mai aproape şi mai direct la sursă.

Mântuitorul, în însăşi iconomia dumnezeiască a întrupării Sale, cât şi în toată activitatea Sa, face dovada unei adânci înţelep­ciuni. El ne învaţă când, cum, cu cine şi ce să facem, procedând strălucit de fiecare dată. Foloseşte toată gama de a aborda omul, de la preamărirea până la afurisirea lui. Minunile Sale sunt făcute cu meşteşug, cu artă şi poartă în ele o strălucire sfântă şi uimitor de frumoasă. Formulările Lui sunt sentinţe ce merg atât la inima omului simplu, cât şi a savantului. Nimic nu e făcut fără a purta pecetea înţelepciunii şi a iscusinţei de a acţiona.

Despre ”Servii lui Hristos”

Caracterul creştin al suferinţelor din temniţe a fost un feno­men general, dar a cunoscut cercuri de înaltă trăire, care au fă­cut din credinţă un mod viu de viaţă. Dăruindu-se întru totul lui Hristos, urmând calea împărătească a dreptei-socoteli, străduindu-se fără odihnă în războiul cel nevăzut şi cugetând adânc la rosturile lumii, oamenii s-au îmbrăcat în Hristos, au trăit în El şi El s-a dovedit viu în ei.

Toţi au fost creştini şi au murit creştineşte, dar unii au avut şi iluminarea sfinţeniei. Oameni aleşi şi luminaţi, pentru curăţia şi credinţa lor, de Duhul Sfânt, au rodit, după zeci de ani de clipe intense de rugăciune şi suferinţă, un creştinism revitalizat şi inte­gral, a cărui valoare şi semnificaţie ne îndeamnă să mărturisim.

Condiţiile în care ne aflăm sunt improprii, căci trăim sub te­roare şi veşnică ameninţare, suntem izolaţi şi părăsiţi, nu dispu­nem decât de înregistrările sufletului nostru şi nu ştim ce destin vor avea aceste rânduri, dar ne îndeplinim o datorie faţă de Dumnezeu, faţă de sfinţii şi martirii secolului XX, faţă de sufe­rinţele acestui veac. Mărturisirea noastră este şi o dovadă a iubi­rii pe care o avem pentru oameni.

Noi am pornit de la credinţă şi am apărat credinţa cu preţul vieţii. Am urmat calea spiritualităţii ortodoxe, ca fii ai Bisericii drept-măritoare, în condiţiile de temniţă ale martiriului, mica noastră comunitate L-a experiat pe Dumnezeu, simţindu-se Bi­serică, având trăirea unirii cu Hristos, a exprimării Adevărului lui Hristos ca act viu de viată.

Am înţeles că adevărul creştin nu e o teorie abstractă, ci co­muniune cu Dumnezeu, comuniune în iubire a oamenilor şi o viaţă trăită integral creştineşte. De aceea ne-am decis să ne dăruim toate puterile şi viaţa întreagă pentru a sluji, prin creşti­nism, pe oameni.

Despre rostul omului în societate

Toţi membri societăţii sunt datori să slujească lui Dumnezeu. Sfinţii, eroii, conducătorii de oameni, creatorii de frumos, gândi­torii şi oamenii de ştiinţă, educatorii şi iconomii, toţi, pe tărâmul lor, prin mijloacele lor de lucru, fără a face neapărat teologie, au datoria să-şi dedice munca lui Dumnezeu, Cel ce i-a dăruit cu ta­lantul pe care-l au, ca să-l întoarcă înapoi înmulţit.

Deşi nu li se cere un militantism creştin, ei sunt angajaţi prin însăşi condiţia umană în a sluji fie lui Dumnezeu, fie satanei, fără echivoc, fără posibilitate de neutralitate.

Un poet nu trebuie să scrie psalmi şi rugăciuni pentru a fi creştin, ci creştinismul lui să respire din frumuseţea şi adevărul exprimate în versuri. Un om de ştiinţă, fie că lucrează cu mate­ria moartă, cu matematica, geometria, astronomia, fie că studi­ază viaţa şi omul, poate sfinţi ştiinţa prin rugăciunea sa, prin gândirea sa, prin conştiinţa sa, prin finalitatea pe care o dă lu­crării sale. În faţa atomului dezagregat savantul vede că materia nu are existenţă în sine, şi atunci intră în planul religios, crede şi îşi dezleagă problemele sale de conştiinţă.

