Arhive pe categorii: Trei Crăciunuri cu Ioan Ianolide

Crăciunul după eliberare (1981)

Standard

Au trecut treizeci de ani de atunci, adică de la Crăciunul petrecut la Târgu-Ocna, până la Crăciunul pe care-l poveste acum. Sunt singurul supravieţuitor dintre toţi eroii întâmplălor amintite din 1931, 1949 şi 1951.

Toţi prietenii mei au rămas în cimitirele temniţelor. Atât „reeducaţii” din Piteşti, cât şi „reeducatorii” au dispărut. „Reeducaţii” s-au stins încet, chinuitor, din cauza consecin­ţelor torturilor la care au fost supuşi şi a regimului de extermi­nare ce a urmat. Un sfârşit cu mult mai tragic l-au avut „reedu­catorii”, adică torţionarii, călăii, cozile de topor prin care s-au săvârşit atrocităţile de acolo. Ei au fost acuzaţi şi judecaţi ca „le­gionari” care au săvârşit „reeducarea” la ordinele lui Horia Sima, cu scopul de a „discredita” public „imaculata” revoluţie bolşevică. Ipocrizie inimaginabilă, abuz juridic flagrant! (…)

Imagine de la prezidiul Congresului al XIII-lea al P.C.R. (noiembrie 1984)

Imagine de la prezidiul Congresului al XIII-lea al P.C.R. (noiembrie 1984) – Fototeca online a comunismului românesc. Cota 1/1984

De atunci Partidul Comunist a rămas stăpân unic şi discreţi­onar pe toate bunurile poporului şi ale ţării, pe toate forţele po­litice, poliţieneşti şi militare, pe toată mass-media, pe toate acti­vităţile de creaţie culturală, de la Academie până la Căminul cultural, de la savanţi până la educatori, de la ”artiştii poporu­lui” până la scripcarii de ţară, în fine, este stăpân deplin peste munca şi conştiinţele noastre.

Nu mai există decât munca şi exprimarea prin partid. Orice altă încercare este reprimată brusc şi total. Nimeni nu se poate apăra. Nimeni nu se poate organiza decât prin partid. Nimeni nu se poate plânge decât partidului. Cu toţii gândim prin par­tid, muncim pentru partid şi luptăm cu toate armele pentru so­cialism.

Cu toate mijloacele posibile – fiecare dintre noi fiind obligat într-un anume fel – facem educaţie politico-ideologică, de la prunci până la pensionari. A crescut o generaţie nouă, născută şi formată de ideologia ateistă. Paradoxal însă, aceşti tineri resping în esenţă comunismul, dar fără a avea cu ce să-l înlocuiască în ei înşişi şi, desigur, nici cu cine să-l schimbe ca putere de stat.

Deci marxismul, de fapt, nu a convins pe nimeni. Osatura statului socialist este formată nu din comunişti convinşi, ci din interesaţi ai puterii şi ai banului, potentaţi politici care şi-au creat o armată de pază şi trăiesc ca privilegiaţi. Puterea comu­nistă e o putere militară şi nu poate fi altfel. Aspectul ei civil ori democratic este o farsă grosolană, bună pentru naivii din afara graniţelor, dar respinsă de poporul supus ei. Şi totuşi, toţi ne supunem, căci nu avem alternativă.

Atmosfera întregii societăţi este schimbată. (…) Nu mai plutesc îngeri în aer, ci fum, ură şi dispreţ. Nu se mai crede în minuni, ci în saţiu nelimitat, care nu este niciodată satisfăcut.

Bucureştiul şi-a schimbat arhitectura, dar cu deosebire şi-a schimbat sufletul de sărbătoare. Căci de Crăciunul acesta tot poporul munceşte. Toţi tinerii sunt angajaţi în acţiuni ateiste ori distractive, pentru a nu se gândi la sărbători.

Un gol interior suflă în poporul socializat. Nimic nu mai e sfânt în noi, nici un ideal nu ne mai animă, nici o limită nu mai îngrădeşte conştiinţele noastre. S-au spulberat toate legăturile su­fleteşti dintre oameni. Un egoism feroce, indiferent, sadic a pus stăpânire pe noi. Fiecare aleargă, în condiţiile create de socialism, să speculeze totul în sens personal: unii sunt mai perfizi şi o fac public, sub masca socialismului; alţii o fac prin abuzuri ori crime, sfidând legile; iar cei mai mulţi o fac inconştient, animalic, asmuţindu-se unul împotriva celuilalt, încât societatea a devenit o mocirlă a imoralităţii, o albie a ilegalităţii şi o scenă a minciunii.

Când noi nu vrem să muncim, cum să fie prosperitate? Când noi nu dorim binele, cum să fie o lume bună? Când noi nu râv­nim neprihănirea, cum poate exista o lume frumoasă? Când noi nu avem nimic sfânt în cugetele noastre, cum să existe o viaţă curată? Când noi ne batjocorim propriile suflete, cum putem fi mulţumiţi? Când noi nu avem nici o libertate, cum putem fi fi­inţe umane cu drept de stăpânire?

Suntem o societate perversă şi am învăţat să minţim, să ne înşelăm pe noi înşine, să fim slugarnici şi meschini. Lumea e scârbită de viaţă. Se trăieşte în silă. Simţurile au fost supraexcitate şi fie n-au fost satisfăcute, fie – dacă au fost, totuşi, satisfă­cute, ca de pildă în libertinaj – senzualismul a anulat sensibili­tatea şi frumuseţea sufletească.

E admirabil să trăieşti tăcând, dar noi n-o putem face nici cel puţin conform proverbului cu ”capul ce se pleacă…”, căci acela era izvorât din iscusinţa cu care vitregia vremurilor l-a învăţat pe român să se strecoare isteţ, fără a se da cu păgânii, aşteptând cu înţelepciune cotitura istorică. Astăzi însă suntem siliţi de ateii marxişti nu să ne plecăm, ci să ne pervertim. Este dezgustător.

Coada la alimente în timpul comunismului.

Coada la alimente în timpul comunismului.

Oamenii sunt epuizaţi sufleteşte şi fizic. Neajunsurile materi­ale sunt din ce în ce mai mari. Trăind la dispoziţia partidului, poporul întreg aşteaptă la cozi interminabile fie pâine, fie orice alt lucru de care are nevoie. Economia socialistă este dezas­truoasă şi poporul plăteşte oalele sparte ale unei ideologii mioape şi ale unui partid incompetent. Şi după ce că eşti obligat să mănânci murdărie, trebuie să mai spui că este şi bună.

Toate instituţiile vechi au fost înlocuite cu altele socialiste, deci nu mai există. Biserica e tolerată ca o relicvă, dar nu îi e tolerată misiunea spirituală, nicicum cea socială ori culturală. Familia în­săşi este practic dizolvată de principiul amorului liber şi de principiul care declară pe copii ”ai poporului” – şi pe drept cuvânt, căci înrâurirea partidului asupra lor este considerabilă, iar părin­ţii n-au nici timp, nici dreptul să facă educaţia dorită copiilor.

Redusă la aspectul economic, familia şi-a pierdut rolul spi­ritual, moral şi social de odinioară. Au dispărut relaţiile sufle­teşti, de încredere şi ajutor reciproc dintre rude. Dacă se mai păstrează o urmă de familie, ea este lipsită de autoritate şi de independenţă, având la bază numai raţiuni socio-economice temporare din societatea comunistă. Treptat însă familia va dis­pare şi poporul va fi o apă şi un pământ.

Dezastrul moral este colosal. Dacă s-ar trage cortina de pe societatea socialistă şi de pe conştiinţele noastre, ar apărea un pustiu imens, dezolant, ucigător şi fără ieşire.

Sunt aici minţi ascuţite care văd realitatea crudă, dar nu au voie să vorbească decât de realitatea principială a ideologiei marxiste. Lumea de aici este mistificată prin ea însăşi, iar lumea liberă nu află decât farsa realităţii socialiste.

Nu jelim trecutul de dragul trecutului, ci din cauza golului şi nimicului ce ne înghite. Ni s-a luat totul şi ni s-a dat, în schimb, nimicul. Suntem sătui de viaţă, lihniţi de foame, dispreţuitori de semeni. Oameni goi, oameni fără Dumnezeu suntem şi înspăi­mântăm lumea cu nefericirea noastră şi o vom preface în iadul în care noi înşine trăim.

