Anii copilăriei

Ioan, elev de liceu - anul 1939

Ioan, elev de liceu – anul 1939

27 ianuarie 1919, Comuna Dobrotești, județul Teleorman. Este ziua când se naște Ioan, cel de-al doilea fiu al macedoneanului Nicolae Ianolide. Mama, Aspasia, bucuroasă ca orice femeie care a trecut cu bine peste chinurile nașterii…. Nu avea de unde să știe sărmana că durerile nașterii vor fi abia începutul pătimirilor sale pentru fiul a cărui rânduială în lume era martiriul. Însă acum era bucurie.

Ca orice copil crescut la țară în vremea aceea, copilul Ioan s-a format și a crescut duhovnicește în atmosfera religioasă a satului: slujbele bisericești, colindele, pomenile, deniile, rusaliile, toate înfiripând în sufletul lui convingerea că Hristos este prezent pretutindeni și ”că El plutește în văzduh cu toți îngerii Lui, ajutându-ne să ne sfințim și să ne mântuim”.1 Dar cel mai important rol în formarea lui, l-au avut bunica și mama, două femei foarte evlavioase și cu mult echilibru sufletesc.

În aceste condiții, relația lui Ioan cu Iisus devine una naturală, familiară și permanentă, viața părându-i-se inimaginabilă fără El, căci Dumnezeu dădea plinătate sufletului său.

Copilăria i-a fost liniștită dar născându-se și trăind la răscrucea unor vremuri pline de tensiuni și de transformări sociale, între dictatura lui Hitler și cea a lui Stalin, nu va rămâne indiferent față de provocările veacului. Astfel, în anul 1937, ca majoritatea tinerilor cu idealuri înalte din perioada interbelică, intră în Frățiile de Cruce, organizație naționalistă de educație moral-religioasă. Deși lipsit de experiență, era visător, sperând într-o Românie izbăvită de păcatele politicianismului burghez și de ateismul bolșevic. Așadar, s-a angajat în această luptă care îi va schimba definitiv cursul vieții.

După absolvirea liceului, pentru că părinții aveau o situație materială bună, merge să studieze Dreptul la Bucureşti.

Arestarea și condamnarea

Ioan, student la drept

Ioan, student la drept

Era în anul I de facultate când România intrase efectiv în Cel de-al II-lea Război Mondial pentru recuperarea teritoriilor răpite de URSS. Pe fondul acestor schimbări sociale majore, în ziua de 19 octombrie 1941 urma să se adune un numeros grup de tineri condus de Ioan, în vederea unei acţiuni educative corelate cu evenimentele istorice prin care trecea ţara.2 Întâlnirea a avut loc într-o pădure din marginea Bucureștiului, însă s-a dovedit a fi parte dintr-o înscenare a autorităților. Eugen Cristescu, director general al Siguranţei Statului, avea nevoie de un complot împotriva vieţii mareşalului Antonescu pentru a declanşa un scandal care să îl pună în conflict cu Mişcarea Legionară, din a cărei componență făceau parte și Frățiile de Cruce. Prin urmare, montează această întâlnire clandestină a fraţilor de cruce în pădurea Băneasa.3

Astfel, Siguranţa statului a împânzit pădurea şi zona învecinată cu agenţi, arestând pe toţi tinerii care au intrat în raza supravegherii lor. Printre cei prinşi va fi și Ioan.

Toți elevii arestați au fost duşi la Prefectura Poliţiei Capitalei. Unul din martorii care au luat parte la dramaticul eveniment, avea să mărturisească mai târziu că Ioan a fost adus „cu mâinile legate, lovit şi bruscat de agenţi. În ciuda tratamentului brutal, se ţinea drept şi cu fruntea sus. Era un exemplu de dârzenie şi îmbărbătare pentru ceilalţi”.4

Imediat au început și anchetele, cu presiuni, ameninţări, făgăduieli de eliberare în cazul recunoaşterii intenţiei de a participa la o întrunire ilegală, cu aruncarea vinovăţiei asupra organizatorilor, îndeosebi asupra lui Ioan. În anchete este bătut cu sălbăticie, astfel încât a fost nevoit să-și scrie declarațiile cu mâna stângă, însă tratamentul inuman de care a avut parte a fost prilej ca Ioan să se apropie mai mult de Dumnezeu și în așteptarea procesului se roagă intens, fără să dea vreo dispoziție sau sugestie celorlalți prieteni.5

La sfârșitul procesului autoritățile vor condamna pe opt dintre frații de cruce arestați iar prin sentința nr. 2208 din 21.11.1941, Curtea Marțială îl condamnă pe Ioan la 25 de ani muncă silnică ”pentru crima de participare la organizație interzisă de lege”.6 Totuși, în ciuda nedreptății strigătoare la cer care i se face, Ioan nu se tulbură. Același martor dă mărturie că ”la ultimul cuvânt, Ionel Ianolide a fost singurul care, fără a implica pe altcineva, a declarat că acceptă cu bucurie să fie condamnat pentru credinţa pe care o are şi lupta pe care o poartă spre apărarea neamului românesc. Ca urmare, a fost condamnat la maximum de pedeapsă: 25 de ani muncă silnică. În momentul când i s-a comunicat condamnarea, a luat poziţie de drepţi, a privit spre cer şi figura i s-a luminat de o bucurie interioară revarsată în zâmbet pe întreaga figură. Oamenii autorităţii de stat erau uluiţi. Nu mai văzuseră aşa ceva până atunci”. 7 Aşa se face că la 21 de ani Ioan a intrat în temniţă.

Aiud, primii ani de frământări sufletești

Ioan în arest la Aiud, în primii ani

Ioan în arest la Aiud, în primii ani

În iarna geroasă a lunii ianuarie 1942, într-un grup de tineri legați cu lanțuri la mâini și la picioare, Ioan este adus la Aiud ca să pătimească pentru Hristos și neam.

Odată ajunși, vor întâmpina un regim penitenciar dur, cu mâncare mizerabilă și frig insuportabil. Peste toate acestea, directorul penitenciarului Aurel Munteanu îi teroriza neîncetat, făcându-le viața un calvar.