Nimeni însă nu are răspunderi mai evidente ca oamenii ce conduc oameni şi nici nu există un alt domeniu mai dificil de încreştinat decât cel politic. Trebuie reabilitată noţiunea de poli­tic ori dacă nu, înlocuită, căci ea are un conţinut şi un sens nobil.

Clericii înşişi sunt oameni politici (ai polisului), căci sunt conducători de oameni. Ei au obligaţia şi datoria să se pronunţe salutar în toate problemele omeneşti. Ei formează puterea spi­rituală, nu în sensul că se ocupă numai de suflet, ci pentru că mijloacele lor de acţiune sunt cuvântul şi slujirea sfântă. Ei tre­buie să mărturisească adevărul şi dreptatea lui Dumnezeu cu toate riscurile, să slujească poporul şi să se jertfească pentru bi­nele lui.

Clerul, creatorii de artă şi gânditorii sunt chemaţi să orien­teze şi apoi să structureze în bine lumea. Oamenii politici, edu­catorii şi iconomii sunt chemaţi să organizeze şi să valorizeze lumea – şi aceştia sunt cei mai tentaţi, din orgoliu, dorinţa de dominare şi egoism, să nu mai asculte de legile morale.

Idealul este ca puterea spirituală şi cea politică să colaboreze în acelaşi scop sfânt. Deci nici cezaro-papism, dar nici papo-cezarism, ci colaborarea în duh şi în lucrare creştină.

Lumea stă în mâinile lui Dumnezeu. Hristos lucrează prin oameni în diversitate, El fiind unitatea lumii întregi.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 476-477)

Despre monahismul contemporan

Obştile mănăstireşti trec şi ele printr-o criză de constructi­vism. Toată lumea e prinsă de amorul construcţiilor, prin care se defavorizează duhovnicia. Stareţii conduc în mod autocrat şi a dispărut alegerea liberă a întâi-stătătorului. A dispărut sfatul obştesc, a dispărut comuniunea frăţească.

Comunitatea este acceptată, dar nu este întreţinută prin con­ştiinţa colectivă, prin efervescenţa colectivă, prin creaţia colec­tivă, ci se reduce la autoritatea centrală care o dirijează, adesea cu greşeli, anulând contribuţia liberă a obştii. Se constată fie o indiferenţă sau silă faţă de lucrurile colective, fie – invers – ego­ism şi incorectitudine individuală.

Se munceşte până la epuizare. Deşi aceşti oameni au ales, din râvnă sfântă, monahismul, ascultarea (munca) îi oboseşte, îi secătuieşte şi-i îndepărtează de rostul lor.

Prea multă autoritate la stareţi, prea multă ascultare (muncă) la obşte.

Creştinii trebuie să fie personalităţi puternice, libere şi con­ştiente de misiunea lor, însufleţite de puterea dumnezeiască a Duhului Sfânt şi de învăţătura Evangheliilor.

Mi se pare că viaţa duhovnicească pe care am trăit-o noi în temniţe este mai densă decât aceea trăită azi prin mănăstiri. Ex­perienţa noastră a fost aşezată pe hotarul dintre viaţă şi moarte, în suferinţe cumplite şi îndelungate, în care numai o ardere su­fletească intensă te putea salva.

În temniţe s-a realizat maxima confruntare dintre Dumnezeu şi satana. Acolo erau evidente duhurile, acolo nu mai erau posibi­le dulcegăriile şi jumătăţile de măsură. Temniţele au scos la iveală forţa creştinismului, care este capabilă să învingă acest veac.

Lumea va avea de învăţat din experienţa temniţelor.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 475-476)

Despre un nou ev

Trăim într-o vreme de cumpănă. Experienţa unei societăţi robotizate a îngrozit lumea. Omul fără Dumnezeu este mon­struos, iar societatea care nu ţine cont de suflet este mecanism nimicitor. Natura şi viaţa însăşi suferă.

Nu suntem mulţumiţi cu lumea, dar în răzvrătirea noastră nu am creat decât o lume a dezastrului. ”Progresul”[1] civiliza­ţiei a adus o dată cu el şi forţele autodistrugerii. Sunt bariere ale naturii şi vieţii care nu trebuie atinse, or oamenii le-au depăşit şi le-au folosit spre rău, iar natura se răzbună.