Am răbda cu drag de foame, am munci şi am lupta dacă în inimile noastre s-ar naşte azi Hristos; dar noi nu mai avem con­ştiinţa bucuriilor sfinte ale sufletului şi ale vieţii. Ne sinucidem sufleteşte. Ne descompunem sub imperiul deznădejdii materia­liste, înspăimântătoare este asemănarea societăţii întregi de azi cu aceea a temniţei din Piteşti!

Oare visez la lumea care a trecut? Oare îmi e dor de mama şi de tata? Sunt prizonier al amintirilor din copilărie? Ori al viselor mistice? Nu, sunt un observator lucid şi liber. Ştiu că şi societa­tea trecută era viciată, ştiu că şi atunci oamenii erau imperfecţi şi se pretau la toate josniciile, dar acum totul e infect, insuporta­bil, dezgustător.

Regret colindele de altădată, care sfinţeau sufletele şi nopţile de Crăciun. Ele rămâneau un reper şi un îndreptar peste tot răul lumii. Regret datinile din străbuni, în splendoarea lor de poezie şi sfinţenie, căci datorită lor mi-am salvat sufletul din mocirla decadenţei materialiste. Regret căldura sufletească a familiei de odinioară, unde revărsam tot ce era bun şi frumos în noi.

România comunistă

România comunistă

Regret ţara care a fost socializată de partidul atotputernic. Regret proprietatea muncii personale, căci a fost înlocuită cu ro­bia deciziilor arbitrare din proprietatea colectivă. Nu mai sun­tem stăpâni pe nimic, nici pe capacitatea noastră, nici pe nece­sităţile noastre, căci ele sunt determinate şi decise de partid -zice-se de popor, dar poporul nici nu e întrebat. Regret politica democratică, chiar dacă făcea jocul burgheziei, căci politica soci­alistă ne-a robit Partidului Comunist.

Bietul tata, nu credea că vom ajunge aici! Biata mama, n-ar putea suporta lumea de azi! Mă atinge un sloi de gheaţă pe co­loana vertebrală.

Unde eşti, Crăciunule din Târgu-Ocna?!… Moartea ca des­chidere spre viaţa veşnică de atunci e înlocuită acum cu viaţa morţii atotputernice. Cu cât sunt mai prezenţi şi mai vii în mine părintele Gherasim, Ion şi Valeriu, cu atât mai mult mă doare realitatea desacralizată. Atunci, acolo, în temniţă, un evreu pu­tea participa la Naşterea Domnului în Care nu crezuse, iar acum, aici, moare credinţa chiar şi în cei ce au crezut cândva.

Am intrat în mai multe biserici, în speranţa că voi regăsi at­mosfera de Crăciun de odinioară, dar era lume puţină, aproape toţi bătrâni. Un cor de oameni în vârstă a cântat colinde, frumos dar fără farmec. Preoţii înşişi sunt octogenari, trişti, scoşi parcă din arhive. Nu există nici cea mai mică relaţie prietenească între creştini. Copiii nu ştiu să-şi facă semnul Crucii, să se roage şi nu au nici cele mai vagi cunoştinţe religioase, deşi mai toţi au fost botezaţi.

Doar în icoane şi-n lumânări se regăseşte sufletul meu pri­beag. Ochii se opresc la Altar, la Sfântul Potir şi mă întreb dacă harul ce se răspândeşte prin Sfintele Taine nu e aruncat înaintea porcilor, ca să-l calce în picioare!

Harul a lucrat minunile din Târgu-Ocna. Harul are aleşii Lui şi azi, discreţi dar imenşi. În mintea mea răsare preotul Calciu, apoi preotul Iacunin[1]: unul în Jilava, altul în Siberia; amândoi martiri în care viază Hristos, amândoi izolaţi de fraţii lor, amândoi ignoraţi de creştinii liberi.

Există credinţă! Există creştini pe lume: un Orlov, un Saharov[2] dau strălucire Ortodoxiei, dau autoritate morală ştiinţei, dau nădejde de izbăvire, ca toţi cei care, asemenea lor, înfruntă cu îndrăzneală puterea crudă şi nelimitată a ateismului. Mă simt unit cu ei, îi simt şi pe ei în aceeaşi atmosferă din Târgu-Ocna.

Sunt oameni mari şi în Occident, şi clerici şi laici, dar ei nu pot realiza sfinţenia de aici. Aici sfinţenia e obligatorie, altfel te pră­buşeşti. Important mi se pare însă a da forţă acestei spiritualităţi renăscute, încât să transforme lumea şi să înnoiască sufletele.

În mijlocul unei lumi ce se prăbuşeşte în iad, mintea mea des­luşeşte procesul îndumnezeirii. Şi plâng. Şi-s fericit. Şi cânt. Şi trăiesc în voie, liber, sfinţit. Lumea se va izbăvi. Dar lumea mai are de suferit! De acest Crăciun îl văd pe Lech Walesa[3] întemni­ţat, omul care a reuşit să devină, într-un an de zile, un simbol al libertăţii şi demnităţii. Omul acesta era o speranţă a tuturor oa­menilor, şi totuşi e închis şi nimeni nu-l poate salva. Simt însă că el e imens abia acum, în temniţă, căci acum se vede forţa lui in­terioară de a respinge mâna mânjită cu sânge a oprimatorului.

Un popor întreg este din nou întemniţat, robit, umilit, batjo­corit. Lovitura dată a fost cruntă şi perfidă. Totuşi, polonezii se dovedesc vrednici de istoria lor eroică, vrednici de credinţa lor neclintită. Este acolo o speranţă pentru omenire, deşi poate că omenirea va rata această şansă. E acolo o Biserică puternică, cu preoţi apostoli, cu creştini martiri. E acolo o muncitorime care ştie că dreptatea numai de la Hristos vine şi refuză injustiţia antihristică; de acest Crăciun sunt mii de mineri care-şi riscă vi­aţa protestând în mine şi gestul lor mă cutremură. E acolo o elită intelectuală care gândeşte destinele lumii întregi, dar se pare că lumea încă nu are urechi de auzit.

Văd cum s-a prăbuşit structura lumii de odinioară, văd pră­pădul din Piteşti, văd jalea din ţară, văd vidul din suflete, văd mizeria din societate şi mă îngrijorez că fenomenul solidarităţii poloneze va sucomba prin baionete şi minciună. Cumplită tre­buie să fie tragedia lui Lech Walesa şi a tuturor polonezilor! Au fost reduşi la tăcere. Dacă nu li se va obţine libertatea de mani­festare, vor deveni iarăşi robi.

Comuniştii au învăţat acum încă o lecţie şi vor şti ca nicio­dată să nu mai accepte acele urme de libertate şi acele şovăieli umanitariste care au făcut posibilă „Solidaritatea” din Polonia. Puterile socialiste strâng iarăşi şuruburile şi chingile şi la nevoie vor vărsa chiar sânge pentru a-şi salva puterea.

Lech Walesa

Lech Walesa

Unele ţări occidentale au decis măsuri economice în Polonia, altele le-au refuzat chiar şi pe acelea, noi însă întrebăm: cum au putut occidentalii liberi, creştin-democraţi, să întreţină relaţii economice şi tehnice cu un Partid Comunist tiranic şi revoluţio­nar? De ce a fost Polonia abandonată puterii sovietice şi comunizării, când al doilea Război Mondial s-a făcut pentru elibera­rea ei? Cine a decis destinele Poloniei şi cine menţine Polonia în lagărul socialist?

Europenii cred că se vor adapta comunismului şi se pleacă în faţa revoluţiei ce ameninţă cu războiul atomic, dar europenii nu ştiu că vor ajunge robi cum suntem noi şi-şi vor blestema zilele şi vor cere pământului să-i înghită de vii, dar pământul nu-i va primi, căci vrednici sunt de osânda lor.