Perioada aceasta a anilor 1942-1944 este una de frământări și căutări sufletești căci credința lui, și a celorlalți frați de cruce își căuta încă albia spirituală, însă de la bun început Ioan a considerat temnița ca prilej de martiriu8: ”Se punea întrebarea: ce căutam noi în temniţă la acea dată şi ce rost avea lupta noastră? Analizând cu grijă năzuinţele acelor tineri dintre care făceam şi eu parte, am ajuns la concluzia că nu angajarea politică, ci ţinta morală ne călăuzea. Încărcaţi de vise şi de idealuri, cavaleri ai unui ev apus, nebuni ai crucii, exponenţi ai onoarei şi demnităţii, noi înfruntam de fapt o lume întreagă. Am fost lipsiţi de realism şi de spirit de conservare, am fost neînţelepţi şi am intrat în gura lupului, dar ce puteam face altceva? Căci nu am putut să ne pângărim sufletele. Intraţi în această bătălie nu am avut simţul proporţiilor, dar am acceptat martiriul.”9

În aceste condiții va studia mult, în special dreptul, filozofia, politica, sociologia și pedagogia, dar preocuparea de căpătâi îi va fi cea sufletească: se roagă ore întregi pe zi, face rugăciuni de noapte, privegheri și citește zilnic Sfânta Scriptură.10

Totuși, în ciuda eforturilor duhovnicești intense, Ioan încă nu ajunsese la o viață lăuntrică căci nu reușise să-și înfrângă orgoliul pentru a câștiga umilința duhului. Mai mult, avea conștiința unor păcate generale omenești, dar nici pe acelea nu îndrăznea să le spovedească din cauza aceluiași amor propriu amestecat cu rușinea. Peste toate acestea, lipsa îndrumării unui duhovnic își spunea cuvântul.

Dar nici Dumnezeu nu a întârziat să găsească prilej pentru desăvârșirea lui Ioan, așa încât îi va rândui o pricină de smerenie. Drept urmare, într-o zi, un om ticălos din administrația închisorii îl va chinui ca să recunoască public că este un bandit iar acela un om de onoare. Din cauza suferințelor Ioan va fi înfrânt dar acel moment, deși umilitor, va fi unul de răscruce în viața sa căci îl va ajuta să-și reconsidere întreaga viețuire creștină: ”Atunci am căzut cu fața la pământ și pentru prima oară în viață mi-am spus cu putere: ”Sunt un ticălos!”11.

Acum, prin înfrângerea suferită, îi fusese în sfârșit dărmat orgoliul dar din pricina căderii se desființase cu totul în ochii săi, astfel încât își era sieși insuportabil. În această deznădejde și dezorientare află de la un preot despre rugăciunea isihastă pe care o va practica vreme de câteva luni. Acum, la acestă primenire în duh, i-a hotărârea să-și închine toată viața lui Hristos. Cu toate acestea, va mărturisi Ioan mai târziu, ”aveam mare nevoie de un duhovnic căruia să-i încredințez toată intimitatea simțămintelor mele și să-i cer să-mi fie călăuză. Știam că preotul are har și credeam că el poate să-mi transmită puterea și lumina dumnezeiască de care aveam nevoie și după care râvneam cu atâta nesaț.”12

În scurt timp, prin rânduiala lui Dumnezeu, duhovnic îi va deveni chiar unul din prietenii săi, părintele Arsenie Papacioc. Dealtfel, Ioan îl va considera pe părintele Arsene ”ctitorul” sufletului său.13

Începutul ordonării vieții nu a fost ușor dar cu multă răvnă pusă sub ascultarea părintelui Arsenie, Ioan va spori mult pe calea desăvârșirii. Zilnic poartă discuții duhovnicești și citește cărți precum Patericul, Urmarea lui Hristos sau Filocalia. Zi de zi va muri omului cel vechi pentru ca Hristos să se nască în el: ”procesul de ruptură față de conceptele vechi, de vechii prieteni și de preocupările vechi era dureros, dar redescoperirea noilor perspective mă umplea de atâta bucurie, încât drumul era ireversibil.”14

În această vreme harul Duhului Sfânt se pogorâse cu putere peste el, astfel încât nu a mai simțit nici foametea și nici celelalte chinuri ale temniței, dobândind mare pace lăuntrică, încât și somnul îi era plin de vise frumoase.15

Într-un final, după o cercetare temeinică, se va și spovedi și va primi canon, apoi, sub imboldul bucuriei de a fi primit iertarea dumnezeiască, va face încă un gest care îi va influiența tot viitorul. Se îndreaptă spre celula în care locuiau Valeriu Gafencu și Marin Naidim, mărturisindu-și cu bărbăție și smerenie toate păcatele de pe lista făcută pentru spovedanie: ”Vreau ca voi să mă cunoașteți pe dinăuntru, gol în goliciunea din mine și de puteți, să mă ajutați!”16

Cei doi prieteni au fost atât de impresionați de sinceritatea lui Ioan încât drept răspuns s-au mărturisit și ei lui. Astfel, au luat hotărârea să conviețuiască cu toții în aceeași celulă, căci lucrul acesta era permis la vremea aceea, iar atmosfera devine una de trăire intensă. Se roagă ziua și noaptea împreună, citesc și comentează lecturi sfinte și se țin în deplină încredere sufletească unul față de altul.17

Tot în această perioadă Ioan se deprinde cu arta sculpturii în lemn, confecționând cruciulițe și iconițe de tot felul, deprindere duhovnicească care îl va însoți până la sfârșitul vieții.

În colonia de la Galda ca rob al muncii

Ioan  și Valentina Gafencu la Galda de Jos

Ioan și Valentina Gafencu la Galda de Jos

Pentru că participarea României în Cel de-al II-lea Război Mondial determinase consumarea tuturor rezervelor de hrană, penitenciarele au primit în iarna anului 1945 o dispoziţie ministerială prin care erau determinate să se autoîntreţină din munca deţinuţilor, căci statul nu mai putea acorda subvenţii. Astfel, Ioan este transferat la colonia de muncă Galda de Jos, împreună cu Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Marin Naidim, Costică Dumitru și alți nevoitori, pentru a munci pe proprietatea unui moșier.18

Cu toate că în această colonie regimul este unul de semi-libertate, vor îndura lipsurile în continuare căci proprietarul moșiei pe care lucrau ne le-a permis să se înfrupte din roadele pământului. În schimb, vor avea posibilitatea de a comunica cu familia, de a merge la slujbele bisericii din apropiere și de a se mișca într-un spațiu mai larg.

