Ioan și Valeriu (studenți la drept)
Valeriu Gafencu și Ioan Ianolide sunt două nume care au făcut istorie în temnițele comuniste iar astăzi, prin pilda vieții lor, sunt modele care schimbă mii de vieți.
Primul a intrat în evlavia credincioșilor drept ”sfântul închisorilor” iar celălalt este supranumit, mai nou, ”deținutul profet”. Din rânduiala lui Dumnezeu, viața de sfințenie a lui Valeriu a fost mult mai popularizată până acum decât viața lui Ioan dar vom vedea că aceeași cinstire li se cuvine amândorura, căci într-amândoi Hristos strălucește la fel de frumos.
Chiar destinele lor sunt foarte asemănătoare, mai înainte de a se fi cunoscut. Amândoi se nasc la răscrucea unor vremi pline de tensiuni și de transformări sociale, între cele două războaie mondiale. Vor primi o frumoasă educație creștină de la mamele lor evlavioase iar cursul tinereții lor va fi liniștit până la sosirea bolșevismului la granițele țării.
Credința în Dumnezeu și iubirea de neam nu îi vor lăsa indiferenți față de provocările veacului în care s-au născut, prin urmare, ca majoritatea tinerilor cu idealuri înalte din perioada interbelică, intră în Frățiile de Cruce, organizație de tineret din cadrul Mișcării Legionare. Aici vor face educație moral-religioasă și naționalistă, sperând într-o regenerare spirituală a neamului, regenerare care să-l izbăvească de păcatele burgheziei și de ateismul bolșevic. ”Noi eram tineri, visători şi fără experienţă politică – mărturisește Ioan –, dar ne iubeam neamul în valorile sale măreţe şi ţara în hotarele sale naturale şi prin urmare eram în conflict cu toţi duşmanii din afară şi din interior”1.
Între timp, amândoi urmează cursurile facultății de drept, Valeriu la Iași iar Ioan la București. Nu vor avea răgazul să-și termine studiile căci după controversata ”rebeliune legionară” din ianuarie 1941, mareșalul Antonescu înlătură pe legionari de la guvernare și scoate Mișcarea Legionară în afara legii, precum și Frățiile de Cruce.
N-au avut funcții politice, nici fapte reprobabile, dar făcând acum parte dintr-o organizație interzisă prin lege, autoritățile represive îi condamnă pe amândoi, la fel ca multe alte sute de tineri, la ani grei de închisoare: Valeriu pentru ”crimă de constituire de asociațiune și activitate legionară portivnică ordinei existente în stat” iar Ioan pentru ”crimă de participare la organizație interzisă de lege”.
Deși sentințele lor sună ca și cum ar fi fost mari criminali, singura lor vină a fost că și-au iubit credința și neamul într-o vreme în care se răsturna așezarea creștină a Europei. Peste ani Ioan va explica ”vinovăția” tinereții lor: ”Da, suntem vinovaţi că am înţeles, ca şi Dostoievski, ce este ateismul şi că am identificat comunismul cu antihrist, cu care nu am acceptat nici o megieşie. Da, suntem vinovaţi că am fost anticomunişti, antiburghezi şi antinazişti. Suntem acuzaţi că am fost şi antisemiţi, dar noi îi iubim în Hristos pe evrei. Numai El a insuflat atâta amar de nebunie sfântă în sufletele noastre şi în afară de aceasta nu ştim a avea o altă vinovăţie”.2
Se vor cunoaște în sfârșit în temnița Aiudului, și de acum înainte vor urca golgota neamului împreună, până la moarte. Regimul era dur, mâncarea mizeră, izolare grea și frigul din celule crâncen iar peste toate acestea directorul închisorii îi teroriza mereu.
Totuși, în ciuda grelei detenții, aveau dreptul să lectureze cărți astfel că vor studia filozofia, psihologia, limbile străine, dar mai cu seamă se vor dedica scrierilor sfinților părinți și rugăciunii. Îndrumătorul care le-a stat la dispoziţie pentru dobândirea rugăciunii inimii a fost acea carte mică scrisă de un anonim, intitulată ”Pelerinul rus”.