E greşit a crede că materialismul de tip capitalist va elimina comunismul marxist. Dimpotrivă. Secularismul statelor occi­dentale este părintele ateismului statelor socialiste. Educaţia li­beră din Apus a dus la educaţia ateist-materialistă din Est. Li­bertinajul, care a devenit neobrăzat şi în Occident şi în Răsărit, pregăteşte atmosfera comună pentru acelaşi stil de viaţă. Legea avortului – abatere făţişă de la legea lui Moise: „să nu ucizi!” -va îndreptăţi la eutanasie, apoi la uciderea spartană şi, în fine, la uciderea ştiinţifică, programată, necesară raţiunii omeneşti. E straniu să constatăm un limbaj comun şi idei comune în cele două tabere ideologice ale lumii de azi!

Dacă creştinii din ţările libere nu sunt în stare să învingă forţa comunistă ce asediază omenirea, atunci lumea este slăbănoagă şi-şi merită robia. Revoluţia bolşevică nu poate fi oprită prin cedare, războiul nu poate fi rezolvat prin pace unilaterală. Puterea se cere învinsă prin putere. Pacea fără libertate, făă dreptate, fără Dumnezeu, e cumplită robie. Libertatea nu are arme, nici instrumente de apărare, ci trebuie apărată cu toate armele ce o atacă.

În Polonia s-a pus în evidenţă la scară naţională adevărul care în celelalte ţări s-a dezvăluit fragmentar şi sporadic. Oame­nii din lagărul socialist ştiu că au de ales între atmosfera de tip Târgu-Ocna şi cea din Piteşti, între Iacunin, Calciu, Saharov, Orlov pe de o parte şi Brejnev[4], Ceauşescu ori Kadar[5] pe de altă parte, între apă şi foc, între lumină şi întuneric, între bine: rău, între Dumnezeu şi satana, între Hristos şi antihrist – fără compromisuri, fără ezitare, fără întârziere.

Mi-e sufletul sfârtecat de această răspândire a duhurilor şi a istoriei. Alţii însă suferă acum mai mult decât mine. Eram dator să mărturisesc adevărul, împreună cu eroii şi martirii vremuri­lor moderne. Toate chinurile lumii sfâşie sufletul meu în ziua asta de Crăciun a anului 1981.

S-au scris aceste pagini în zilele Crăciunului lui 1981, sub impresia celor petrecute în Polonia. Evenimentele povestite sunt reale, dar puţin literaturizate. Având în vedere condiţiile în care scriem, rugăm să se facă toate corecturile literare de cuviinţă, dar să se păstreze duhul şi adevărul pe care dorim a-l comunica. Va veni o zi când lumea ne va înţelege, dar credem că duhurile vii vor fi receptive acum.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 290-298)

[1] Gleb Iacunin, preot ortodox din cadrul dizidentei ruse, deportat în Siberia pentru convingerile sale religioase. (N. ed.)

[2] Andrei Saharov (1921-1989) – fizician rus, specialist în armele termonucleare. S-a opus experienţelor nucleare şi s-a raliat disidentei ruseşti, fapt pen­tru care a fost exilat la Gorki (1980-1986). (N. ed.)

[3] Lech Walesa era, la data scrierii acestor memorii (1981), preşedintele sin­dicatului „Solidaritatea” din Polonia, iniţiatorul unei mişcări populare anti­comuniste. Arestat şi întemniţat, el a devenit simbolul tuturor popoarelor oprimate de regimul comunist. După căderea acestui regim în Polonia, Lech Walesa a fost ales preşedinte al ţării (1990-1995). (N. ed.)

[4] Leonid Ilici Brejnev (1906-1982) – preşedinte al Uniunii Sovietice între 1960-1964 şi 1977-1982. (N. ed.)

[5] Janos Kadar (1912-1989) – om politic maghiar, prim-secretar al Comitetu­lui Central al Partidului Muncitoresc Socialist Ungar; militant activ pentru consolidarea ocupaţiei sovietice în Ungaria. (N. ed.)

Anunțuri

Crăciunul în închisoare (1951)

Standard

Lumea socializată e ea însăşi o mare temniţă ce gravitează în jurul punctelor de înaltă tensiune ale temniţelor ei. Procesul care se petrece intens în temniţe se răspândeşte mai diluat în popor, dar cu efecte tot atât de catastrofale, căci în temniţe sunt mal tratate personalităţi bine conturate, puternice şi rezistente la tentativa de măcinare a lor, pe când masele populare se lasă uşor impresionate de propaganda atotputernică şi de ameninţă­rile cotidiene ca familia, serviciul, domiciliul, salariul şi eventual libertatea, care toate sunt monopolizate de partid. Nu există de­cât posibilitatea să te supui partidului, să munceşti pentru el, să te perverteşti după placul lui, căci depinzi total de el.

Nu mai avem proprietatea nu pentru a nu exploata pe alţii, ci pentru a fi exploataţi de alţii; ni s-a luat orice putere nu pentru a nu tiraniza pe alţii, ci pentru a fi tiranizaţi de alţii; prin urmare, poporul este proprietatea discreţionară a puterii bolşevice. Po­poarele nu pot decât să se supună, să muncească, să mintă, să lupte şi să se pervertească treptat, conform orânduirii socialiste marxist-leniniste.

Temniţele sunt argumentul forte al comuniştilor. Am aflat că nu moartea este cea mai mare spaimă: robia până la pervertirea lăuntrică este cheia de bază a insuportabilului, atunci când răul devine ireversibil şi atotcuprinzător.

Cu o astfel de viziune vie, reală, presantă continuam să exis­tăm în temniţe prin anii ’50.

Eram în iarna lui 1951. Era tot de Crăciun. Ne aflam în sanatoriul-penitenciar din Târgu-Ocna, sanatoriu modern, menit să disimuleze adevăratul chip al temniţelor. Tuberculoşii de aici purtau în cugetele lor amintirile din Piteşti, Gherla, Canal, din mine şi din lagărele ucigaşe.

Aveam mâncare suficientă, dar n-o mai tolerau bacilii cuibă­riţi în caverne. Eram lăsaţi în curte, dar ne înconjurau două rân­duri de ziduri bine păzite. Nu mai eram bătuţi, dar eram mereu ameninţaţi cu retrimiterea la Piteşti ori Canal. Era o intensă su­dură sufletească între noi, dar aveam şi mulţi delatori, proveniţi fie din Piteşti, fie din alte măiestrite locuri ale teroarei.

Eram noi într-un sanatoriu, dar nu aveam medicamente decât pentru gazeta de perete. Exista şi o doctoriţă care să ne îngrijească, dar eram sute de bolnavi şi zilnic mureau câte doi-trei. Cu o ladă, cu aceeaşi ladă murdară erau căraţi toţi morţii la ci­mitirul comun, fără cruce, fără preot. Nu era permis să te rogi nici la moartea cuiva. Nu exista nici dreptul la o lumânare, drept atât de scump tradiţiilor milenare. Nu aveam nici o legă­tură cu familiile, nici o ştire din lume. Aflam la şase luni o dată sau chiar la un an câte un eveniment politic major.

Şi încă mai speram. Unii erau de o naivitate politică puerilă, încât zi de zi aşteptau să vină americanii. Nu puteau să creadă că Occidentul ne-a abandonat comunismului. Încă nu ştiam ce a fost la Yalta şi, mai cu seamă, mulţi dintre noi nu puteau să con­ceapă că înţelegerile cu sovieticii vor rămâne în vigoare peste cadavrele noastre.

Marii democraţi ai ţării mureau alături de legionarii ei. Preo­ţii erau sugrumaţi împreună cu intelectualii, muncitorii şi ţăra­nii. Au fost de zeci de ori mai mulţi muncitori în temniţe decât în Partidul Comunist – şi asta într-un regim zis muncitoresc.

Datorită elitei ce zăcea în închisoare, atmosfera din penitenciarul Târgu-Ocna era de înaltă ţinută. În primul rând se re­marca religiozitatea sinceră, manifestată într-o comuniune im­presionantă şi spontană ce gravita în jurul lui Valeriu Gafencu, un om inteligent şi plin de dragoste în care sălăşluia Hristos.

