Frica de Dumnezeu este paza libertăţii, iar frica de lume este uşa robiei. Frica de lume supune lumii – iar lumea îl degradează pe om – pe când frica de Dumnezeu supune lui Dumnezeu – iar Dumnezeu îl eliberează, îl desăvârşeşte şi-l face pe om stăpân în lume[1].
Frica de Dumnezeu conduce la frica de păcat, la conştiinţa responsabilităţii şi misiunii umane, căci ea este de fapt îndrăzneală în cele sfinte, în cele bune, în adevăr. Frica de Dumnezeu ţine duhul treaz, conştiinţa vie, viaţa neprihănită şi lumea în orânduire dumnezeiască, iar frica de lume adoarme duhul, dă confuzii de conştiinţă, împătimeşte viaţa şi lumea devine insuportabilă.
Cu frică şi cu cutremur să stăm necontenit în faţa lui Dumnezeu şi vom fi fericiţi pe pământ şi-n veci, fericiţi în noi înşine şi în relaţiile dintre noi, căci conştienţi fiind de nimicnicia noastră, ne trezim în Hristos, îndrăznim în Hristos, biruim în Hristos.
(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 455)
[1] Şi Sfinţii Părinţi vorbesc de cele două frici: frica de Ziditor, ”începutul înţelepciunii”, care înnobilează pe om şi frica de cele zidite, ”laşă şi nebărbătească”, ce înjoseşte sufletul. ”Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său. Dar cel ce nu se teme încă de Acesta, se teme şi de umbra sa” (Sf. Ioan Scărarul, Filocalia, IX, cuv. XX). (N. ed.)
