O viață de martiraj
În cimitirul mănăstirii Cernica, nu departe de capelă, se află o cruce a cărui mesaj te pune pe gânduri: ”Totul în Christos”! Aici odihnește trupul lui Ioan Ianolide, un om care a a trecut prin iad și l-a biruit.
Liniștea și aspirațiile tinereții i-au fost spulberate la 21 de ani, când a fost condamnat pe nedrept la 25 de ani de închisoare. Avea atunci de ”ispășit” ani de temniță mai mulți decât anii de viață. Din toți aceștia execută douăzeci și trei și ar mai fi executat încă cel puțin pe-atât dacă nu ar fi oprit Dumnezeu nebunia comunistă, căci între timp mai fusese condamnat la alți 25 de ani.
Prima pătimire pe care a îndurat-o a fost tăișul cătușelor și al lanțurilor. De-a lungul detenției, la fiecare transfer a trebuit să poarte lanțuri, cu greutatea aleasă pe măsura pedepsei, căci deținuții cu condamnări de peste 10 ani erau considerați periculoși. Cu atât mai mult dacă erau și ”mistici”. Așa a trebuit să se învețe Ioan cu cătușele care l-au mușcat nemilos din carnea de la mâini și de la picioare.
A doua pătimire pe care a îndurat-o a fost bătaia: cea din anchete, cea de ”bun venit” de la o temniță la alta, cea de ”program administrativ” și bătaia ”spontană”. În ancheta dinaintea primului proces a fost torturat până ce a ajuns să fie nevoit să-și scrie declarațiile cu mâna stângă. La Aiud, în primii ani, pentru atitudinea sa dârză, a fost bătut de nenumărate ori din ordinul comandantului închisorii, Aurel Munteau.[1] La Pitești a fost bătut cu bestialitate de temutul gardian Georgescu pentru vina de a fi mărturisit puterea sfintei cruci.[2] Dar nu numai teroarea din partea temnicerilor a îndurat-o ci și pe cea din partea informatorilor şi a deținuților transformați în asasini, care trecuseră de partea puterii politice.
Mai târziu avea să treacă prin luni de anchete agonizante, mai ales în cel de-al doilea proces intentat de Securitate, în urma căruia a fost condamnat din nou. Ca să înțelegem ce însemna să fii anchetat de Securitate, luăm aminte la o simplă remarcă a unui alt cruciat al veacului, părintele Nicolae Steinhardt: ”Închisoarea, după Securitate, e un liman, o oază, un rai!”. Doar ne închipuim cât de draconice au fost anchetele, dacă foametea, frigul și promiscuitatea caracteristice temniței erau ”un rai” pe lângă metodele de ”convingere” ale securiștilor.
În anchetele dinaintea celui de-al doilea proces Ioan a fost bătut cu bestialitate, umilit și mai ales supus la uriașe presiuni pentru a-și vinde sufletul. Zeci de ore de interogatorii agonizante, timp de aproape jumătate de an, în care odihna nu era îngăduită ci doar chinul. Unul din pătimitorii care a fost anchetat în cadrul aceluiași proces cu Ioan a mărturisit mai târziu că anchetele ”se făceau mai mult noaptea, cu bătăi și chinuri ce nu pot fi descrise, pentru a fi înțelese și crezute.”[3]
De aceea, repetăm, doar ne putem imagina cât a pătimit Ioan în anchete, la fel ca atâția alți martiri din generația sa. După eliberare Ioan a tăinut față de soție torturile la care a fost supus dar odată, pe când aceasta îi purta de grijă, tăindu-i unghiile, i-a spus: ”Ah, tu mi le tai, şi ei mi le smulgeau”. Altădată, spre sfârșitul vieții, după ce a făcut o tumoră canceroasă la ficat, întrebat fiind dacă nu cumva a fost lovit și la ficat, a răspuns: ”Oh, de câte ori cu bocancii!…”[4]