În aceste condiții, Ioan o va cunoaște și o va îndrăgi pe Valentina, sora cea mică a lui Valeriu, iar după un timp vor face și logodna la biserica din sat, urmând să se căsătorească după eliberare. Dar până atunci mai erau multe de răbdat așa încât viața de cruciat al veacului și-a urmat cursul firesc al pătimirilor.

Munca câmpului era epuizantă, mai ales că de multe ori munceau înfometați, dar o împleteau cu rugăciunea, împreuna sfătuire și iubirea frățească, așa cum se deprinseseră de la Aiud.

De acest regim s-au bucurat doar aproximativ doi ani căci după ce comuniștii au câștigat puterea deplină în țară, au hotărât să reeduce ”dușmanii poporului”, pentru studenți pregătind ceva cu totul diabolic.

La Pitești, în iadul studenților

Deși purta deja 7 ani de temniță grea pe umeri, în vara anului 1949 Ioan este transferat la Pitești, căci încă figura ca student în evidențele Securității. Dealtfel toți studenții arestați în timpul guvernării antonesciene erau în aceeași situație.

Odată sosit, va prinde faza premergătoare reeducării, cu înfometare, frig și umilințe de tot felul. Acesta era doar începutul durerilor, căci prin acest regim se urmărea slăbirea fizică și demoralizarea tuturor studenților, pentru a nu putea avea tăria de a reacționa împotriva torturilor fără oprire care urmau să se aplice tuturor ”bandiților”, și cu atât mai mult celor ”mistici”.

Simțeau ei că li se pregătește ceva, dar nu bănuiau cât de monstruos va fi experimentul. Totuși, într-o seară din preajma Crăciunului anului 1949, unul din colegii de celulă venit din ”tura” de reeducare, îi va povesti lui Ioan prin câte grozăvii trecuse și ce metode de tortură se aplicau la camera 4 spital, și mai ales că nu se poate rezista, căci nici moartea nu era oferită ca alternativă. ”În timp ce-mi vorbea, – mărturisește Ioan – simțeam în mine tăria rugăciunii și groaza teroarei. Bănuiam ceva, dar nu chiar tot ce auzeam acum. Fiori reci și fierbinți mă străbăteau. Mă concentram și mai mult în rugăciune.”19

Prin rânduiala lui Dumnezeu, Ioan nu va intra în reeducare, dar a doua zi după ce a aflat cum sunt torturați studenții, este bătut cu bestialitate de temutul gardian Georgescu. Pricina a fost tot pentru Hristos căci până atunci, pentru întărirea lui sufletească, Ioan reușise să ascundă cu mare grijă o cruciuliță, o iconiță și o fasciculă din Biblie. Iconița o purta în pantaloni, crucea în mâneca dreaptă a ploverului iar fascicula o așezase în saltea.

Dar Georgescu aflase de ”obiectele” interzise așa că Ioan a fost nevoit să le predea, numai că atunci când a dat și cruciulița i-a spus gardianului: ”Domnule Georgescu, aveți grijă să nu vă luptați cu Sfânta Cruce, că este dincolo de puterile noastre!”20

La auzul acestei mărturisiri de credință, crudul călău îl va călca în picioare cu cizmele și îl va lovi cu ranga, urlând ca un îndrăcit, până la umplut de sânge.

După tortură primește minime îngrijiri medicale și este dus din nou în celulă, dar aici este pus la curent noile grozăvii care s-au petrecut în răstimp. Așa află că unii din prietenii lui, care deși aveau suflete tari și minți strălucite, au fost torturați de studenții reeducați până au ajuns să se prostitueze ei înșiși. Dar cu toată grozăvia ce-i străbătea ființa, Ioan continuă să se roage: ”nu vedeam nici o scăpare, deci mă aruncam deplin în voia lui Dumnezeu. (…) Simțeam că mi se tulbură mintea și-L chemam mai stăruitor pe Iisus să-mi dea lumină și pace.”21

Atmosfera din temniță devenise una de insuportabilă teroare psihologică, însă deprinderea duhovnicească pe care Ioan o dobândise până atunci i-a fost scut în acele împrejurări dramatice: ”în așteptarea „turei”, mă rugam zece, șaisprezece sau chiar douăzeci de ore pe zi, iar noaptea rugăciunea se spunea singură prin somn. N-am avut o prăbușire în acele împrejurări fiindcă m-a ocrotit Dumnezeu, dar mărturisesc că aș fi ales să mor decât să fiu ucis sufletește și mi-aș fi căutat moartea dacă aș fi văzut că nu pot rezista. Însă am fost salvat și așa am ajuns până la bătrânețe.”22

Această situație de maximă încordare sufletească nu a mai durat mult căci într-o zi, după atâția ani de frig, foamete și bătăi, trupul lui Ioan cedează pe neașteptate, făcând prima criză de hemoptizie: ”plângeam încetișor, când am simțit un val fierbinte că năvălește din piept spre cap. Simțeam că mă desfac, mă înec și mor. Am avut senzația eliberării și aproape eram fericit. Sânge abundent a năvălit pe gură și pe nas. (…) Eram într-un lac de sânge. Simțeam o mare ușurare în trup și-n suflet. Iertasem totul, îmi era milă de toți. Așteptam să-mi dau sfârșitul și eram liniștit.”23

Drept urmare Ioan va scăpa de reeducarea prin tortură căci îmbolnăvindu-se de TBC este transferat la începutul lunii ianuarie 1950 la penitenciarul sanatoriu Târgu Ocna.

Târgu Ocna – lumina din răni

La Târgu Ocna, deși îngrijirea medicală era minimă, condițiile erau mult mai blânde decât la Pitești. Mâncarea era relativ îndestulătoare, iar plimbarea în aer liber și comunicarea cu familia erau permise. Astfel, Ioan deși ”foarte slăbit la început, s-a refăcut repede și s-a dedicat îngrijirii lui Valeriu și altor bolnavi.”24 Încă era suferind de TBC, dar nu s-a cruțat pe sine pentru iubirea de frați, astfel încât spală hainele și așternuturile murdare ale bolnavilor, le curăța rănile și le împlinește toate nevoile, slujind jertfelnic din toate puterile. Mai mult decât atât, alături de alți mărturisitori mai întremați trupește, face privegheri de noapte la camera muribunzilor, aici înfiripându-se o atmosferă de adâncă viețuire creștină.