Se redescoperea creştinismul în formele lui originare. Se trăia Rugăciunea inimii ca în vremurile de intensă spiritualitate. Su­fletele se curăţau în spovedanii şi în mărturisiri reciproce sin­cere, prieteneşti. Dragostea dintre noi era puternică, încât n-o putea spulbera teroarea cumplită în care trăiam. Cu cât cercul urii ne încorseta, cu atât dragostea dintre noi ne unea mai mult. Nici nu era nevoie de vorbe, căci se simţea imediat duhul fiecă­ruia, fie el bun sau rău.

Când vreunul dintre noi era în primejdie sufletească, ame­ninţat să cadă, toţi îi săreau în ajutor. Am învăţat acolo că nu numai rugăciunea unuia pentru altul este necesară, ci şi dra­gostea, mărturisirea, cuvântul, îndemnul, exemplul, curajul, riscul de a purta povara celuilalt. Căci toţi treceam prin grele încercări fizice şi sufleteşti şi de n-ar fi existat puternica legătură sufletească dintre noi, sprijinul neprecupeţit şi dăruirea deplină, toţi ne-am fi prăbuşit, în condiţiile acelea irezistibile.

Forţele rezistenţei noastre se centrau în Valeriu şi din el emanau puterile ei. Mergeam la dânsul să luăm întărire ori de câte ori sufletele ne slăbeau. Îl simţeam ca un izvor de har ce ne unea cu cerul şi ne ferea de iadul în care trăiam.

În jurul lui erau aşezaţi – în mod firesc, fără nici o intenţie, ci mai degrabă în virtutea situaţiei – toţi oamenii de acolo, rânduiţi simbolic în cercuri concentrice, căci unii erau mai apropiaţi prin deschiderea lor la lucrarea Duhului Sfânt, alţii atunci se trezeau la credinţă, alţii se străduiau, iar alţii, mai îndepărtaţi, manifestau numai un respect fără adeziune – dar şi ei respirau acelaşi aer. Cei mai depărtaţi de centru erau reeducaţii şi delatorii, care formau cercul de foc în care ardeau sufletele noastre.

Au încercat şi reeducaţii în repetate rânduri să-şi creeze un centru polarizator al duhurilor întunericului, dar nu au reuşit, ci au rămas dependenţi de politruc. De politruc şi de temnicerii lui ne apăram mai uşor, căci ne despărţeau uniformele şi statutul legal – unii stăpâni şi alţii robi. Cu mult mai greu ne putem apăra însă de reeducaţi, de care – deşi trăiam atât de intim, încercuiţi de aceleaşi ziduri şi roşi de aceiaşi bacili – eram totuşi net, categoric şi dramatic despărţiţi.

Exista însă avantajul că nu aveam surpriza trădătorilor şi delatorilor acoperiţi. Ne cunoşteam foarte bine între noi şi trăiam în două lumi ireversibil despărţite. Chiar dacă cineva n-ar fi avut capacitatea de a pătrunde în conştiinţele noastre şi a dis­tinge între duhurile deosebite ce ne stăpâneau, cele două grupe de oameni se puteau diferenţia prin expresia feţei, prin privire, gesturi, mişcări şi ţinută.

Un mărturisitor îngrijind de ceilalți martiri muribunzi

Un mărturisitor îngrijind de ceilalți martiri muribunzi

Spre deosebire de ei, tipul satanic era agitat, repezit, nesigur, înfricoşat, tensionat, gol pe dinăuntru, fugind mereu de propria conştiinţă, cu privirea sticloasă, cu zâmbet dispreţuitor, cu rău­tate pe chip, cu ură în cuvânt. Erau oameni nesinceri, mereu la pândă, egoişti, înjurând şi gata de crime oribile la ordin.

Au fost şi unii reeducaţi care au izbutit să se redreseze, fiind primiţi cu căldură în comunitatea creştină, au fost şi alţii care au simulat pocăinţa pentru a ne spiona, însă aceştia au fost uşor  depistaţi, căci sufletele erau atât de sensibilizate încât discer­neau cu uşurinţă duhurile.

Deşi reeducaţii ne terorizau, totuşi îi iubeam şi ne rugam pentru ei, căci în cei mai mulţi găseam prieteni vechi şi oameni buni, transformaţi în ticăloşi prin teroarea reeducării marxist-leniniste, un mecanism zis logic care descompune lăuntric fiinţa şi apoi încearcă, cu metode monstruoase, să formeze omul socialist, în fapt un monstru. Şi nimeni nu poate scăpa integru din „tura” de tortură a reeducării materialist-dialectice.

Rezultatele reeducării şi ”educaţiei” marxiste sunt exclusiv criminale, bestiale, decadente, dezumanizante, degradând însăşi natura umană. Oamenilor li s-au luat bunurile materiale, dar au devenit mai egoişti, mai hoţi, mai avari, deoarece niciodată n-au renunţat de bunăvoie la ele. Li s-au impus ordinea, dreptatea şi egalitatea socială, dar se urăsc mai mult între ei, se tiranizează mai mult, au devenit chiar sadici, fiindcă nici dragostea de semeni, nici bunătatea, nici dreptatea şi nici egalitatea nu izvorăsc dinăuntrul lor, ci ei îşi sunt unii altora indiferenţi.

Oamenilor li s-a promis raiul pe pământ, dar li s-a interzis raiul ceresc, li s-a dat satisfacţia simţurilor, dar li s-a negat cea a sufletului, li s-a spus că totul va fi bine şi frumos, dar în ei n-a existat nici binele, nici frumosul şi când a dispărut şi aspiraţia spre ceruri, s-au simţit întemniţaţi, pe pământ. Iar când au fost momiţi de poftele trupeşti, au devenit fiare şi bestii, fără suflete şi fără conştiinţă, întunecând totul în jurul lor, căci în ultimă analiză oamenii care nu se sfinţesc în ei înşişi murdăresc lumea cu tot ce e rău şi murdar în ei. Prin urmare, tot „binele” care siluieşte conştiinţele nu poate fi decât distructiv.

În Târgu-Ocna erau oameni care năzuiau să fie ai lui Hristos, ca sfinţii, şi oameni terorizaţi să devină marxişti, care erau ca demonii. A fost o experienţă impresionantă, pe coordonatele cele mai contrastante ale existenţei şi naturii umane.

Dar nu numai viaţa religioasă era intensă în penitenciar, ci deopotrivă şi cea intelectuală, politică ori umană. În condiţiile acelea vitrege fiecare punea la dispoziţia celorlalţi tot ce ştia: unul medicină, altul literatură, altul istorie, altul ştiinţă, altul politică. Chiar cunoştinţe modeste, cum ar fi plugăritul ori ciobănitul, erau luate în consideraţie şi deveneau bunuri comune.

Învăţam să gândim politic, fiindcă are şi politica filosofia ei, spiritualitatea ei, metodele ei şi domeniul ei de mare importanţă umană. Pătrundeam ideologiile şi concepţiile până în sâmburele lor spiritual. Studiam diversele modele politico-sociale până la consecinţele lor ultime.

Aşa am învăţat politică şi am văzut limitele ei. Am înţeles că ultima şansă de izbăvire a oamenilor este spiritualitatea şi că toate celelalte planuri trebuie să i se subsumeze. Iar spiritualitatea înseamnă în primul rând libertate – dar libertate bine înţeleasă căci altfel tot libertatea deschide porţile negării binelui şi alunecării din eroare în eroare, până la bezna cea mare a ateismului.

Pe lângă politică şi filosofie, se făcea la Târgu-Ocna literatură, în special poezie, precum şi muzică. De asemeni, se învăţau pe de rost Evangheliile, acatiste şi mii de versuri. S-au învăţat şi o mulţime de limbi străine, încât unii au devenit adevăraţi poli­gloţi. Se învăţa oral, cel mult cu notaţii pe săpun, pe curea ori pe o sticluţă de medicamente preparată cu unsoare şi cu praf de talc. Se scria cu un vârf de sârmă ori cu un băţ.

S-au predat chiar cursuri sistematice, la sfârşitul cărora deţi­nuţii studenţi erau pregătiţi să-şi dea examenele cu succes, dar n-au ajuns niciodată acea fericită zi. Se făceau expuneri filosofice ori ştiinţifice de mare ţinută intelectuală. Oameni simpli asimilau cu uşurinţă idei şi teorii pretenţioase, uimind adesea prin capa­citatea lor de sinteză chiar şi pe cei mai rafinaţi intelectuali.