Deși erau tineri cu suflete curate, condițiile de temniță vor fi prilej de a renaște pe o treaptă mai înaltă: aceea a martiriului. Chiar primenirea lor duhovnicească din închisoare este asemănătoare. La Aiud, într-o zi de iunie 1943, plângând amarnic din cauza suferințelor fără sfârșit și totodată pierzându-și încrederea în oameni, Valeriu va implora luminare de la Dumnezeu. Rugăciunea i-a fost ascultată deîndată, dobândind profunda conștiiță a păcatului, astfel încât va mărturisi în fața tuturor: ”Sunt cel mai păcătos om. Nu merit încrederea ultimului om dintre oameni. [Dar] Sunt fericit!”3 Din acel moment a început să se îmbunătățească în mod profund, până la starea de sfințenie.
În aceeași temniță Ioan va ajunge și el la adânca conștiință a păcatului, dar într-un mod mai dureros. Este chinuit de un om ticălos ca să recunoască că este un bandit iar acela un om de onoare. Din pricina suferințelor Ioan va ceda dar acel moment, deși umilitor, va fi unul de răscruce în viața sa căci îl va ajuta să-și reconsidere viața creștină: ”Atunci am căzut cu fața la pământ și pentru prima oară în viață mi-am spus cu putere: ”Sunt un ticălos!””4. De aici înainte va urma o angajare din toate puterile ca să dobândească viața lăuntrică și în definitiv sfințenia.
După aceste întâmplări cruciale penrtu evoluția lor ulterioară, cei doi ostași ai lui Hristos, împreună cu alți nevoitori, se vor angaja cu totală dăruire în viața de asceză, cu post, rugăciuni, privegheri, citirea cărților sfinte, transformând celulele în chilii iar temnița Aiudului într-o adevărată ”lavră”. Ușor, ușor sufletele lor se vor șlefui iar Dumnezeu îi va pregăti pentru a face față încercărilor din ce în ce mai grele.
Pentru că participarea României în Cel de-al II-lea Război Mondial determinase consumarea tuturor rezervelor de hrană, în iarna anului 1945 penitenciarele au primit o dispoziţie ministerială ca să se autoîntreţină prin munca deţinuţilor, căci statul nu mai putea acorda subvenţii. Astfel, închisorile au făcut contracte cu marii proprietari de terenuri agricole, penitenciarele dând mâna de lucru şi hrana, iar proprietarii terenul, sămânţa şi locul de cazare.5
Pe fondul acestor schimbări organizatorice, la începutul lunii mai 1946, deținuții arestați ca legionari sunt transferați la coloniile de muncă din Unirea, Ciuguzel și Galda de Jos, în regim de semi-libertate. Ioan și Valeriu vor merge la Galda de Jos, împreună cu Virgil Maxim, Marin Naidim, Iulian Bălan, Traian Trian, Traian Marian, viitorii călugări Arsenie Papacioc, Atanasie Ștefănescu și alții. În această perioadă Ioan va deveni prietenul de suflet al lui Valeriu căci până atunci cel mai bun prieten al lui Valeriu fusese Marin Naidim.
Cu toate că vor munci pe proprietatea unui moșier, nu li se va permite să se înfrupte din roadele pământului deci și aici vor îndura lipsurile. Dar vor avea posibilitatea de a comunica cu familia, de a merge la slujbele bisericii din apropiere și de a se mișca într-un spațiu mai larg.
Munceau din greu, asemenea unor sclavi, dar lucrul pământului îl împleteau cu rugăciunea, împreuna sfătuire și iubirea frățească.
De acest regim s-au bucurat doar doi ani căci după ce comuniștii au câștigat puterea deplină în țară, au organizat închisorile și lagărele pe categorii așa încât să scape de ”dușmanii poporului” fie reeducându-i, fie exterminându-i.
