Despre paza minții

Omul neinteriorizat nu poate fi un om duhovnicesc[1]. Drumul de la minte la inimă, de la lumea exterioară la cea interioară este cel mai lung, mai complex şi mai ademenitor drum pe care-l poate parcurge omul în viaţă. Începutul lui este războiul nevăzut al gândurilor.

Deosebirea gândurilor se face prin harul care luminează mintea, har primit prin Taina Botezului şi ascuns potenţial în adâncul minţii. În minte se dă războiul dintre gânduri. Ele purced din ”inimă”, aceasta fiind ”subconştientul”, partea cea mai profundă, mai cuprinzătoare, mai tainică a minţii. În ea sălăşluieşte harul Duhului Sfânt, al lui Hristos Dumnezeu.

Deşi este o singură ”inimă”, totuşi ea are o componentă bună şi una rea: partea bună este lăcaş al gândurilor bune, al vieţii curate şi al lui Dumnezeu, iar partea rea este lăcaş al senzualismului, al patimilor şi al satanei[2]. Conştiinţa omului sesizează la nivelul minţii duhurile din inimă care o inspiră – bune ori rele – şi atunci mintea se concentrează în sine şi caută locul inimii pentru a o curăţi.

Lucrarea lăuntrică necesită o smulgere completă din toată grija lumească, din preocupările şi imaginile lumeşti, mintea concentrându-se asupra lui Hristos Cel ascuns în inimă, ca prin El să vedem lumea ”schimbată la faţă”, transfigurată.

Atât Dumnezeu cât şi satana exercită o atracţie infinită asupra inimii omului, dar Hristos Se descoperă ca lumină, ca principiu al vieţii, ca sfinţenie şi ca duh dumnezeiesc, pe când lucrarea satanică se descoperă intrinsec ca principiu al morţii, nihilism material şi negaţie existenţială. Altfel deci arată interiorul omului dacă este pătruns de Dumnezeu şi altfel dacă este pătruns de satana. Pentru a-L sălăşlui pe Hristos în noi este însă nevoie de curăţirea gândurilor.

Sfinţii Părinţi disting următoarele etape prin care trece gândul: 1) atacul; 2) însoţirea; 3) patima; 4) lupta; 5) robirea; 6) consimţământui; 7) făptuirea[3]. Paza minţii începe prin a supune orice gând din tine însuţi lui Hristos. Mintea este permanent invadată de gânduri, nu poate sta fără gânduri. Orice gând bun care apare în minte este dublat imediat de un gând contrar, duşman, rău. Atenţia minţii trebuie concentrată şi pusă de pază la hotarul conştiinţei, acolo unde gândul simplu apare ca o deschidere de noi orizonturi, ca un imbold pe care Sfinţii Părinţi îl numesc ”momeală”. Acesta este atacul.

De acest gând primar, involuntar – fie că e izvorât din natura omului, fie că se iveşte din patima cuibărită în el – omul nu e vinovat[4], căci nu este elaborat de el, deşi s-a format în el; dar tocmai pentru că s-a format în el, gândul trebuie depistat şi dus imediat la Hristos Cel ascuns în inimă. Aceasta este calea sigură şi dreaptă, căci războiul gândurilor fără Hristos e un război pierdut.

Prin însoţire se înţelege asocierea gândului ”momeală” cu alte gânduri. Este deja un început de proces interior prin asociaţie, care face să dispară caracterul de strictă nevinovăţie al primului gând. De aceea, în loc de a discuta gândul prim cu alte gânduri, e bine a-l duce la Hristos, pentru a se lămuri în Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este focul arzător care mistuie gândurile necurate.

Dacă se insistă în asocierea de gânduri, atunci primul gând a fost deja acceptat şi sufletul se ataşează de el, transformându-l în patimă. Lupta cu gândul rău trebuie dată înainte de a deveni patimă, căci după aceea el capătă amploare, captează voinţa şi raţiunea, trezeşte simţurile şi devine foarte greu de învins. Patima începe să-l lupte pe om, să-l momească, să-l chinuie, să-l tulbure, să-l domine: aceasta este lupta. Şi în acest stadiu poate fi învinsă patima, cu mai mult efort, ce-i drept, dar încă nu e prea târziu.

După ce patima l-a luptat pe om, urmează robirea lui, capitularea voinţei şi orbirea raţiunii, antrenarea afectelor în sens pătimaş şi angajarea simţurilor la patimă. Procesul lăuntric se focalizează pe patimă cu argumente şi dorinţe, cu planuri şi năzuinţe, cu imagini şi perspective, totul fierbe în om sub arşiţa patimii. În acest stadiu, mintea se întunecă, Dumnezeu Se ascunde, străluceşte fantasma pătimaşă. Acest stadiu este îndelungat şi laborios, şi din el se scapă foarte greu. Totuşi păcatul este încă intenţional, căci deocamdată nu s-a consimţit la plinirea lui.