Tot în acest fel, pentru că în timpul unei anchete nu a vrut să dea mărturie mincinoasă împotriva unui deținut pe care-l cunoscuse cândva, a fost bătut peste cap, tortură care i-a afectat echilibrul locomotor pentru un timp.[5]
A treia caznă la care a fost supus mai bine de 15 ani a fost întemnițarea în celule supra-aglomerate, în care deținuții erau nevoiți să doarmă câte doi, trei sau patru într-un pat. Trupurile și sufletele se frecau permanent unele de altele, fără drept de intimitate sau repaos, astfel încât ”mizeria, teroarea gardienilor, foamea, frigul și boala – avea să destănuie pătimitorul – ni se păreau ușoare pe lângă teroarea reciprocă ce se crea între oameni diferiți, deznădăjduiți și adesea decăzuți.”[6]
În aceste condiții, lui Ioan i-a fost dat să stea, pentru un timp, în același pat cu cineva care avea prostul obicei de a se întinde peste limitele lui de drept, iar dacă era corectat, devenea violent. Într-o zi acest deținut decăzut chiar l-a amenințat pe Ioan că-i sparge capul dacă îndrăznește să-l mai atenționeze. Dar și din această pătimire Ioan a făcut pricină de înălțare sufletească, rememorând mai târziu că ”mi-a trebuit multă răbdare, umilinţă şi putere de jertfă pentru a putea convieţui cu un astfel de om.”[7]
Altă dată a trebuit să împartă celula cu un deținut cult dar orbit de orgoliu, care i-a făcut viața un adevărat calvar. Acest om nu putea suporta la Ioan smerenia, lepădarea de sine și umilința duhului, astfel încât îl batjocorea pentru orice cuvânt sau gest. Îl umilea mereu spunându-i că este ipocrit, fals şi orgolios. De nenumărate ori a încercat Ioan să se împace cu el, ba chiar cerându-și iertare deși nu avea vreo vină, dar zadarnic. Cu îndelungă-răbdare a trebuit să suporte cuvinte amare precum: „Eşti un diavol!”, „Eşti un fariseu!”, „Laş incompetent şi incapabil!”, „Secătură perversă!”, „Te dispreţuiesc, eşti orgoliul întruchipat în minciună!”[8] Până la urmă acel om orgolios o murit fără să se împace, deși Ioan făcuse toate eforturile.
Ca și în iad, temnițele comuniste au fost un conglomerat de situații extreme și antagonice. Astfel, dacă ani de zile a stat în celule adesea supra-aglomerate, aproape 5 ani Ioan a fost închis în izolare totală, înfometat și înfrigurat, mai ales în primii ani, la Aiud. La fel s-a întâmplat la penitenciarul-sanatoriu Târgu Ocna când, deși încă bolnav de TBC, a fost pedepsit cu izolarea pentru că s-a opus reeducării.
Mulţi ani a fost terorizat cu spectrul ”reeducării” în scopul ”restructurării” şi ”spălării creierului”. La Aiud, în ultima reeducare, după nenumărați ani de teroare în care deținuții politici au rezistat eroic, mulți dintre ei s-au prăbușit. A fost o cernere cruntă. Însă tocmai această ultimă încercare a făcut diferența între eroi și sfinți, căci eroii pot cădea și înainte ca dușmanul să fie înfrânt, însă mucenicii rabdă cu statornicie golgota până la capăt. Și Ioan a rezistat până la capăt, deși sănătatea fizică îi era ruinată. Dar pentru că s-a opus din nou reeducării, a fost trimis într-o cameră de nebuni, din ordinul colonelului Crăciun, ca să-și piardă și el mințile.[9]
Timp de peste 20 de ani a îndurat foamea, și adesea a fost distrofic din cauza malnutriției. În colonia de muncă de la Galda, vreme de doi ani, a munict asemenea sclavilor, epuizat și înfometat. Muncea la vie și la zarzavaturi, dar îi era strict interzis măcar să guste.