Din păcate liniștea acestei minunate atmosfere avea să fie tulburată odată cu sosirea unui grup de studenți trecuți prin reeducarea de la Pitești, care aveau scopul de a începe și aici acțiunea de reeducare. Așa se face că Ioan este iarăși propus pentru a intra la camera de reeducare, ”unde era unul Pătrășcanu și încă câțiva care erau veniți de la Pitești.”25

Totuși, Ioan împreună cu Valeriu și celelalte suflete alese, nu întârzie să opună rezistență împotriva procesului de reeducare. Se vor ruga cu toată intensitatea, îi vor îmbărbăta constant pe cei șovăielnici, vor strânge legăturile cu toți pătimitorii, formând o mare familie duhovnicească și se vor delimita ferm de reeducați.

Pentru că s-a opus procesului de reeducare, Ioan va fi izolat un timp împreună cu alți 7 mărturisitori dar până la urmă este dus înapoi și continuă să-l îngrijească cu tot devotamentul pe Valeriu.26

Între timp nici studenții reeducați nu au dat prea ușor înapoi, încercând să timoreze deținuții mai slabi sufletește. Unul dintre aceștia era și Virgil Ionescu, un student trecut deja prin iadul de la Pitești, și care încerca să-și revină din traume. Dar, într-una din zilele lui septembrie 1950, în timp ce deținuții se plimbau prin curte, Virgil Ionescu clachează psihic, hotărând să protesteze față de reînceperea reeducării prin tăierea venelor de la mâna stângă.

Aflându-se vestea tentativei de suicid, plimbarea s-a întrerupt brusc și după o clipă de liniște în derută, pătimitorii s-au năpustit spre ușa clădirii penitenciarului, cu intenția declarată de a-i pune la punct pe reeducați. Numai că aici au avut parte de o neașteptată opoziție. Martor al tensionatului eveniment, fostul deținut politic Victor Stoica consemnează în memoriile sale că ”în fața lor, în dreptul ușii, s-a oprit cu brațele deschise, Ion Ianolide:

– Stați pe loc. Nimeni nu trece acum dincolo decât dacă mă calcă pe mine în picioare. Vreți să faceți și voi ce fac ei acum, să folosiți forța? Opriți-vă!”27

Intervenția lui Ioan s-a dovedit un gest de adâncă înțelepciune, căci i-a scutit pe ceilalți pătimitori de grave consecințe, întrucât administrația închisorii nu ar fi tolerat actele de răzvrătire și ar fi recurs la violență, oricâtă dreptate ar fi avut deținuții.

Într-un final, reeducarea de la Târgu Ocna a luat sfârșit și în minunata atmosferă duhovnicească a fost posibilă chiar refacerea unor studenți trecuți prin reeducare. Un aport semnificativ la avut și Ioan care îngrijește de însănătoșirea fizică și sufletească a câtorva studenți mutilați psihic de torturi. Unul dintre ei, mișcat profund de dragostea pe care Ioan i-o arăta necondiționat, i-a luat mâna și i-a sărutat-o. ”Mă va arde toată viața acel sărut fantastic”28, își va aminti Ioan mai târziu.

Însă cea mai mare grijă a lui Ioan va fi față de sufletul său pereche, Valeriu. În fiecare zi merge la camera muribunzilor, pentru a îngriji de rănile lui, întreținându-se amândoi, ca întotdeauna, în ample discuții teologice.

Tot aici Ioan va veghea la căpătâiul muribunzilor, petrecându-i cu rugăciuni la ieșirea sufletului din trup. Așa a venit și ziua de 18 februarie 1952 când, sfâșiat de durere, a trebuit să se despartă de Valeriu, care era chemat la veșnica odihnă.

După moartea lui Valeriu, pastorul Wurmbrand, impresionat de viața de sfințenie a celui dintâi, insistă pe lângă Ioan să fie botezat ortodox. Ioan îl va amâna până în vară, punându-l în temă de consecintețe profunde ale acestui act. Apoi, în mare secret, botezul va fi săvârșit de un preot.29

La Târgu Ocna Ioan va sta până în luna februarie 1953 după care este transferat la Caransebeș, apoi la Jilava și din nou adus la Aiud.

Din nou Aiudul

În luna decembrie 1954, Ioan este internat la secția de TBC-osos. Doctor curant în această secție era profesorul universitar Gheorghiu, deținut la rândul său. Pentru că era un om cu suflet mare doctorul le punea bolnavilor la dispoziție petice de hârtie rămase de la medicamente și cu care deținuții scriau cu ajutorul unui bețișor ascuțit. Astfel, secția TBC a devenit un fel de facultate în care se învăța filozofie, psihologie, pedagogie, matematici, chimie, limbi străine și multe altele, de la ale cărei ”cursuri” nu a lipsit nici Ioan.30

Însă și aici, dragostea lui se va revărsa cu prisosință peste frații de suferință. Unul dintre aceștia, Mihai Pușcașu, va consemna în memoriile sale cum avea să se trezească dintr-o stare de febră avansată, în timp ce Ioan îi purta de grijă, ”schimbându-i o compresă pe frunte, ajutându-l a se ridica în capul oaselor, învăluindu-l cu un zâmbet blând, scăpat de sub mustăcioara-i neagră.”31

Cel de-al doilea proces

Ioan Ianolide la al doilea proces din 1959

Ioan, la al doilea proces din 1959

Pentru că în anul 1958 trupele sovietice s-au retras din țară, Securitatea dezlănțuie un nou val de arestări ca măsură preventivă pentru orice încercare de împotrivire față de ”democrația populară”. Pe de altă parte, mulți dintre ”dușmanii poporului” arestați în primul val din 1948 se eliberaseră deja din temniță așa că Partidul dorea o reîntoarcere a lor în ”siguranță”.

Așadar, pe lângă noile arestări, Securitatea va căuta să înnoiască condamnările foștilor deținuți, inclusiv a acelora care încă nu se eliberaseră.

Astfel, într-o seară din toamna anului 1958 Ioan este luat din Aiud și depus la București pentru anchete. Acum avea să treacă din nou prin calvarul torturilor și al amarelor umilințe. Capetele de acuzare erau în principal două: că ar fi organizat o bandă de legionari la Târgu Ocna și că a dispus ca cei ce se eliberează să mențină organizația și să realizeze o contrarevoluție împotriva ”clasei muncitoare”.32

Acuzele erau derizorii. Cele mai firești fapte creștine pe care le săvârșise împreună cu ceilalți mărturisitori de la Târgu Ocna erau politizate de Securitate drept ”activitate legionară” pentru a masca prigoana religioasă. Astfel, în timpul anchetelor Ioan află cu stupoare că ”o nuntă poate fi considerată ”adunare legionară contrarevoluționară”, un cadou făcut la botez ar putea fi ”ajutor legionar” organizat în scopuri antistatale; un pelerinaj la mănăstire este ”marș legionar de antrenament” în scopul cuceririi puterii politice”33 și multe astfel de interpretări absurde.