Astfel, în anul 1948 vor fi transferați la Pitești, închisoare destinată reeducării studenților, căci deși fuseseră arestați încă din vremea guvernării antonesciene, ei figurau în continuare ca studenți în evidențele Securității.
Aici vor prinde perioada premergătoare reeducării prin tortură continuă: izolări, frig și foamete severă. Din cauza izolărilor repetate și a frigului cumplit se îmbonăvesc amândoi de TBC dar în tot acest timp s-au străduit și mai mult să se desăvârșească în Hristos, căci erau conștieți că fără El nu vor rezista.
Traian Popescu, unul din sutele de studeți care au sosit prin februarie 1949 în sinistra temință va mărturisi peste ani că ”acolo ne-a întâmpinat un grup de condamnați mai vechi, din timpul lui Antonescu, printre care Romică Entușanu, Ioan Ianolide, Mârza, Valeriu Gafencu și alții. Dintrei ei se distingeau doi, din așa-numitul grup al ”misticilor”: Ioan Ianolide și Valeriu Gafencu”6.Atât de impresionat a fost acest martor de trăirea grupului încât a fost cuprins de o ușoară descumpănire, spunându-și ca pentru sine: ”oare noi suntem sortiți să devenim monahi?”.
Pentru că cei doi prieteni erau considerați mari ”bandiți mistici”, cu influiență asupra celorlalți deținuți, urmau să intre încă din primele ture de tortură. Așa se face că, în preajma Crăciunului din 1949, un coleg de celulă ce intrase deja în demascări îi mărturisește lui Ioan că: ”am fost trimis aici ca să vă spionez, să înregistrez fiecare cuvânt și să-l raportez cu fidelitate. Nici nu știți cât de mult vă urăsc cei de sus. Vor să vă distrugă. Sunteți considerat un om foarte periculos. Împreună cu Gafencu, formați rezistența mistică din această închisoare. Vor să vă zdrobească. Nu vor să vă ucidă, ci să vă facă să-L batjocoriți pe Hristos în Care credeți”7.
Într-adevăr, din pricina metodelor bestiale de tortură, aplicate metodic, mulți studenți au ajuns să se lepede de Hristos, de familie și de tot ce au avut mai bun în ei. Cu toate acestea, Dumnezeu avea alt plan cu Ioan și Valeriu așadar, la începutul anului 1950, vor fi transferați la penitenciarul sanatoriu Târgu Ocna împreună cu alți câțiva studenți, toți bolnavi de TBC. Odată ajunși, în ciuda sănătății greu încercate, vor continua activitate duhovnicească împletită cu cea culturală. În jurul lor vor polariza și alte figuri de martiri, precum Gheorghe Jimboiu, Aristide Lefa, Alexandru Virgil Ioanid, Aurel Dragodan, Mihai Lungeanu, Constantin Voicescu și mulți alții, iar mai târziu preoții Gherasim Iscu și Sinesie Ioja.
Între timp se vor reface fizic, atât cât se putea în condițiile ”umanitarismului” comunist. Totuși, nu au avut liniște sufletească decât vreme de cinci luni, căci mai marii Securității programaseră extinderea reeducării și aici. Astfel, la data de 30 mai 1950, un grup de studenți trecuți prin demascări va fi transferat la Târgu Ocna cu scopul precis de a continua reeducarea de la Pitești:8 în fiecare celulă va fi repartizat câte un informator și se vor pune în aplicare măsuri de izolare pentru declanșarea torturilor. Presiunile psihice, șantajele, amenințările și înăsprirea regimului au intrat și ele în ordinea de zi.
Deși înfricoșați de perspectivele reeducării, cei doi prieteni au rămas neclintiți în hotărârea de a se opune din toate puterile, trecând la o energică ofensivă duhovnicească. Se vor ruga cu toată intensitatea, îi vor îmbărbăta constant pe cei șovăielnici, vor strânge legăturile cu toți pătimitorii, formând o mare familie duhovnicească și se vor delimita ferm de reeducați astfel încât să le reducă acțiunile de colaborare cu ofițerul politic.