A îndurat frigul în toți anii de închisoare, frig din pricina căruia s-a îmbolnăvit de reumatism, TBC pulmonar și hepatită cronică. Reumatismul provoacă o durere persistentă a oaselor iar tuberculoza cauzează febră, frisoane, dureri în piept, sleirea trupului și hemoragii. Când boala te macină, fiecare clipă de chin pare o veșnicie. Ioan a purtat aceste dureri în trupul său ani de zile, până la sfârșitul vieții, fără să cârtească. Ba chiar a găsit puterea să-i mulțumească lui Hristos pentru pricina de a-l chema să pătimească pentru numele Său. Și pentru că a urmat lui Hristos până la capăt a pierdut totul: și-a pierdut tinerețea, și-a pierdut sănătatea, și-a pierdut logodnica iar mama i-a murit înainte de a o mai putea vedea în zbuciumata-i viață pământească.
După eliberare, a continuat să pătimească din cauza bolilor cauzate de închisoare pentru că din pricina detenției îndelungate sănătatea i-a fost ireversibil ruinată. Astfel, după cum avea să mărturisească soția sa peste ani, ”era mereu suferind de diverse boli. Făcea de trei-patru ori pe an viroze respiratorii, pietre la rinichi; a fost operat de cataractă, de prostată. Când muncea era nevoit să facă pauză la anumite intervale şi să se întindă pe patul tare, pentru că îl durea coloana de sus până jos; avea pluridiscopatie în plină evoluţie, ciocuri la călcâie, coxartroză. Dar ce n-avea?…”[10]. A fost nevoit să urmeze nenumărate tratamente de recuperare din cauza reumatismului generalizat și în fiecare an a zăcut la pat din pricina virozelor și a pietrelor la rinichi. Hepatita cronică, boala pe care o avusese în închisoare, a recidivat după 25 de ani și treptat, boala s-a transformat în ciroză hepatică uscată, apoi cu lichid iar, ulterior, a apărut o tumoră în spatele ficatului, neoperabilă, care i-a grăbit sfârșitul.
În tot acest timp de așa-zisă liberate nu a aflat măcar odihnă sufletească căci permanent a fost hăituit de Securitate și amenințat cu moartea. Chiar și de la oamenii din jur a avut de suferit umilințe căci purta celebrul stigmat de ”bandit” și ”fascist”.
Dar după atâta suferință, a mai găsit puterea de a da o mărturie de credință sublimă, scriind sute de pagini despre câți sfinți s-au născut în temnițele comuniste și câte minuni a lucrat Dumnezeu prin ei.
Pe una din acele pagini de imensă încărcătură duhovnicească a scris câteva rânduri pe care numai un om îndumnezeit asemenea Sfântului Apostol Pavel le-ar putea scrie: ”La sfârşitul acestei amarnice experienţe, numai Hristos rămâne viu, întreg şi veşnic în mine. Bucuria mea e deplină: Hristos. M-am dăruit Lui și El m-a făcut om. Nu-L pot defini, dar El e totul în toate. Slavă dau lui Hristos Dumnezeu și Om!”[11]
(Dan Tudorache)
1. Adrian Nicolae Petcu, Ziarul Lumina, ediția electronică din 11 februarie 2013, ”Mărturisitorul Ioan Ianolide în temnița comunistă”
2. Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, p. 152
3. Mărturia lui Ion Cazacu în Părintele Voicescu. Un duhovnic al cetății, Editura Bizantină, București, 2002, p. 138
4. Constanța Ianolide în Revista ”Cuvinte către tineri”, nr. VI din 2013, p. 44
5. George Ungureanu, Camera zero, Editura Fundația Culturală Alexandru Bogza, Câmpulung Moldovenesc, 2009, pp. 139-140
6. Ioan Ianolide, Op. cit. I, p. 17
7. Ioan Ianolide, Deținutul profet, Editura Bonifaciu, Bacău, 2009, pp. 133-134
8. Idem, p. 135
9. Ioan Ianolide, Op. cit. I, p. 215
10. Constanța Ianolide, Op. cit.
11. Ioan Ianolide, Op. cit. I, p. 18
Ioan Ianolide 