O altă acuză gravă adusă lui Ioan erau cele 12 principii creștine formulate la Târgu Ocna și cu care a îmbărbătat mai apoi deținuții din închisorile prin care a mai trecut. Scrise după eliberare de părintele Voicescu pe o carte confiscată cu ocazia arestării în 1959, aceste principii erau și ele catalogate de Securitate drept ”legionare”: „Copie după instrucţiunile de activitate legionară elaborate de învinuitul Ianolide Ion difuzate în rândul legionarilor şi reconstituite în anul 1954 de învinuiţii Voicescu Constantin şi Petrescu Vasile pe filele cărţii Trilogii de Simion Mehedinţi”.34 În realitate principiile, de mare profunzime teologică, au fost alcătuite de Valeriu împreună cu Ioan, ca rezultat al experienței duhovnicești acumulate în ani de suferință.

Dealtfel, Securitatea îi privea pe Valeriu și Ioan drept capii atmosferei ”mistice” de la Târgu Ocna, dar pentru că Valeriu trecuse deja la cele veșnice, ”uneltirile” apăsau acum pe umerii lui Ioan. Drept urmare Securitatea îl va desemna pe el șef al lotului din care mai făceau parte Aurel Dragodan, Aurelian Guță, Constantin Țoțea, părintele Constain Voicescu, Mihail Lungeanu și alții.

După cinci luni de chinuitoare anchete Ioan ajunge într-o strare deplorabilă fapt pentru care este trimis la refacere în spitalul penitenciar Văcărești.35 Desigur, măsura nu era luată din compasiune sau umanitarism, ci pentru ca urmările detenției inumane să nu poată fi sesizate la procesul ce avea să se desfășoare în curând. Dar nici în această ”refacere” nu scapă de calvarul suferințelor căci va fi chinuit de un tânăr doctor evreu, fără vreo justificare.36

Când este adus la proces, ținut la Tribunalul Militar din București, are în sfârșit ocazia să-și vadă părinții, după atâta amar de dor. Însă trecând Ioan pe lângă mama sa, aceasta nu și-a dat seama cine este, exclamând: ”Dar ăsta, săracu’, al cui o fi?!”37. Era atât de schilodit și desfigurat, încât nici propria mama nu îl mai recunoscuse.

Când a luat cuvântul Ioan va mărturisi că ”eu am discutat probleme creșine cu toți deținuții. N-a existat deținut cu care să nu fi discutat probleme creștine, respectiv principii creștine. Cred că m-aș fi preoțit și eu dacă aș fi fost vreodată liber”38. Mai mult decât atât, va lua apărarea tuturor acuzaților, așa încât la ultimul cuvânt va spune: ”Nimeni dintre acuzați nu este vinovat! Lăsați oamenii să meargă la familiile lor!”39

Desigur, pedepsele au curs masiv căci procesul era o mascaradă cu sentințele stabilite dinainte, așa încât 29 de persoane au fost condamnate de la minim 15 ani până la muncă silnică pe viață. Erau din nou întemnițați pentru aceeași vină că l-au mărturisit pe Hristos, vină pentru care regimul de teroare nu-l putea ”ierta” cu atât mai puțin pe Ioan, așa încât l-a condamnat la alți 25 de ani de muncă silnică.

La Jilava

În luna aprilie 1960 Ioan este transferat la Jilava, în infernul temutului Maromet. Pe foaia de transfer, la rubrica ”grad de periculozitate”, se precizează în roșu, încadrat în chenar: ”atenție f. periculos legionar”.40 El, blândul și nevinovatul Ioan era considerat pericol public. El, care era de o dumnezeiască cuvioșie și delicatețe, reprezenta o mare amenințare la adresa ”ordinii sociale”. Dar într-un fel Securitatea avea dreptate căci mărturisirea lui Hristos în acele vremuri era pericolul de moarte al ateismului comunist.

Odată ajuns, va fi introdus într-una din camerele supra-agomerate din hrubele Jilavei. George Ungureanu, unul din pătimitorii care se afla deja în celula în care a intrat Ioan, va consemna mai târziu că ”în una din seri, înainte de a se da masa, a fost adus în cameră un deținut, înalt, frumos, cu o bocceluță sub braț și o batistă plină de sânge, la gură:

– Îl vedeți? zise gardianul, din pragul camerei, face închisoare de peste douăzeci de ani și este bolnav, are nevoie de pat sub geam!

– Mă numesc Ianolide Ioan, fac închisoare din 1941, de pe vremea studenției mele. Sunt bolnav de tuberculoză, scuip sânge, uitați-vă, zise el arătându-ne batista, apoi continuă:

pe lângă aceasta mai am o boală, nu-mi pot ține echilibrul. Am fost bătut la cap și tremur mereu, nu mă pot stăpâni!… Este printre dumneavoastră vreun preot?… Dacă este, îl rog să mă binecuvinteze!

– Doamne Dumnezeule, binecuvintează pe acest frate Ioan, venit în mijlocul nostru! glăsui preotul Popescu Buzău.

După această binecuvântare, se produseră în cameră câteva minute de tulburare. Deținuții din paturile de sub geam nu voiră să cedeze nici unul locul lui Ioan, care avea absolută nevoie de aer, pentru a-l mai stopa din acțiune pe bacilul Koch. Ianolide, învățat în lunga lui detenție cu fel de fel de certuri și incidente, se așeză liniștit în pat cu Romeo Pușcașu, lipit de peretele ușii.