Nu se poate supravieţui în ritmul lumii civilizate, căci am epuizat resursele pământului, am poluat natura, am alienat omul şi în aceste condiţii, neputând opri cursul aşa-zisului ”pro­gres”, înaintăm spre catastrofă, dacă bineînţeles nu va veni un deznodământ fulgerător prin războiul atomic şi bacteriologic[2]. Ţara, viaţa însăşi sunt expuse pericolului forţei umane oarbe. Avertizăm deci pe cei ce conduc destinele lumii actuale să sal­veze ce se mai poate salva, căci prăpădul este aproape.

Criza civilizaţiei contemporane este în primul rând religioa­să. Creştinătatea trebuie reîncreştinată, atât în duh, cât şi social. Creştinii lâncezesc şi nu mai cunosc arderile sfinte. Sunt dezbi­naţi şi nu mai au unitate. Nu mai au conştiinţa misiunii lor, nu mai cred în împărăţia lui Dumnezeu. Sunt derutaţi de confuzii ideologice şi nu mai au o viziune proprie. Pare aberant, dar ve­dem mulţi creştini cu concepţie antropocentrică, egoistă, uma­nistă, pozitivistă ori materialistă, ancorând Biserica fie în facto­rul politic, fie în cel social ori economic.

Probabil însă că în planul iconomiei divine trebuie să se pe­treacă toate aceste dezastre, pentru că ele vor deschide un nou ev. El nu se va asemăna cu cele din trecut, ci va fi un salt către Hristos. Suferinţa nu poate fi înlăturată, dar cu cât vor fi mai mulţi cei ce se vor trezi la Adevăr, cu atât se vor scurta chinu­rile. Avertizăm popoarele să se întoarcă la Dumnezeu şi să se reorienteze în viaţă, schimbându-şi modul de a gândi, fixându-şi alte năzuinţe şi înlocuind actualul stil de viaţă.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 468-469)

[1] ”Omul european e prost, e grozav de prost atunci când, necrezând în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului, poate să creadă în progres şi în rostul vieţii, şi să lucreze pentru el. Ce nevoie am de progres, când în spatele lui mă aşteaptă moartea? Ce nevoie am de toate lumile, de toate galaxiile, de toate culturile, când în spatele lor mă pândeşte moartea? Unde e moarte, acolo nu se poate afla progres adevărat; iar dacă se află, el nu e decât un blestemat de pro­gres în moara morţii. De aceea trebuie distrus cu desăvârşire, încât să nu ră­mână urmă” (Sf. Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, M-rea Sf. Arhangheli – Petru Vodă, 2002, p. 75). (N. ed.)

[2] In condiţiile de azi, războiul este de neînlăturat din istorie. Atâta vreme cât oamenii sunt răi, cât există robie, cât există nedreptate, cât domnesc patimi în oameni, războiul este o realitate ce trebuie privită în faţă. Numai o desăvâr­şire lăuntrică a oamenilor ar putea elimina războiul, însă în acest secol oamenii nu mai apelează la Biserică şi nici la Dumnezeu. Papii au afurisit arbaleta, dar acum se străduiesc să domesticească bomba atomică. Perspectivele sunt înfio­rătoare, iar oamenii sunt atât de împătimiţi încât sunt gata de orice nebunie.

Despre sfințenie

Dacă unii neagă sfinţenia, alţii îi exagerează caracterul. Sfin­ţenia este reală, vie, naturală, accesibilă. Putinţa sfinţeniei este un dat al condiţiei umane. Sfinţenia nu este o exagerare, ci dim­potrivă, este starea de echilibru şi armonie care aduce o viaţă plină de bucurie. Sfinţii sunt oameni adevăraţi şi nimic din ce e omenesc nu le lipseşte, doar că în ei binele a învins răul. Adesea trăim lângă sfinţi şi nu-i recunoaştem.

Pentru a ajunge la o viaţă desăvârşită, omului i s-a dăruit har dumnezeiesc – energie necreată – şi de aceea mântuirea nu este posibilă fără har. Oamenii în care ajunge să împărățească harul sunt sfinţi, căci harul aşează omul în ordinea divină prin sfinţe­nie[1]. Toţi oamenii – ne spune ştiinţa – emană lumină şi energie, dar sfinţii răspândesc lumină necreată, dumnezeiască.