Toate acestea şi multe alte asemenea au îmbogăţit sufletele şi minţile oamenilor de acolo. Se profila un tip de om complet, de­plin, armonios, cu o viziune integrală despre Dumnezeu, om şi lume. Acolo nu se făceau confuzii între valori, nici între planuri existenţiale, nici între duhuri. Acolo nu se împărţeau oamenii în partide politice, nici în clase sociale, nici chiar în naţionalităţi. Acolo valoarea supremă era omul sfânt, viaţa sfântă, duhul sfin­ţit. Valorile se ierarhizau singure, ca de altfel şi oamenii, care în temniţă fiind, nu mai aveau mijloace de a-şi ascunde defectele.

Cei ce au supravieţuit temniţelor şi morţii păstrează până astăzi ca pe un punct de referinţă modelul de viaţă al deţinuţilor din Târgu-Ocna.

Jertfa iubirii de frați la închisoarea Târg Ocna

Jertfa iubirii de frați la închisoarea Târg Ocna

Eram închişi acolo fără nădejde de eliberare, terorizaţi, bol­navi şi izolaţi. Mulţi erau invalizi şi imobilizaţi la pat. Aceştia au fost aşezaţi în camerele de la parter, iar noi, cei de la etajele unu și doi, ceva mai sănătoşi, am organizat un program de muncă voluntară pentru ei. Devotamentul slujirii era deplin, până la epuizare. La dragostea cu care erau serviţi, tuberculoşii răspun­deau tot cu dragoste, cu recunoştinţă şi sensibilitate, infirmând egoismul proverbial al bolnavilor de acest fel.

Le dădeam să mănânce, îi spălam, îi curăţăm, altfel spus le îndeplineam toate necesităţile. Tuşea lor răguşită, înăbuşită, seacă, răsuna necontenit şi se acompania cu straniul cântec al cucuvelelor. Impresionante erau hemoptiziile, adesea năvalnice, care epuizau şi pe bolnavi şi pe infirmierii improvizaţi. Învăţa­sem a şti cât mai are de trăit fiecare, după fizionomie, după mi­ros, după tonusul general, dincolo de diagnosticele medicale.

Camerele 3 şi 4 erau camerele mortuare. Aici au murit cei mai mulţi. Aici se făcea de serviciu zi şi noapte. Şi cum mă nu­măram printre deţinuţii semi-valizi, în noaptea de Crăciun am ţinut să fac de serviciu la camera 4.

Era o iarnă liniştită, cu zăpadă, fără ger. Dealurile dimprejur încărunţiseră. Clopotele de la schit ne vesteau rugăciunile călu­gărilor şi ne uneam cu ei şi cu toată suflarea creştină într-o ru­găciune mută. Este cu neputinţă ca rugile tăcute revărsate în văzduh de oamenii aceia încolţiţi între moarte şi tortură să nu fi fost primite. Ele au fost auzite în ceruri, ele au adus cerurile pe pământ şi cred că Dumnezeu se va milostivi de lumea asta şi pentru sufletele acelea mari şi credincioase din Târgu-Ocna.

În camera 4 erau atunci aşezaţi, printre alţii, arhimandritul Gherasim Iscu, lângă el un evreu şi fost politruc sovietic, acum sionist, în fine, Ion, prietenul meu din Piteşti, care era foarte bolnav. Pe partea dreaptă a camerei, într-un pat era Valeriu, fratele meu cel mai drag.

Ion şi părintele Gherasim se găseau în stare gravă. Valeriu se refăcuse un pic şi, după pravila de rugăciune obişnuită, se concentra acum să compună câteva poezii testamentare. De aseme­nea dorea ca în seara aceasta să alcătuiască un colind special pentru Târgu-Ocna.

M-am apropiat uşor de părintele Gherasim, care şedea cu ochii închişi. Era slab ca o arătare. Fusese la Canal, unde se muncea şaisprezece ore pe zi, urmate de alte patru de program administrativ. Fusese repartizat în brigada specială pentru pre­oţi, cu un regim de exterminare rapidă. La Canal părintele Ghe­rasim îşi îmbărbăta prietenii, pe mulţi îi ajuta la muncă şi tuturor le stătea la dispoziţie cu serviciile religioase. Practica Rugăciunea inimii şi avea mari resurse sufleteşti, care l-au ţinut pu­ternic peste toate mizeriile.

Delatorii l-au turnat însă de mai multe ori că oficiază spove­danii şi cuminecări şi drept urmare a fost bătut, izolat, înfome­tat, terorizat peste teroarea generală. Omul e din carne şi oase, duhul nu poate ignora legile vieţii, astfel că ascetul îmbunătăţit întru cele sfinte s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a căzut la pat şi, aproape muribund, a fost adus la Târgu-Ocna, ca să moară ”umanitar”.

Prezenţa lui în sanatoriu se făcuse simţită prin măiestria cu care ştia să umble în sufletele oamenilor şi să-i îmbărbăteze. Era deci căutat ca duhovnic. Se dăruia cu bucurie deţinuţilor care-l solicitau, cu toate că se epuiza pe el însuşi.

Dădea şi îndrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci şi din bogata lui experienţă mistică. Fiindcă în camera 4 din Târgu-Ocna mistica nu numai că era reabilitată ca noţiune şi ca rea­litate practică, ci era şi vie, densă, intensă s-o prinzi cu mâna. De fapt, nici nu era nevoie să o prinzi cu mâna, căci acolo Dumne­zeu era prezent şi te cucerea imediat, pătrunzând în sufletul şi fiinţa ta ca o mireasmă binefăcătoare. Nu negăm nici o clipă Tainele săvârşite pe Sfintele Altare, doar mărturisim că harul este intens manifestat şi prin sfinţii Săi. Aşa simţeam în preajma părintelui Gherasim.

Cu sfială deci m-am apropiat de el, ca să văd cum îi este. M-a simţit şi a deschis ochii mari, negri, adânci:

– Ai venit?… Mă bucur… Eram departe, în locuri de verdea­ţă, de cântec şi mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, în­cât chiar bucuria de a te vedea e o suferinţă prin contrastul din­tre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc… Nu ştiu cum să-i fac pe oameni să-L tră­iască pe Dumnezeu, deplina bucurie… Am certitudinea vieţii veşnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit şi cu nădejde numai în mila şi darul Domnului… Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeţi, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lu­mea are nevoie de multă suferinţă… Duşmanii cred că am fost învinşi, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie şi nu cu­nosc căile Lui …

S-a oprit puţin, a respirat adânc, apoi a reluat:

– Aici va fi într-o zi pelerinaj… Azi suntem puţini, dar încă mai există credinţă în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputinţă, dar dincolo de mijloacele omeneşti există o iconomie divină şi ea va renaşte omenirea. Fiţi deci binecuvântaţi!… Am cunoscut aici oameni în faţa cărora cugetul meu se smereşte. Spune-i Iui Valeriu să se roage pentru mine… Rugaţi-vă şi voi! Sunt fericit că am ajuns în ceasul acesta…

Vorbise stins, dar cu mare putere, încât eram profund impre­sionat. A închis din nou ochii şi s-a retras în pragul vieţii veşnice.

Convorbirea mea cu părintele Gherasim o înregistrase involuntar, dar emoţionat şi evreul Iacov, care ocupa patul alăturat. I-am pus mâna pe frunte:

– Ai temperatură? l-am întrebat.

– Nu, mi-a răspuns el. Mă simt bine… Aici e o lume cum n-am bănuit că ar fi cu putinţă, în tot cazul, o lume total opusă aceleia din care vin eu. E cutremurător pentru mine să mă regăsesc sufleteşte în atmosfera creştină pe care am respins-o cu în dârjire toată viaţa, o dată prin materialism şi a doua oară prin sionism. Noaptea de Crăciun, care a iscat totdeauna înverşunare în sufletul meu, azi mă copleşeşte prin realitatea ei dumnezeiască. Fiindcă cele ce se petrec aici nu sunt lucrări umane şi na­turale, ci dumnezeieşti. O spune un materialist, un ateu şi un evreu!… Şi nu e o farsă mărturisirea mea. în faţa morţii omul devine sincer şi are putinţa să vadă adevărul… Te surprinde poate mărturisirea aceasta, dar ea s-a zămislit în mine încetişor, peste voia mea, ca o recunoaştere necesară a realităţii. Adevă­ratul Dumnezeu este Hristos!