Ioan Ianolide, de 38 ani, din care peste douăzeci petrecuți în închisorile României, purta cu el două mari daruri date de Dumnezeu: frumusețe sufletească și fizică. Pe drumul pușcăriilor, cât am umblat și eu, nu am întâlnit pe un altul cu suflet atât de frumos, împăcat cu situația în care se găsește. Era un sfânt printre ceilalți. Peste douăzeci de ani de închisoare, trecut prin toate caznele scormonite de mintea diavolească a unor oameni, prin ger, foamete, război și moarte, tifos și tuberculoză. Făcând comparație între chinurile primilor creștini, arși în foc și sfâșiați de fiare, chinurile lui Ianolide le întrece. Aceia au suferit câteva minute și au murit, acesta însă este chinuit zeci de ani. (…) În timp ce în cameră se purtau discuții, se iscau certuri, se povesteau dureri, se iveau neliniști, Ianolide, cu figura lui de Făt Frumos, cânta psalmi, degajat de orice frământare lăuntrică. A fost un exemplu de viață, în închisoare, viață înconjurată de nimb dumnezeiesc.”41

Iată că după atâția ani de nevoințe și îndelungă răbdare în suferințe, Ioan dobândise pacea lăuntrică, iar acum plutea peste toate mizeriile vieții de întemnițat.

La Jilava nu va sta decât în tranzit iar în noiembrie 1959 este transferat la Gherla, apoi retrimis la Aiud.

Biruind și ultima reeducare

În anul 1962 începe ultima reeducare a deținuților politici, căci la presiunile forurilor internaționale, Partidul unic era constrâns să elibereze deținuții condamnați pe considerente politice. Pentru că ighemonii veacului se temea să elibereze ”dușmanii de clasă” mai înainte de a-i fi reeducat, se va pune la cale ultimul proces de reeducare al deținuților politici. Conducătorul inumanului proces de mutilare sufletească avea să fie colonelul Gheorghe Crăciun, cel care participase și la asasinarea eroilor anti-comuniști din munți.

De data aceasta metodele aveau să fie mult mai rafinate decât la Pitești, dar în fapt vizând același scop. Astfel, în loc să se recurgă la violență regimul devine din ce în ce mai lejer, se fac promisiuni de eliberare în cazul colaborării, iar în caz de opoziție se recurge la înfometare, la izolare și la șantaj. Pentru desfășurarea cât mai eficientă a reeducării se realizează cluburi cultural-educative, în fapt educația ”culturală” fiind educație de reeducare în spirit marxist-comunist.

Ioan avea să fie și el introdus în reeducare, dar și la acest ultim asalt diabolic rămâne ”nereeducabil”. Dovadă stă și o caracterizare făcută chiar de colonelul Crăciun în iulie1963: ”În general este un element recalcitrant și fanatic. Începând cu anul 1962 a fost antrenat în munca cultural-educativă, unde de la început s-a postat pe o poziție net dușmănoasă muncii culturale. Și în prezent se menține pe aceeași poziție de rezervăși refractară, cu influențe negative în rândul deținuților. Nu este folosit la munci”.42

Mai târziu nu i se mai fac presiuni căci va fi internat în secția a XI-a TBC, ”prăpădit de bolnav, țintuit la pat”43

”Eliberarea” în marea temniță România

În sfârșit, în anul 1964 se emite decretul general de amnistiere a tuturor deținuți politici. Cu toate acestea, era luna iulie și deținuților încă li se spunea că nu vor fi eliberați dacă nu se vor reeduca.44 Era încercarea disperată a regimului de a compromite conștiințele martirilor pe ultima sută de metri. Totuși, în cursul aceleiași luni grupuri întregi de pătimitori vor părăsi infernul Aiudului iar în ziua de 31 iulie lui Ioan i se va pune în mână foaia de eliberare și un bilet de tren până la București. ”Am avut un șoc și am plâns smasmodic”45, își va aminti Ioan mai târziu de acele momente de grea încărcătură sufletească.

Astfel, după 23 de ani de cumplite pătimiri, anchilozat de reumatism și TBC, Ioan părăsește ultima temniță pentru a intra în marea temniță a României comuniste. Însă în tot acest ocean de suferințe, câștigul sufletesc era imens căci, deși relativ tânăr, ”câștigase înțelepciunea filocalică a unui mare avvă”46

Pentru că nu știa cine mai trăiește din familia lui, hotărășete să meargă la o mătușă de-a sa. Tot drumul va plânge, sfâșiat de perspectivele înfiorătoare pe care le oferea societatea comunistă.

Odată ajuns la Gara de Nord o caută pe logodnica sa, dar nici ea și nimeni din familia lui nu îl așteptau. Era un nimeni printre străini.

Într-un târziu, însoțit de un frate de suferință, ajunge la acea mătușă. Este întâmpinat cu multe lacrimi și emoții dar bucuria revederii va fi scurtă căci acum avea să primească ultima lovitură care să umple până la refuz paharul suferințelor. Astfel, află că mama i-a murit în urmă cu trei ani iar logodnica, Valentina, se căsătorise cu un an în urmă, întrucât optsprezece ani îl așteptase fără să știe dacă mai trăiește sau nu. La auzul acestei vești, inima lui Ioan este sfâșiată: ”m-am încovoiat și am izbucnit într-un plâns înfundat, care nu se va sfârși niciodată din sufletul meu. Totul era un dezastru, o ruină, o paragină iar eu o nălucă, o arătare, o himeră. M-am lăsat în voia rudelor mele. De mână cu doi bătrâni am pornit într-o lume nouă, ostilă, pustiită.”47

Ioan și Constanța Ianolide

Ioan și Constanța Ianolide

La scurt timp, se înternează într-un spital pentru recuperare iar Valentina  îl vizitează și îi spune că va divorța de actualul soț pentru a se întoarce la el. Ioan refuză, motivând că taina cununiei este mai mare decât logodna. Refuzul său era încă o dovadă de renunțare la tot ce avusese mai frumos în viață, pentru Hristos.

Cu toate acestea, încetul cu încetul se reface fizic și va încerca să intre în mănăstire, dar autorităţile represive, care controlau şi viaţa monahală, nu i-au permis acest lucru.

Totuși, pentru suferințele sale sufletești Dumnezeu nu va întârzia să-i rânduiască o soție minunată. Astfel, la un an după eliberare Ioan se căsătorește cu Constanța, care îl va îngriji cu devotament până la moarte.

Pentru a-şi caştiga existenţa, muncește mai întâi ca angajat într-un laborator al Institutului de ştiinte Geologice, apoi în cadrul unei cooperative de produse artistice cu munca la domiciliu.48

A încercat să comunice, în mod discret, ideile de care era însuflețit, dar a gasit prea puţină audienţă în atmosfera de teroare şi într-o lume dominată de mentalitatea antireligioasă răspândită de comunism. Atunci a încercat să plece din ţară, pentru a da întruchipare gândurilor lui într-o lume mai receptivă. Dar nu i s-a acordat paşaport, deci nu i s-a permis ieşirea din ţară.