Căile sfinţeniei sunt variate ca însăşi viaţa, căci sfinţenia tre­buie practicată în toate aspectele existenţei umane. Apostolul Petru este un sfânt pe cât de mare, pe atât de uman, adesea pito­resc. Deşi măreţ, el face gafe, deşi un mare conducător de oa­meni, el este asemenea tuturor. Apostolul Pavel este sfântul care se detaşează prin marea lui cultură, în vreme ce Evanghelistul loan Îl aprinde pe Dumnezeu în inimi. Ioan Gură de Aur este sfântul misiunii preoţeşti; el nu este numai un iubitor al harului, ci un sfinţit prin har, nu este un oportunist în mânuirea cuvân­tului, ci un cutezător care pentru adevăr şi dreptate a înfruntat prigoana şi temniţa. Mulţi împăraţi, ostaşi, gânditori, creatori şi mari organizatori au fost sfinţi şi deschid calea sfinţeniei pentru toţi oamenii, indiferent de profesiune, naţiune, sex ori vârstă[2].

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 467)

[1] ”Domnul iubeşte făpturile Lui atât, încât a dat omului revărsarea Duhu­lui Său Sfânt şi în Duhul Sfânt omul se face asemenea lui Dumnezeu” (Sf. Siluan Athonitul, op. cit., Despre sfinţi, p.175). (N. ed.)

[2] ”În Vieţile Sfinţilor sunt foarte multe exemple minunate despre felul în care un tânăr devine sfânt, o fecioară se sfinţeşte, un ţăran, un împărat, un văcar, un judecător, un profesor, un soldat, un scriitor, un medic, un filosof, un ministru, un artist, doi oameni căsătoriţi, se sfinţesc cu toţii…” (Sf. Iustin Popovici, Credinţa ortodoxă şi viaţa în Hristos, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 59). (N. ed.)

Despre înfrânare

Tot ce facem trece prin conştiinţă, deci ne face responsabili. Dacă simţurile sunt lăsate la întâmplare ajung la exces, dacă li se adaugă fantezia devin patimă, iar patima degradează şi distruge însăşi viaţa.

Concepţia materialistă, care pune la baza ei nesaţiul după plăceri, nu numai că nu oferă saţiul senzorial, dar în final îi dis­truge şi spiritual pe oameni, până când aceştia, epuizaţi în cele materiale, obosiţi în plăceri nestăpânite, nemulţumiţi, goi şi de­căzuţi ajung a fi mai răi decât animalele, dezlănţuindu-se în dezmăţ şi denaturări ori în ură, mişelie şi bestialitate[1].

Nimic nu trebuie făcut în exces. De pildă, nu avem dreptul să mâncăm decât atât cât e bine să mâncăm, nici mai mult, nici mai puţin, răul fiind şi-n ispitele de-a dreapta, şi-n cele de-a stânga. Dar simţurile nu au limită, ci limita trebuie să o pună conştiinţa. Conştiinţa intră în aparent conflict cu simţurile când le înfrâ­nează spre norma firească, dar şi simţurile intră în conflict cu conştiinţa când îndeamnă la exces.

Prin viaţa religioasă omul primeşte luminare de sus ca să descopere chipul adevărat al lumii. Acesta nu este un proces strict intelectual, ci unul de trăire, adică un proces de rupere de lume prin înfrânare şi asceză. Asceza aduce cu sine bucuria vie­ţii şi pacea dintre oameni.

Patimile şi păcatele trebuie frânate. La început se vor înfrâna patimile săvârşite cu fapta, apoi cele săvârşite cu limba, iar în cele din urmă trebuie smulsă însăşi rădăcina patimilor din gând, până la curăţirea minţii şi a imaginaţiei. Bătălia trebuie dată zilnic, prin cercetarea atentă a conştiinţei şi prin hotărârea fermă de înfrânare[2].

Armele sunt multe şi variate. Postul subţiază mădularele tru­pului până ce devin transparente şi mintea le poate citi adevă­rata rostuire. Dar postul are rigorile şi primejdiile lui, deci tre­buie practicat disciplinat. Rugăciunea ajută mintea să vadă voia lui Dumnezeu, rostul vieţii şi raţiunile lucrurilor. Ea este iriga­rea cu har a oamenilor. Privegherea e necesară, căci prin ea ne smulgem din preocupările cotidiene şi cugetăm la cele înalte, dumnezeieşti şi veşnice. Lectura Sfintei Scripturi are şi ea o uri­aşă înrâurire asupra oamenilor, iar relaţiile cu ceilalţi se cer şi ele a fi bine orânduite. Cadrul exterior în general îl influenţează pe om şi acesta trebuie să ştie să-şi afle mediul prielnic.