Spunând aceste cuvinte, a lăcrimat. Era profund mişcat. În­cercam să-l înţeleg, să particip la momentul dramatic pe care-l trăia. A tăcut o vreme. M-am aşezat lângă el pe pat, ţinându-i mâna în mâinile mele. Mă rugam în inimă… ce aş fi putut să fac mai mult?!

Ştiam bine că eu nu pot pricepe frământarea lui sufletească, căci eu m-am născut creştin şi am trăit creştineşte, pe când el era mozaic, devenise comunist, iar acum sionist. Un astfel de suflet trece prin traume cumplite ori de câte ori face o nouă descope­rire în cele spirituale; iar mărturia lui creştină de acum era o răsturnare categorică şi ireversibilă a întregului său trecut.

– Îţi mulţumesc că m-ai ascultat, mi-a spus el după o vreme.

– Poate că în curând vom fi fraţi în Hristos!

– Să-ţi ajute Dumnezeu, i-am răspuns emoţionat şi m-am ri­dicat să mă duc la Ion.

icoana-noilor-martiri-targu-ocna-un-marturisitor-muribund-2Ion respira precipitat şi avea febră. Chipul lui era când livid, când congestionat. Natura mai menţinea totuşi un echilibru vi­tal în el. Ştiam că moartea era prin preajmă; ştia şi el.

– Azi m-am spovedit şi m-am pregătit de plecare, mi-a spus.

– Regret însă că mor şi nu văd salvarea ţării…

S-a oprit să se odihnească. Respira anevoios.

– Nu mi-a rămas decât credinţa în Dumnezeu. Poate că măcar acum, la această strâmtorare istorică, lumea va pricepe ce este cu adevărat credinţa în Dumnezeu!… Acum e târziu pentru mine… Mă sting… Adesea am senzaţia că se face întuneric, apoi izbucneşte lumină orbitoare. Din pragul morţii tainele vieţii se văd mai de aproape. Păcat că nu le-am văzut aşa toată viaţa!

Fratele meu, haiducul, a fost un om neasemuit mai mare decât mine, un vizionar!

– Linişteşte-te! i-am zis. Eşti epuizat.

– Mi-a fost dat să mor în mâinile tale, a continuat el. Te-am iubit şi te-am admirat mult. Dumnezeu să te ajute!

– Frate, i-am răspuns, îţi datorez imens. Ai fost mai viteaz ca mine. Numai Dumnezeu poate să te răsplătească pentru dragostea pe care ai dovedit-o în viaţă, faţă de mine, faţă de alţii. Nu te voi uita niciodată!

După o pauză mai lungă, mi-a zis:

– Te rog, spune-i lui lacov să mă ierte. Am avut dese neînţelegeri cu el. Mă supărau manifestările lui comuniste şi iudaice aici, unde nu e locul lor.

I-am spus lui Iacov, acesta s-a ridicat şi a venit lângă Ion.

– Sunt impresionat că-ţi poţi cere iertare de la un om care a greşit, care a trăit în greşeală ca în propria sa matcă. Orgoliu? Poate… dar mai degrabă incapacitatea de a cunoaşte adevărul, Acest adevăr m-a revoltat toată viaţa împotriva lui lisus, dar azi îi descopăr realitatea. Numai satana poate inspira şi întreţine atâta minciună şi ură împotriva adevărului. Voi nu puteţi realiza cumplita dramă pe care o trăiesc în clipele acestea… Eu m-am opus adevărului, or dumneata mi-ai spus adevărul şi niciodată n-ai fost rău cu mine. Eu te-am urât, iar dumneata m-ai iubit, eu am fost în înşelare, dumneata în adevăr. Eu deci trebuie să fiu iertat de dumneata, precum Pavel a trebuit să fie iertat de Hristos. Cred că voi fi şi eu creştin. Doresc să fiu creştin, dar încă nu sunt stăpân pe propriul meu suflet. Vă rog să fiţi îngăduitori cu mine.

Ion a lăcrimat. I-a întins mâna şi l-a mângâiat.

– Dumnezeu să te ajute! Mărturisirea dumitale îmi deschide zări de lumină şi încredere pentru lumea pe care o părăsesc în aceste condiţii triste. Minunate sunt căile Domnului!

Iacov s-a retras. Ion mi-a cerut să merg la părintele Gherasim, ca să-i dea ultima binecuvântare.

S-a aşternut pacea şi eu m-am apropiat de Valeriu. Şedea rezemat cu spatele de marginea patului, cu capul plecat în piept şi pleoapele lăsate, dar aveam impresia că mă priveşte. Ochii al­baştri s-au deschis imenşi, luminoşi şi m-au învăluit în căldura lor. A zâmbit fericit şi mi-a spus:

– Ce bine este că te simt lângă mine! Sunt pe cale să compun o melodie frumoasă pentru Târgu-Ocna.

– Stai liniştit, i-am spus şi m-am aşezat pe un scaun ca să priveghez.

El însă mi-a zis:

– Tu vei fi primul care primeşte colindul meu. Să-ţi spun versurile:

Pe malul Trotuşului

Cântă robii

Domnului, înjugaţi la jugul Lui. Dar cântarea lor e mută, Că-i din suferinţă multă Şi-i cu lacrimi împletită.

în inima robului, Domnu-şi face ieslea Lui, în noaptea Crăciunului.

Flori de crin din ceruri plouă Peste ieslea Lui cea nouă Şi din flori picură rouă.

Stă un copilaş în zare Şi priveşte cu mirare La fereastra de-nchisoare.

Lângă micul copilaş S-a oprit un îngeraş, Ce-i şopteşte drăgălaş: „Azi Crăciunul s-a mutat Din palat la închisoare, Unde-i Domnu-ntemniţat”.

Şi copilul cel din zare A venit la închisoare Să trăiască praznic mare.

Lăsaţi-i pe copii să vină, Să-mi aducă din grădină Dalbe flori de sărbători, Dalbe, dalbe florii

M-a privit puţin, apoi a adăugat:

– Acest colind îl dedic părintelui Gherasim. El este copilaşul la care se referă ultimele versuri ale colindului.

Valea era împăcat, senin şi bucuros. I-am mulţumit pentru că m-a colindat. Mi-a zâmbit şi s-a retras în sine.

Era aşa de linişte, încât auzeam respiraţia grea a bolnavilor, căderea fulgilor de nea şi bătăile inimii mele. În amestecul acela mizerabil de temniţă şi tuberculoză era o vibraţie sufletească evidentă, încât totul părea nepământesc, minunat. Timpul tre­cea domol. Mintea era atrasă de orizonturi de lumini. Înţelesu­rile se dezvăluiau adânc, într-un fel de mişcare statică, paradox pe care numai trăirea în duh îl realizează.

Eram închişi, dar cu sufletele în afara temniţei, eram bolnavi cu trupul, dar viguroşi sufleteşte, eram în pragul morţii şi al vieţii, şi moartea era înghiţită de viaţă. Rugăciunea se depăna cu îngerii şi colindătorii ce-i simţeam în jur. Seara aceea cunoştea intensităţi neobişnuite de comuniune cu Dumnezeu. Eram deo­potrivă de lucid şi de prezent în realitate şi de aceea cred că atunci materia era duh pentru mine şi duhul era materie. Nici un contrast nu mă tulbura.

Din când în când mă apropiam de Ion şi de părintele Ghera­sim, care se stingeau încetişor, mai vii cu cât se apropiau de moarte. Iacov nu dormea. L-am surprins cu ochii deschişi, dar nu mi-a zis nimic.

Târziu în noapte, spre zori de zi, am înţeles că trebuie să am la îndemână mucul de lumânare şi chibritul, obiecte interzise cu străşnicie, dar pe care le ţineam ascunse în penele unei saltele şi le foloseam cu mare economie, numai pentru două-trei minute, ori de câte ori încă unul pleca dintre noi.