Părintele Constantin Voicescu va relata mai târziu că atunci când s-a încercat reeducarea prin tortură și la Târgu Ocna ”au fost acești oameni care au fost, Valeriu Gafencu și Ion Ianolide, care au creat o stare… o putere de rezistență”9. Alt participant la dramaticele evenimente dă mărturie că ”în jurul lor, [al celor doi], s-au grupat toți cei hotărâți să se opună ”reeducării”, chiar cu prețul unor suferințe sfâșietoare și al sacrificării vieții, rămânând până la sfârșit pe poziția de mărturisire a Domnului Hristos”10
Un alt pătimitor care i-a cunoscut pe Valeriu și Ioan în aceste condiții, își va aduce aminte mai târziu de chipurile celor doi care erau atât de luminos transfigurate de har, încât ”două candele păreau că ard la căpătâiul lor. Erau respectați până și de cei fără Dumnezeu, care se înfricau numai când îi vedeau. De acești martiri muribunzi, echipa de reeducare de la Târgu Ocna nu s-a atins”11.
Pe drept cuvânt, cei doi au format la Târgu Ocna o adevărată școală duhovnicească în care mistica fusese reabilitată ca noțiune și ca realitate practică iar iubirea jertfelnică devenise la fel de firească precum respirația. Sub influiența exercitată de Ioan și Valeriu asupra colegilor de închisoare ”mulţi le datorează nu numai însănătoşirea fizică, dar şi propulsarea pe drumul spre desăvârşirea sufletească, întru Hristos”12. Sub îndrumarea lor s-au format caractere tari așa încât tineri ca Gheorghe Nițescu, Eduard Masichievici sau Nelu Sultaniuc au avut curajul de a trece la cele veșnice printr-o lepădare de sine sublimă, căci fiind șantajați cu medicamentele salvatoare au renunțat la propria viață decât să devină informatori ai Securității.
Atât de impresionat a fost părintele Mihai Lungeanu de trăirea religioasă a celor doi prieteni și de comunitatea pe care au închegat-o, încât mai târziu a mărturisit că la Târgu Ocna ”trei ani și jumătate am stat la ”școala” lui Valeriu Gafencu și Ion Ianolide”13
În această închisoare rugăciunea inimii s-a practicat ca în vremurile de intensă spiritualitate. Fostul deținutul politic Cornel Drăgoi, își amintește și el că Gafencu ”și cu Ianulide și cu alții ca ei au răspândit în închisori rugăciunea lui Iisus, practicarea rugăciunii inimii, iertarea, creștinismul în general”14.
Un alt pătimitor creștin care a trecut prin același penitencriar povestește cu multă recunoștință că ”Valeriu Gafencu, împreună cu nedespărțitul său frate de credință și suferință, Ion Ianolide, au creat la Târgu Ocna o adevărată comunitate duhovnicească la care au aderat și de la care s-au adăpat oameni noi ce L-au cunoscut atunci mai adânc pe Dumnezeu, precum și alții care Îl purtau în inimă, dar nu-I descifraseră încă toată măreția. Tot datorită acestor două suflete alese de Dumnezeu s-a scris la Târgu Ocna o pagină deosebită a solidarității și armoniei creștine între oameni. Este pagina pastorului Wurmbrand”15.