Drept urmare a fost nevoit să rămână într-o lume ostilă sufletului său delicat, suportând în continuare stigmatul de ”dușman al poporului”. De umilințele îndurate nu s-a putut apăra decât tăcând și iertând totul. Tot mai șicanat de ”oamenii muncii” se închide în sine, dedicându-și timpul rugăciunii și sculptării de troițe, cruciulițe și alte obiecte de artă creștină.

Ultimii ani de viață

Deși este urmărit permanent, hărțuit și amenințat cu moarte de către Securitate, Ioan hotărăște să își riște din nou viața și sufletul pentru a lăsa o mărturie scrisă despre cele trăite și văzute în temnițele comuniste. Astlfel, vreme de trei ani, din 1981 până în 1984, deși se afla sub teroarea continuă de a fi depistat de Securitate, scrie sute de pagini din adâncul inimii sale sfinte.

Pentru a nu fi prins, confecționează trei lămpi de cameră cu picior, având ca suport cutii paralelipipedice de lemn, decorate cu ornamente din material plastic. În aceste cutii de lemn va introduce alte cutii mai mici, de tablă, în care va ascude fiecare filă, imediat ce va fi fost terminată.49

Pe una din aceste file chiar va nota că ”am scris în pripă, pe furiș, singur și fără corecturi. Rog să se facă corecturi. Nu am avut documente, nici prieteni cu care să mă consult, nici cel puțin nu am putut reciti cele însemnate căci imediat ce o filă este scrisă, este bine ascunsă. (…) Am scris ca o mărturisire. Am scris ca un testament. Am scris cu speranța că aceste rânduri vor supraviețui mie.”50

După ce sfârșește și această ultimă mărturisire de credință, Dumnezeu îi pregătește chemarea la veșnica odihnă. Drept urmare, la scurt timp după pensionare, se îmbolnăvește de ciroză hepatică, apoi va surveni şi un neoplasm al organelor interne, care a pus capăt etapei pământeşti a existenţei lui.51

Astfel, după o întreagă viață închinată lui Dumnezeu, Ioan este chemat să primească răsplata sfintelor sale nevoințe în data de 5 februarie 1986. Trupul său, care a pătimit chinuri martirice, odihnește în cimitirul mănăstirii Cernica, nu departe de cel al duhovnicului său de după eliberare, luminosul părinte Benedict Ghiuș.

Una din ultimele sale dorințe a fost ca la înmormântarea lui, doritorii să primească medalioane și cruciulițe pe care le sculptase până ce vederea nu l-a mai ajutat. Era cel mai mare discurs al lui Ioan pentru neamul nostru: ”Purtaţi-vă crucea!”52 Dealtfel, chiar pe crucea mormântului său, este gravat mesajul sublim al existenței sale: ”Totul în Hristos”.

După mutarea la Domnul

O mare parte din manuscrisele pe care Ioan le-a scris sub imperiul teroarei, ajung în occident, în speranța că vor putea fi publicate acolo. În cele din urmă, după revoluția din ’89, au fost readuse în țară prin grija părintelui Constantin Voicescu iar apoi, prin rânduiala lui Dumnezeu, ajung la mănăstirea Diaconești. Aici, manuscrisele vor fi aranjate și diortosite cu multă migală vreme de doi ani. Ceea ce s-a scos la iveală sunt adevărate file de Pateric, de Filocalie și de Viețile Sfinților, toate închegate sub titlul ”Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă”.53

Mărturia lui Ioan este cutremurătoare și răscolește sufletele, căci după ce citești aceste pagini nu mai poți fi niciodată același om care ai fost înainte. Tăria cu care mărturisește te aduce mai aproape de Hristos căci el este glasul puternic al sfinților din închisori care strigă pentru generațiile de azi, până la sfârșitul lumii ”să se întoarcă la Hristos”, ca singura șansă de mântuire a omenirii.

Deși în lume a viețuit ca un anonim pe care ”nu-l cunoaște decât temnița”, urma de lumină pe care a lăsat-o în istorie și lucrare duhovnicească care a rodit în urma sa, ne îndreptățește să spunem că viața lui Ioan Ianolide este o icoană a desăvârșirii creștine și că în ceruri îl avem rugător și mijlocitor în ceata sfinților închisorilor.

Bucură-te fericitule Ioane, îndelung pătimitorul lui Dumnezeu!

(Dan Tudorache)


Mulțumim pe această cale lui Alin Mureșan pentru fotografiile inedite pe care ni le-a pus la dispoziție.


1 Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2012, p. 28

2 Idem, p. 525

3 Sfântul închisorilor, ediție îngrijită de monahul Moise, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2007, p. 49-50

4 Ioan Ianolide, op. cit., p. 525

5 Ibidem

6 ACNSAS, fond Penal, dosar

7 Ioan Ianolide, Op. cit., p. 525

8 Idem, p. 442

9 Idem, p. 38

10 Ioan Ianolide, Deținutul profet, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2009, pp. 118-119

11 Ibidem

12 Idem, p. 122

13 Idem, p. 140

14 Idem, pp. 130-131

15 Ibidem

16 Idem, p. 143

17 Ibidem

18 Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, 2002, p. 127

19 Ioan Ianolide, op. cit. I, p. 265

20 Idem, p. 267

21 Idem, p. 273

22 Ioan Ianolide, op. cit. II, p. 152

23 Ioan Ianolide, op. cit. I, p. 274

24 Mărturia lui Alexandru Virgil Ioanid în ”Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul închisorilor din România”, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 1998, p. 88

25 Mărturia lui Constantin Țoțea în ”Părintele Voicescu. Un duhovnic al cetății”, p. 116

26 Mărturia lui Alexandru Virgil Ioanid, Op. cit., p. 89

27 Victor Stoica, Memorii. Petre Țuțea la verticală, Editura Fides, Iași, 1998, pp. 83-84

28 Ioan Ianolide, Op. cit., p. 129

29 Idem, pp. 192-193; Cf. și Mihail Lungeanu în ”Studetul Valeriu Gafencu…”, p. 101 și Nicolae Itul în ”Aiudule…, Aiudule…, pp. 162-163