Când mediul nu este favorabil şi sufletul este asaltat violent de patimi, se pot lua măsuri mai aspre, care să disciplineze sim­ţurile şi mintea. Munca, istovirea trupească, sportul sunt mijloa­ce cu eficacitate pedagogică. Boala, suferinţa, durerea sunt prile­juri de tămăduire sufletească. Cugetarea la moarte are şi ea mare înrâurire asupra conştiinţei. De mare importanţă este şi atenţia lăuntrică: o imagine pătimaşă obsesivă prin plăcere poa­te fi contracarată voluntar cu o imagine a urâţeniei acelei plă­ceri, până ce se spulberă plăcerea însăşi. Trebuie evitate prilejurile care stârnesc patimi. Paza severă trebuie pusă în primul rând în gând.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 460-462)

[1] ”Cu adevărat cel stăpânit de draci este mai rău decât aceia” (Sf. Grigorie Simitul, Filocalia, VII, cap 115). (IV. ed.)

[2] ”Deci toată grija omului să fie pentru păzirea simţurilor şi a gândurilor, ca să nu stea sau să nu facă ceva ce nu i se pare că este după Dumnezeu” (Sf. Petru Damaschin, Filocalia, V, Despre înfrânare). (N. ed.)

Despre grijă

Prin natura sa, omul trăieşte angajat de griji, preocupat lă­untric, implicat fiind în întregime, dovedindu-se responsabil de sine şi de lume.

Grija poate fi năzuinţă, dar şi degradare.

Grija poate izvorî din bucuria de a trăi ori din frica de a trăi.

Grija poate fi pentru materie, dar şi pentru spirit.

Grija se orientează în afara omului, dar şi spre interiorul omului.

Grija poate fi temporară, dar şi veşnică.

Grija poate să se angajeze şi în rău, dar şi în bine.

Grija lumească, adică cea materialistă, senzorială, limitată, împătimeşte sufletul şi degradează viaţa, şi, prin urmare, tre­buie lepădată cu tărie şi cu convingere. Grija duhovnicească, dimpotrivă, îl desăvârşeşte pe om, înfrumuseţează lumea şi îm­prospătează viaţa.

Plăcerea ademenitoare a materiei duce la epuizare şi moarte, ascetismul trăirii duhovniceşti duce la bucuria şi slava de a fi. Procesul de rupere de grija lumească este sever, dar procesul de înnoire transfigurează totul. Depărtându-ne de grija lumească ne pregătim pentru înnoirea lumii şi ne grijim de lume.

Când problemele lumii vor fi abordate cu grija duhovniceas­că, va rezulta o viaţă şi o societate armonioasă, în vreme ce abordarea lor în mod materialist duce la conflicte şi neant, atât în societate cât şi în sufletele oamenilor.

Grija care este sădită în oameni prin natură trebuie să fie udată de izvorul Duhului Sfânt, pentru a înduhovnici lumea.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 459-460)

Despre bucurie

Puţine cuvinte sunt atât de mult folosite în Sfânta Scriptură ca acela de ”bucurie”. Viaţa e bucurie. La bucurie suntem che­maţi acum, imediat ce am urmat lui Hristos. Omul care se bu­cură nu are ce să-şi reproşeze, nu-i este ruşine de el însuşi şi nu se teme de nimeni.

Bucuria creştină e viguroasă, molipsitoare, polarizantă. Ea provine din adevăr şi virtute, dar şi din natură, din cunoaştere, din bine şi frumos. Conştiinţa că eşti om este prilej de bucurie. Spectacolul lumii prilejuieşte bucurie. Pocăinţa însăşi este un iz­vor de bucurie. Până şi în lacrimi ori într-o altă formă de tristeţe, creştinul gustă bucuria[1].

Bucuria desăvârşită este comuniunea cu Dumnezeu.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 459)

[1]. ”Dăruieşte-mi mie, Fecioară, plâns făcător de bucurie; umilinţă, uşa mângâierii; întristare, maica bucuriei; necaz măsuratec, dătător de veselie” (Canoanele Maicii Domnului, gl. 7, marţi seara). (N. ed.)