Este vorba de convertirea la ortodoxie a pastorului evreu Richard Wurmbrand. Ajuns la Târgu Ocna într-o stare gravă, cu escare pe tot corpul, pastorul va fi luat în grija mărturisitorilor, sub atenția specială a lui Ioan. Îl vor îngriji cu mult devotament astfel încât, încetul cu încetul, pastorul își va recăpăta sănătatea. Așa cum era firesc, grija trupească a fost însoțită de grija mântuirii confratelui de suferință eterodox, drept urmare Valeriu și Ioan, în lungi dezbateri cu pastorul, l-au convins că ortodoxia este calea cea adevărată. Într-un târziu Wurmbrand a fost convins să se boteze, lucru pe care l-a și făcut16, cu toate că după eliberare a trecut sub tăcere convertirea, revenind la protestantism. Rămâne totuși această biruință a ortodoxiei jertfelnice față de alte credințe, căci în aceeastă temniță, tot sub influiența celor doi, se va convinge de adevărul creștinismului și un evreu sionist.17
Valeriu și Ioan erau nedespărțiți sufletește precum omul cu umbra sa. Doctorul Aristide Lefa consemnează în memoriile sale că Ioan ”era un fel de alter ego al lui Valeriu”18, adică asemănători într-o măsură atât de mare, încât s-ar fi putut substitui unul altuia. Amândoi identici în modul de a gândi, de a mărturisi și de a se manifesta încât Ioan era imaginea oglindită a lui Valeriu iar Valeriu era imaginea fidelă a lui Ioan. Doi prieteni nedespărțiți în gând, în cuvinte și în fapte. Doi prieteni înzestrați cu frumusețe fizică precum doi arhangheli dar mai ales doi prieteni îngemănați în sfințenie și în martiriu, căci amândoi au urmat desăvârșit lui Hristos.
Din experiența duhovnicească cristalizată în atâtea suferințe, cei doi au conceput la Târgu Ocna doisprezece principii de viață profund creștine:
”Princiul dragostei: Supunem întru totul iubirea noastră iubirii lui Dumnezeu și în ea ne iubim unii pe alții.
Principiul cinstei sufletești: Recunoaștem adevărul și poziția noastră față de el. Suntem nepărtinitori, recunoscând fiecăruia ce este al lui. Cunoscând toată uneltirea duhului rău, alegem cu înțelepciune lupta cinstită, în care și cei ce cad sunt biruitori. (…)
Principiul rugăciunii: Însoțim întreaga noastră viață de rugăciune, singuri și în comunitate. Rugăciunea este prima armă duhovnicească. (…)
Principiul cunoașterii: Cunoaștem tot ceea ce poate fi cunoscut și stăpânim tot ceea ce poate fi stăpânit spre folosul, înălțarea și mântuirea omului. Cercetăm toul ca din toate să alegem ce e bun.”19.
Aceste învățături vor constitui mai târziu piese de acuzare în procesul pe care Securitatea îl va intenta ”misticilor” de la Târgu Ocna în anul 1958, al cărui șef de lot va fi desemnat Ioan, căci Valeriu trecuse la cele veșnice încă din 1952.
Îndrăznim să afirmăm că acești doi luminători ai temnițelor au generat împreună cu ceilalți mărturisitori mai mult decât o școală duhovnicească, anume ceva ce am putea numi fără exagerare ”Fenomenul Târgu Ocna”20 căci ceea ce s-a întâmplat acolo a fost tocmai contraponderea și reversul ”Fenomenului Pitești”. Acolo s-a creat o atmosferă deosebită de refacere și înălțare spirituală încât unii reeducați și-au revenit din traumele reeducării iar alții, atei declarați de bună-voie, au fost întorși la credință chiar pe patul de moarte. Dacă la Pitești, Eugen Țurcanu și Popa Țanu au demonstrat că în ultimă instanță ateismul îl satanizează pe om, Valeriu Gafencu și Ioan Ianolide au arătat la Târgu Ocna că omul se poate îndumnezei prin credință.
Experiența duhovnicească pe care au lăsat-o în urmă cei doi prieteni este far luminos pe calea mântuirii generațiilor prezente și viitoare iar pilda vieții lor este cunună a ortodoxiei pătimitoare. Amâdoi au iubit curăția inimii și amândoi au dobândit rugăciunea inimii, amândoi au iubit pătimirea pentru Hristos și amândoi au ieșit din viața aceasta biruitori, precum mucenicii cei din veac.