30 Mărturia lui Nicolae Zârnă, Din documentele rezistenței nr. 6, A.F.D.P.R., București, 1192, pp. 274-275

31 Mihai Pușcașu, Mărturii din iadul închisorilor comuniste, Ed. Agaton, Făgăraș, 2010,  pp. 79-81

32 Ioan Ianolide, Op. cit. I, p. 200

33 Idem, pp. 204-205

34 Arhiva CNSAS, Fond Penal, Dosar 327, vol. 5, fila 4, document reprodus parțial în ”Sfântul închisorilor”, p. 256

35 Ioan Ianolide, Op. cit. I, p. 205

36 Ibidem

37 Ibidem

38 ACNSAS, fond penal, dosar 327, vol. 7, fila 156, document reprodus parțial în ”Sfântul închisorilor”, p. 222

39 Ioan Ianolide, op. cit., p. 206

40 ACNSAS,

41 George Ungureanu, Camera zero, Ed. Fundația Culturală Alexandru Bogza, Câmpulung Moldovenesc, 2009, pp. 139-140

42 ACNSAS, dosar 327, vol. 12, fila 173, document publicat parțial în ”Sfântul închisorilor”, p. 221, n. 156

43 Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinși. Dincolo de ape, Ed. Polirom, București, 2009, p. 292

44 Ioan Ianolide, op. cit. I, p. 217

45 Ibidem

46 Pr. Constantin Voicescu, Părintele Voicescu, un dohovnic al cetății, Ed. Bizantină, București, 2002, p. 26

47 Ioan Ianolide, op. cit. I, p. 220

48 Idem, p. 527

49 Idem, p. 15

50 Ibidem

51 Idem, p. 527

52 Virgil Maxim, Îmn pentru crucea purtată, Ed. Antim, 2002

53 Ioan Ianolide, op. cit. I, p. 16

Anunțuri

10 răspunsuri »

  1. Azi, pe 5 februarie comemoram 28 de ani de cand Ioan ne-a parasit lasandu-ne o temelie puternica la fortareata credinteti ortodoxe pentru care si-a inchinat viata. De acolo de sus ma vegheaza un inger si ma simt ocrotita si fericita ca mi-am petrecut primii sapte ani de viata alaturi de un astfel de OM. Recunostinta vesnica !

    Ruxandra David

  2. Doamna Ruxandra, de mult vă așteptam să ne scrieți așa că bucuria este pe măsura așteptării 🙂
    Îmi cer iertare că vă răspund cu întârziere de o zi, abia aseară am văzut mesajul dumneavoastră.
    Un credincios spunea ieri pe un alt site (știți care) că puține au fost cărțile a căror pagini a simțit nevoia să le sărute, așa cum a fost Întoarcerea la Hristos, a fericitului Ioan. Eu completez și zic că puține au fost cărțile la care am plâns citind. Întoarcerea la Hristos este cartea mea de suflet.
    Nu pot să exprim câtă împlinire sufletească mi-a adus munca la acest blog, de dragul lui Ioan pe care mi l-am luat de prieten pe drumul mântuirii.

    Domnul să vă aibe în pază!

    • Inchinaciune pentru munca Dvs. minunata! Intoarcerea la Hristos este o carte de referinta pentru literatura de specialitate si pentru onoarea neamului romanesc. Sa nu uitam ca in spatele ei este munca neobosita a maicilor de la Manastirea Diaconesti de a descifra ce a scris Ioan. Sunt sigura ca Ioan a fost cu ele spre a le ajuta sa conceapa cartea, sa gaseasca firul narativ si sa nu ocoloeasca esenta. Cartea in sine este un document istoric cat si un mare indreptar de filosofie pura crestina.
      Minunile sunt cu noi peste tot, trebuie doar sa avem deschidere sa le vedem si sa le primim !

      Multumesc Dan Tudorache pentru acest blog !

      Ruxandra David

  3. Doamna Ruxandra, dumneavoastră sunteți binecuvântată de Domnul că aveți un asemenea unchi, despre care eu n-am nicio îndoială că mai devreme sau mai târziu va intra în sinaxar, alături de prietenul său Valeriu și de muți alți pătimitori creștini.
    Dar și eu sunt binecuvântat că m-a rânduit Domnul la o așa frumoasă lucrare, care îmi umple sufletul de bucurie și îmi este neprețuit suport duhovnicesc în fața ispitelor de tot felul.
    Și ca doi oameni binecuvântați, ne închinăm Domnului în semn de recunoștință pentru binefacerile din care ne hrănim sufletele.

    Sărut-mâna și doamnei Constanța! Rog să-i transmiteți toată stima mea.

    Păstrăm legătura! 🙂

  4. Nu a fost in zadar. Bobul de grau care da rod inmiit. Ani de zile am incercat sa pricep de ce a lasat Dumnezeu sa se intample comunismul, puscariile, reeducarea, atata suferinta? Nu am inteles pana nu am citit Intoarcerea la Hristos – am putut sa plang, sa ascult si sa ma impac. Cartea este dincolo de cuvinte – la fel cum dl Ioan Ianolide a apartinut altei lumi.

    Cand mi-e frica si mi-e greu, incerc sa imi amintesc de acesti minunati oameni, indraznesc sa le cer sa se roage pentru mine. Nu stiu cum sa ii numesc, eu ii simt Sfinti – sfintiti in chin si in credinta – si ii simt aproape de sufletul meu – Ioan si Valeriu.

  5. Mulțumim frumos pentru mărturia de suflet dragă A. Nici eu nu mă îndoiesc că Ioan și Valeriu sunt doi mari sfinți ai închisorilor, alături de neștiut de mulți alții. Și ei dau și vor da rod înmiit, generație după generație, la fel ca sfinții cei din veac. Noi avem pilda vieții și învățăturii lor, ca să ne putem mântui și să petrecem cu ei pentru totdeauna. Așa să ne ajute Dumnezeu.

  6. Pingback: Viaţa lui Ioan Ianolide, Deţinutul profet. 23 de ani închis pentru Hristos | MĂRTURISITORII

  7. Pingback: Viaţa lui Ioan Ianolide, Deţinutul profet. 23 de ani închis pentru Hristos | Rezistența Creștină

  8. Pingback: 30 de ani de la moartea lui Ioan Ianolide, unul din marii MĂRTURISITORI creștini din închisorile comuniste. | Rezistența Creștină

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s