Un mărturisitor muribund

Un mărturisitor muribund

A adormit întâi Ion, ca un pui de om, el care era un om cu suflet atât de mare. Ultima lui privire a fost tristă, tristă şi plină de dragoste. Poate că era şi rugăciune în ea, poate şi un îndemn, poate că licărea şi o nădejde.

Abia terminasem cu Ion, când am fost chemat la părintele Gherasim. A deschis iarăşi ochii adânci, duşi în fundul orbitelor.

– Să vă mai privesc o dată, dragii mei, copiii mei, fraţii mei, părinţii mei! a spus el stins.

Apoi a tuşit şi, în fine, a adăugat:

– Plec! Dumnezeu să vă binecuvinteze!

A respirat adânc, scurt, s-a contractat un pic şi şi-a dat sufletul. I-am închis ochii.

Am închis ochii la sute de oameni şi ştiam cum a murit fie­care mai bine decât cum a trăit. Poate că momentul sfârşitului este mai caracteristic pentru portretizarea oamenilor decât viaţa însăşi.

Deşi noaptea aceea fusese grea şi nu mă odihnisem deloc, nu simţeam nici o oboseală, nu eram nici trist, nu aveam regrete. Realitatea vieţii era pătrunsă de realitatea nemuririi. Trupul îmi era uşor. Timpul era dilatat, nici nu simţeam că trece, nici nu doream să treacă. Simţeam deopotrivă de prezenţi pe cei ce ră­măseseră în viaţă ca şi pe cei ce plecaseră din ea. O pace imensă se aşternuse în mine. În starea aceea sufletească am făcut pregă­tirea de îngropăciune a celor doi.

Din când în când îmi mai aruncam privirea şi spre Valea. Era vesel, fericit înlăuntrul său, cu pleoapele lăsate, cu capul plecat în piept, cu trunchiul rezemat de marginea patului. Nici el nu putuse să se odihnească în noaptea aceea. După ce am terminat pregătirile, m-a chemat din priviri şi mi-a spus:

– Colinda este terminată… Poate versurile acestea vor fi tes­tamentul meu… Să ducem credinţa mai departe, până la sfârşitul cel nesfârşit!

Tăcerea a acoperit din nou camera pentru o vreme. Rugăciu­nea, ca o scară cerească, cobora îngerii din ceruri pe pământ. Cerurile erau aici, cerurile erau pretutindeni.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 275-289)

Crăciunul în copilărie (1931)

Standard
Iarna la țară

Iarna la țară

Ochii copilului erau atât de mari, încât ascunseseră în ei căminul, iazul, stelele şi oamenii şi vedeau tainele, îngerii, minunile. Totul părea că răspândeşte sfinţenie. În sufletul mic, în mintea aceea necoruptă, nemărginirile depăşiseră de mult opacele şi impermeabilele volume şi vedeau în miezul lor nevăzut calm şi uimitor de frumos. Totul era o minune. Iisus plutea pretutindeni. Betleemul era aici şi pretutindeni, căci se petrecea în inima mea plăpândă.

De multe zile ne pregătisem de Crăciun. Am postit cu sentimentul că numai aşa vom putea participa la praznicul Naşterii. în Ajun, când s-a tăiat porcul, când s-au făcut plăcintele, covrigii şi cozonacii, apoi sarmalele şi cârnaţii, nu-mi lăsau deloc gura apă, căci aşteptam Crăciunul cu un nesaţ ce depăşea poftele copilului.

Numai popa Nae cu tata mâncau cârnaţi şi beau ţuică pe vatră, în timp ce mama îi certa cu cuvinte pe cât de mustrătoare, pe atât de blânde, căci primise mama un dar înnăscut de a le avea pe toate cele potrivnice într-o îmbinare uimitoare. Priveam la popă şi la tata ca la nişte păgâni. În suflet se lăsau neguri, dar continuam să-i iubesc, că doar erau atât de ai mei, încât nu mă gândeam că ar fi putut să fie altfel.

Eram destul de măricel – aveam vreo zece ani – şi puteam pricepe multe, dar inima mea o lua înaintea minţii. O fi şi ăsta un dar al Preasfântului! Căci deschiderile mele sufleteşti spre cele sfinte şi tainice mi-au dat bucurii lăuntrice pe care nu le-aş înlocui cu nici o altă plăcere a vieţii.

Mama nu mă lăsa să merg cu colinda şi mie îmi pria hotărârea ei, căci aveam mai bun prilej să văd minunile, aşteptându-le, urmându-le cu mintea, căutând acele simţiri sfinte din inimă, lucru ce nu prea e cu putinţă în forfota străzilor, în cântecele colindelor, în joaca copiilor prin nămeţi. Mă bucuram să văd colindătorii şi priveam până-n taina din sălaşul Betleemului.

Fulgii de nea încă păreau aripi de îngeri. Luna şi stelele erau făcliile aprinse pe cer pentru Crăciun. Satul era imens cât lumea. Vedeam casa cu ochi de vis, copleşit de visul inimii mele. Mângâiam cu privirea icoana şi pe mama şi găseam o uimitoare asemănare în impresiile ce mi le lăsau amândouă, de parcă ar fi descins din acelaşi cer.

Cu mama şi cu Maica Domnului am avut o comuniune sufletească naturală, nestăvilită şi temeinică. Puţin am vorbit cu mama, dar mult ne-am înţeles. Se transmiteau între noi alte graiuri, mult mai intense, ce ne umpleau pe amândoi de dragoste şi bucurie. O trăiam pe mama în mine şi ea pe mine. O astfel de simţire aveam şi pentru Maica Domnului, în care eu mă simţeam mai eu, deşi simţeam ca ea şi parcă mă identificam cu ea.

Ochii mei căutau adesea icoana din perete, dar pe Preacurata Fecioară o găseam pretutindeni, deşi nu o fixam nicăieri. Nu o confundam cu nici un lucruşor, cu nici o stea, ci ea era o boare binefăcătoare ce sufla peste natură cu un aer fericit care-mi umplea inima. Eram mic, dar aveam senzaţia că port în mine o minune şi mi-era imposibil să o dezvălui cuiva. Era taina bucuriei mele.

Nici un obstacol material nu-mi lipsea sufletul de bucuriile mele tainice, încât chiar de priveam un zid – şi, vai, în viaţă mi-a fost dat să trăiesc decenii de contemplare a zidurilor! – ei da, vedeam dincolo de zid, ori poate în zid, minunile vieţii şi ale sufletului. Aşa se face că iubeam cu atât mai mult tot ce era material şi le mângâiam cu privirea ori cu mâna ca pe scumpe odoare. Îmi erau dragi animalele, şi păsările, şi gâzele şi florile şi mă simţeam legat sufleteşte de fiecare; mai mult însă mă uimeau oamenii.

Cum eram un copil timid, nu îndrăzneam să mă apropii cu iscodiri faţă de oameni; de altfel, nici nu cred că aceasta ar fi priit sufletului meu, căci privindu-i cu pleoapele lăsate, eu îi înfrumuseţam cu tot ce era mirific în mine şi-i iubeam cu atât mai mult. Cutezanţa fratelui meu, care-i ispitea pe oameni cu tot felul de întrebări până-i punea în încurcătură, pe mine mă indispunea.

În sărbători mi se părea că fiecare om a primit o vibraţie de lumină şi bucurie şi că toţi văd tainele lui Dumnezeu. Mă uimeau bătrânii în biserică cum îşi cereau iertare între ei şi se împăcau, chiar de erau în duşmănie. Până şi limbuta ţaţa Stanca se împăca spăşită cu certăreaţă Mărioara, cu care se sfădea pentru te miri ce fleac, cu deosebire pentru năzdrăvăniile copiilor. Limbile lor ascuţite, stridente, vehemente, care împroşcaseră cu toate blestemele şi cu toţi dracii din iad, acum se înmuiau blând şi-şi cereau iertare – şi credeam eu că ăsta e semnul minunii ce plutea în aer.