Alergarea martirică a lui Valeriu s-a sfârșit la Târgu Ocna, pe 18 februarie 1952, dar drumul crucii lui Ioan a continuat mult timp, căci Dumnezeu încă avea să lucreze multe prin el și nu l-a chemat la odihna veșnică până nu a dat și cea de pe urmă mărturie despre câți sfinți au strălucit în închisori.
Totuși, suntem convinși că dacă Valeriu ar fi supraviețuit temnițelor iar Ioan ar fi murit înainte de eliberare, Valeriu l-ar fi portretizat pe Ioan în scrierile sale cu aceeași frumusețe duhovnicească cu care Ioan la iconizat pe Valeriu.
Dar nimic nu este întâmplător. Fiecare a avut rânduiala și talanții lui, și cu toate că au fost chemați la ceruri în timpuri diferite, mărturisirea lor de credință rămâne geamănă, nedespărțită peste veacuri.
Și nu numai că acești doi mărturisitori sunt nedespărțiti în veșnicie dar atunci când va veni vremea, cred că cel mai frumos ar fi să-i vedem pe acești doi prieteni cinstiți cu evlavie… în aceeași icoană.
(Dan Tudorache)
1 Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2012, p. 38
2 Idem, p. 39
3 ”Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul închisorilor din România”, ediție îngrijită de Nicolae Trifoiu, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 1998, pp. 162-163
4 Ioan Ianolide, Deținutul profet, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2009, p. 118
5 Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, 2002, p. 127
6 Mărturia lui Traian Popescu, ”Studentul Valeriu Gafencu…”, p. 114 apud Ioan Ianolide, Op. cit. I, p. 529
7 Ioan Ianolide, Op. cit. I, p. 264
8 Alin Mureșan, Pitești. Cronica unei sinucideri asistate, Ediția a II-a, Ed. Polirom, Iași, 2010, p. 118
9 Pr. Constantin Voicescu, Părintele Voicescu, un duhovnic al cetății, Ed. Bizantină, București, 2002, p. 116
10 Alexandru Virgil Ioanid în ”Studentul Valeriu Gafencu…”, p. 88
11 Eugen Dimitriu în ”Studentul Valeriu Gafencu…”, p. 77
12 Alexandru Virgil Ioanid în Ioan Ianolide, Op. cit. I, p. 526
13 Mărturia părintelui Mihai Lungeanu în ”Părintele Voicescu…”, p. 143
14 Cornel Drăgoi în Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara. Mărturia lui Cornel Drăgoi, Ed. Humanitas, București, 1993, p. 160
15 Aurelian Guță în ”Părintele Justin Pârvu și bogăția unei vieți dăruită lui Hristos”, Vol. I, Ed. Credința Strămoșească, București, 2006, p. 176
16 Ioan Ianolide, Op. Cit. I, p. 192-193; Cf. Mihail Lungeanu în ”Studetul Valeriu Gafencu…”, p. 101 și Nicolae Itul în ”Aiudule…, Aiudule…, pp. 162-163
17 Ioan Ianolide, Op. Cit. I, p. 286
18 Aristide Lefa, Fericiți cei ce plâng, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1998, p. 86
19 ACNSAS, Fond Penal, Dosar 327, vol. 5, fila 4, document publicat în ”Sfântul închisorilor”, ediție îngrijită de monahul Moise, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp. 256-258; Cf. și Pr. Constantin Voicescu, Op. cit., p. 33
20 Ideea aceasta nu ne aparține dar o susținem cu toată convingerea. Cei care au atras atenția asupra ”fenomenului Târgu Ocna” sunt doi foști pătimitori care au trecut prin acest penitenciar: Victor Stoica în ”Memorii. Petre Țuțea la verticală”, Ed. Fides, București, 1998, pp. 76-77 și Eugen Dimitriu în ”Studetul Valeriu Gafencu…”, p. 77
Ioan Ianolide 