Întalnirea mea în aceasta lume cu minunatul om care a fost loan Ianolide este legată de primii şapte ani din viaţă, pe care i-am petrecut în casa bunicilor, într-un cartier bucureştean pe marginea lacului ”Balta Albă”. Memoria ce i-o păstrez este vie şi profundă, iar felul în care s-a structurat şi asezat credinţa mea are o puternică legătură cu modul în care el m-a învăţat să mă apropii de Dumnezeu şi să-L regăsesc călăuză în bucuriile sau tristeţile vieţii.
Am petrecut în primii mei ani de viaţă veri frumoase la câteva mânstiri din ţară, printre care foarte apropiate mi-au rămas Govora, din județul Vâlcea, şi Putna, din județul Neamţ. Acolo a fost primul meu contact cu divinitatea şi-mi amintesc cu o bucurie imensă cum colindam pajiştile şi dealurile din împrejurimi, cum învăţam să bat toaca şi apoi voiam rolul în serios, învârtindu-mă în jurul bisericii, cum participam exaltată la confecţionarea icoanelor, al căror meşteşug îl ştia bunicul meu, cum m-a învăţat el să-mi fac semnul crucii cu smerenie şi dăruire, cum călcam dimineaţa prin roua din curtea casei de la Putna, descoperind lumea satului o dată cu cea a aşezării mănăstireşti. Mereu mi-a lipsit satul sau viaţa de la ţară, fiindcă ambele perechi de bunici locuiau la oraş. El a reușit totuşi să mi le ofere în vacanţe, şi mă gândesc oare ce e mai minunat decât să descoperi originea o dată cu descoperirea lui Dumnezeu?
Prima lecţie de spovedanie şi apoi bucuria cu care am primit Sfânta Împărtăşanie, admiraţia pentru maicile care făceau covoare la război şi apoi privilegiul de neimaginat pentru un copil de cinci-şase anişori de a spune el singur ”Tatăl Nostru”, cu voce tare şi convingător, în timpul slujbei din biserică, iată doar câteva frânturi de amintire pe care le leg de loan Ianolide.
Îi sunt recunoscătoare pentru felul atât de firesc şi totuşi plin de tâlc în care mi-a marcat copilăria şi, deşi nu mi-a fost bunic natural, îl simt ca pe „părintele” vieţii mele.
A lăsat în urma sa un jurnal în care a scris aproape zi de zi, cu devotament şi bucurie inimaginabilă, cum cresc, cum arăt, ce boacăne fac, ce sensibilităţi am, sau temerile lui pentru mine.
Am realizat mai târziu, înţelegându-i viaţa şi puterea cu care s-a dedicat lui Dumnezeu, fără să-L părăsească nici o clipă, ce zbucium se dădea în sufletul său privitor la felul de educaţie care era mai potrivit pentru un copil în anii ’80, în plină perioadă comunistă. Ce era de ales cu adevărat între o insuflare continuă a valorilor creştineşti şi râvna omului de a răzbi într-o lume a luptelor şi primejdiilor continue? Cum putea un om să aibă în acelaşi timp respect şi milă pentru cei neajutorati, trăind aproape de pilda creştină, dar şi forţa de a se propulsa în societate şi de a trăi decent? Sunt sigură că nu şi-a dat vreodată răspunsuri clare, dar a reuşit pentru mine o reţetă cu un amestec fascinant de a fi şi sensibilă dar şi luptătoare în același timp, de a-mi ţine treaz motorul minții şi al rațiunii fără ca sufletului să-i lipsească lumina şi pasiunea care te pot menţine viu în orice împrejurare.
Intrarea Odobeşti de pe aleea copilăriei mele mai pastrează şi acum paşii lui lângă ai mei, şi se întâmplă uneori să înceapă să bată clopotele când, pentru aducerea lui aminte, mai aprindem o lumânare. A fost un sfânt printre oameni şi un om adevărat pentru Dumnezeu. (Bucureşti, aprilie 2006)
(Ruxandra Ludwig David – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 529-531)
Ioan Ianolide 