Satul vuia de cetele de colindători. Toate porţile erau deschise. Toate ferestrele erau luminate. Fumul din sobele oarbe se ridica molcom spre cer. Popa Nae se cam pilise şi-i spunea tatei:

– Mă Niculache, tu nu crezi… Treaba ta! Dar e o prostie să nu crezi. Eu sunt un mare păcătos, are dreptate Pasia, sunt nevrednic de rasa asta de pe mine, dracu’ să mă ia, dar cred, mă, cred în toate tainele vieţii şi ale Bisericii. Păi să vezi, să vezi de ce e în stare credinţa!…

Ce-mi aud mie urechile la spovedanie, nu ştiţi voi, toţi deştepţii din satul ăsta! Acolo pipăi eu sufletul oamenilor şi puterea lui Dumnezeu fără să mai am nevoie de credinţă, că o văd cum dă năvală în lume. Nu, n-am voie să spun ce aflu acolo. E mare păcat. Mă bate Preacurata! Dar să vezi, mă Niculache, cum se chinuie sufletul omului care a păcătuit, de nu poate muri până nu este iertat. Nu e lucru de glumă cu omul!

Ascunde el cât ascunde, dar cel puţin pe patul morţii, și tot se spovedeşte. Numai eu ştiu cine l-a omorât pe Florea acum vreo douăzeci de ani. Nu spun cine. A răposat şi el. S-a spovedit, că nu putea să-şi dea sufletul. Trăgea să moară, se chinuia, se luaseră de gânduri şi ai lui şi m-au chemat să-l dezleg. I-a scos pe toţi din casă şi mi-a mărturisit omorul. Am văzut atunci cum întunericul dintr-un om se schimbă-n lumină. Îşi uşurase omul sufletul. Se împăcase cu Dumnezeu, cu Dumnezeu, mă, nu cum ziceţi voi, ăştia care vă credeţi mai deştepţi decât Hristos!

Popa Nae a căzut câteva clipe pe gânduri, apoi a zis cu amar:

– Păcat de tine, mă Niculache, dar tot eşti prost, că n-ai ştiut ce să citeşti. Ba nu, mă, că tot ce ai cetit tu a cetit şi nevastă-ta, dar ea e plină de Dumnezeu de-L vezi ieşind prin piele. Grozavă femeie este Pasia asta! Hei, de era aşa şi preoteasa mea, poate nici eu nu ajungeam un beţiv ordinar!

Eu trăsesem cu urechea, că aveam acest obicei urât – nu pentru a iscodi, ci pentru a mă uimi – şi cu adevărat că spusele părintelui Nae s-au întipărit în inima mea şi niciodată nu le-am uitat.

– Mă Nae, a zis şi tata, eu cred ce văd şi mai cu seamă ce pipăi. Ăştia sunt ţărani proşti, mă, şi e bine să rămână proşti. Lasă-i pe ei cu Dumnezeul lor şi pe mine cu moşia şi fetele mari, că ştiu eu să-i aranjez!

– Pe mine fetele nu mă moaie, zicea Nae, dar moşia, da, mă cam ispiteşte. Strâng avere şi nici nu ştiu ce fac cu ea! Copii n-am. Preoteasa e ca o şerpoaică. Dar m-am îmbolnăvit, mă, de la voi, burghezii, că doar ştiu bine că nu iau nimic cu mine în cer!

– Aici e raiul, mă Nae! spunea tata.

– Hei, asta nu-i aşa! Tu n-ai nimic sfânt în tine, mă Niculache. Eşti tu om de treabă, dar te stăpânesc mulţi demoni. La unul ca tine greu vine pocăinţa, că nu ai credinţă.

– Mă Nae, tu nu eşti fericit în viaţă pentru ideile astea preconcepute care te fac juma’ de om. Lasă-te, mă, de popie! Vino la mine în partid! Te fac deputat. Eşti tare de gură şi o să vezi ce plăcere-ţi dă puterea. Putere, aur şi femei – asta este adevărata viaţă!

– Piei, satană! zicea Nae. Nu mă lasă cugetu’, mă, şi nu mă lasă poporu’ ăsta credincios. Sunt eu păcătos, da’ nu sunt unealta satanei; eu iubesc oamenii ăştia, mă! O fi o cale să mă mântuiesc şi eu. Nu pot să cuget o lume fără Dumnezeu fără ca să înnebunesc. Cred, mă, şi asta e tăria mea. Tu eşti un nefericit.

– Puternic e numai omul fără Dumnezeu, zicea tata.

– Poa’ să fie el veşnic? întreba popa Nae.

– Eu nu mă joc de-a veşnicia, asta e treaba ştiinţei; eu îmi joc bine viaţa asta de care sunt sigur şi din care nu vreau să pierd nimic. Aici eu sunt dumnezeu!

– Blestematule, a sărit popa Nae, eşti nebun!

– Nu mă sperii cu focul gheenei, căci nu cred în el, a zis tata. Focul patimilor este singurul în care mă arunc!

– Niculache, Niculache, a clătinat din cap mama, care auzise un crâmpei din discuţie în forfota colindelor şi a treburilor gospodăreşti. N-ai să mori până n-o să-ţi pară rău de toată necurăţia ce iese din tine. Nici n-ai băgat de seamă că te ascultă copilul!

Apoi către mine:

– Hai, mamă, cu mine, că au băut cam mult şi vorbeşte ţuica din ei! Să nu cumva să laşi tu la inimă prostiile lor! 

Mama m-a strâns lângă ea. M-a dus la fereastră să privesc colindătorii şi s-a repezit în prag să le dea covrigi şi boboroade. Mi se părea că acolo, pe vatră, unde beau şi discutau tata cu popa Nae, nu pătrundeau lumina şi bucuria Crăciunului. Ei ră mâneau înconjuraţi de cer rece şi îngheţat. Fără să pricep prea multe, mă înfiora realitatea crudă a celor doi.

Aveam nevoie de mama. Am plecat deci de la fereastră şi m-am strâns lângă ea, în casă. Mi se părea că semăna cu Sfânta Vineri. Formam cu mama o singură fiinţă. După ce colindătorii au plecat, mi-a zis:

– Dragul mamei, du-te la Marița şi spune-i să vină la noi pentru un ceas, că am mare trebuinţă de dânsa!

M-am dus şi am venit cu Mariţa.

– Să stai cu băiatul! Eu mă duc până la Ilinca, să văd ce face. Să ai grijă de colindători, să nu plece nici unul nemiluit de la uşa mea. Chiar de or veni de două ori, şi de nouă! Cine-mi colindă casa să-şi primească darul! i-a zis ea Mariţei. Şi a plecat vădit îngrijorată.

Cu câteva zile în urmă venise pe la noi Ilinca, la care pleca acum mama.

– Mare păcat Ilinco, mare păcat ai făcut, nici nu e păcat mai mare ca ăsta! Ai stins viaţă nevinovată şi acum e şi viaţa ta în primejdie. Bietul copil! Trebuie să-ţi ispăşeşti păcatul, Ilinco, în viaţa asta, ca să nu fii pedepsită în veşnicie! Acum însă, vezi-ţi de sănătate! Uite, îţi dau leacurile astea. Să le iei şi să stai în casă. Am să vin eu să te văd. Apoi o să te duci la popă. E el păcătos, dar sânge de om nu varsă… şi apoi, are dar să lege şi să dezlege.

– Mulţumesc, cucoană, mă duc la popă şi fac ce mi-o spune, de-o fi să scap cu viaţă. M-o ierta Dumnezeu şi Precista. Să nu mă laşi, cucoană!

Auzisem toate acestea şi mă cutremurasem, deşi nu pricepeam prea bine despre ce era vorba. Îmi dădeam însă seama că este un lucru foarte grav, dacă o făcea pe mama să plece de acasă în noaptea de Ajun. Atât de bună era mama!

Noaptea palpita de miresmele harului, de colinde şi de iubire, dar atmosfera aceea sfântă era sfârtecată pe vatră de un popă beţiv şi de necredinţa confuză a tatei, ca şi de sângele nevinovat pe care-l vărsase Ilinca. Lumea făcea să nu-mi fie bucu­ria deplină.

Mama a venit mulţumită. Ilinca scăpase cu viaţă.

– Du-te, Mariţo! îţi mulţumesc.

Eu moţăiam. Trecuse de miezul nopţii. Doream să apuc zorii, când soseau colindătorii cei mari, flăcăii, dar tot aşteptându-i, am adormit. Nu ştiu ce am visat în noaptea aceea, dar a doua zi, de Crăciun, eram liniştit şi plin sufleteşte.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 256-262)