Patima are o înrâurire uriaşă asupra minţii robite de ea şi de cele mai multe ori mintea, după oarecare oscilaţii, îşi dă consimţământul la faptă. Consimţirea la patimă este păcat grav şi greu de înfrânat. De aici înainte omul caută numai prilejul de a făptui, în care scop gândeşte îndelung, îşi arată toată iscusinţa, făureşte planul de acţiune, stabileşte condiţiile şi momentul faptei şi, în cele din urmă, trece la fapta însăşi. Totuşi este posibil ca, chiar acceptând patima, chiar stabilind circumstanţele şi momentul faptei, în ultima clipă păcatul să nu fie făptuit.

Păcatul săvârşit este cel mai grav, repararea lui este plină de dificultăţi şi necesită suferinţă şi lacrimi multe. Păcatul făptuit alterează fiinţa, degradează comportamentul, viciază societatea, întinează natura – or, toate aceste consecinţe ale lui trebuie îndreptate prin pocăinţă.

Curăţirea de păcate conduce la nepătimirea interioară. La început ruperea de lume dă senzaţia deznădejdii ori a împietririi, care numai prin rugăciune intensă poate fi înlăturată. De asemenea, simţurile se revoltă şi devin rebele, ca urmare a înfrânării la care sunt supuse prin concentrarea atenţiei înlăuntru, dar până la urmă se pătrund şi ele de curăţie.

Când simţurile stăpânesc pătimaş sufletul, din inimă purced numai gânduri rele şi procesul de curăţire este foarte greu. În acest stadiu omul nu sesizează duhul din el, căci acesta se face cunoscut numai în măsura sporirii în virtute.

Atât viaţa personală a omului cât şi raporturile în cadrul colectivităţii depind de starea lăuntrică a lui. Acţiuni identice în obiectivitatea lor au explicaţii foarte diferite prin duhul care le motivează. Mai mulţi oameni pot privi acelaşi bănuţ de aur, dar unul îi admiră frumuseţea, altul cugetă la sensul lui caritabil, altul vede în el acoperirea unor necesităţi, altul vrea să-l fure, altul ar dori aur mai mult, altul ar vrea să stăpânească lumea prin aur – iată numai câteva posibilităţi de a da conţinut deosebit aceluiaşi material inert: aurul. Acest fenomen este valabil în toate domeniile. De pildă, cineva face o faptă de milostenie pentru a plini voia lui Dumnezeu, altul însă pentru a-şi satisface amorul propriu, iar altul cu nădejdea răsplătirii.

Cum toate acţiunile trec prin conştiinţă, fiecare gând trebuie curăţit în Duhul lui Hristos din noi, conform învăţăturii lui Hristos despre viaţă şi lume[5]. Treptat, inima se sensibilizează, vede, simte şi deosebeşte – calităţi prin care ea se curăţeşte şi se face sălaş Duhului Sfânt.

Descoperirea lumii interioare se produce treptat şi mintea, pe măsura pătrunderii în profunzimi, devine mai lucidă, simte orice mişcare lăuntrică, sesizează raţiunile lucrurilor şi, în cele din urmă, se iluminează prin Hristos.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 449-453)

[1] ”E cu neputinţă ca fără paza minţii şi curăţia inimii, care este şi se numeşte trezvia, să ajungă sufletul la o stare duhovnicească şi plăcută lui Dumnezeu” (Isihie Sinaitul, Filocalia, IV, Cuvânt despre trezvie şi virtute). (N. ed.)

[2] ”Omul poartă în sine înclinarea şi spre bine şi spre rău: spre una prin fire, iar spre alta prin pornirea de afirmare de sine a voii” (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia, VII, cap 89). (N. ed.)

[3] Cf. Sf. Petru Damaschin, Filocalia, V, Despre deosebirea între gânduri şi momeli; Sf.” Ioan Scărarul, Filocalia, IX, Despre curăţie, cap. 72; Sf. Ioan Damaschin, Filocalia, IV, Cuvânt minunat şi de suflet folositor; Filotei Sinaitul, Filocalia, IV, Cuvânt despre trezvie. (N. ed.)

[4] ”Momeala nu e nici păcat, nici dreptate, ci dovada libertăţii voii” (Sf. Marcu Ascetul, Filocalia, I, Despre Botez). (N. ed.)

[5] ”Trebuie aşadar să distingem bine toate gândurile care ne vin şi să le opunem mărturiei din de Dumnezeu insuflatele Scripturi şi din învăţăturile Sfinţilor Părinţi duhovniceşti şi, dacă nu le găsim conglăsuind cu Cuvântul adevărului, să le alungăm cu mânie de la noi, precum este scris: «Mâniaţi-vă şi nu greşiţi» (Ps. 4, 5)” (Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, II, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 48). (N. ed.)