Despre ”Servii lui Hristos”

Caracterul creştin al suferinţelor din temniţe a fost un feno­men general, dar a cunoscut cercuri de înaltă trăire, care au fă­cut din credinţă un mod viu de viaţă. Dăruindu-se întru totul lui Hristos, urmând calea împărătească a dreptei-socoteli, străduindu-se fără odihnă în războiul cel nevăzut şi cugetând adânc la rosturile lumii, oamenii s-au îmbrăcat în Hristos, au trăit în El şi El s-a dovedit viu în ei.

Toţi au fost creştini şi au murit creştineşte, dar unii au avut şi iluminarea sfinţeniei. Oameni aleşi şi luminaţi, pentru curăţia şi credinţa lor, de Duhul Sfânt, au rodit, după zeci de ani de clipe intense de rugăciune şi suferinţă, un creştinism revitalizat şi inte­gral, a cărui valoare şi semnificaţie ne îndeamnă să mărturisim.

Condiţiile în care ne aflăm sunt improprii, căci trăim sub te­roare şi veşnică ameninţare, suntem izolaţi şi părăsiţi, nu dispu­nem decât de înregistrările sufletului nostru şi nu ştim ce destin vor avea aceste rânduri, dar ne îndeplinim o datorie faţă de Dumnezeu, faţă de sfinţii şi martirii secolului XX, faţă de sufe­rinţele acestui veac. Mărturisirea noastră este şi o dovadă a iubi­rii pe care o avem pentru oameni.

Noi am pornit de la credinţă şi am apărat credinţa cu preţul vieţii. Am urmat calea spiritualităţii ortodoxe, ca fii ai Bisericii drept-măritoare, în condiţiile de temniţă ale martiriului, mica noastră comunitate L-a experiat pe Dumnezeu, simţindu-se Bi­serică, având trăirea unirii cu Hristos, a exprimării Adevărului lui Hristos ca act viu de viată.

Am înţeles că adevărul creştin nu e o teorie abstractă, ci co­muniune cu Dumnezeu, comuniune în iubire a oamenilor şi o viaţă trăită integral creştineşte. De aceea ne-am decis să ne dăruim toate puterile şi viaţa întreagă pentru a sluji, prin creşti­nism, pe oameni.

Experienţa noastră este o sinteză între vechi şi nou. Supunân-du-ne întru totul autorităţii Bisericii Ortodoxe, dogmelor şi Sfintei Tradiţii, exprimăm liber concluziile reieşite din trăirea noastră în secolul XX. Nu credem în interpretarea individualistă a credinţei, care depreciază şi fărâmiţează adevărul, ci respectăm autoritatea infailibilă a Bisericii, dată ei de Duhul Adevărului.

Netăgăduind deci întru nimic autoritatea episcopală în Bise­rică, nu putem să nu constatăm că în secolul XX lumea se con­fruntă cu probleme pe care le mânuieşte un ”ispravnic necre­dincios”, de data asta ateu învederat şi duşman de moarte al credinţei, în timp ce episcopatul rămâne sub inerţia unor vre­muri trecute.

Or, spiritualitatea creştină trebuie să sesizeze la timpul potri­vit problemele lumii şi să-şi ia sarcina de a le rezolva. Dacă creştinii sunt slujitori iubitori ai semenilor, ei nu pot lipsi de la greul ce-i apasă pe oameni, nu pot lăsa la voia întâmplării viaţa oamenilor şi cu atât mai puţin pot tolera amestecul satanei în destinul oamenilor.

Totuşi vedem că adesea creştinii au absentat de la acest rol, unii cu bună-ştiinţă – amintim în acest sens pe un episcop de la noi care, dându-i-se exemplul Sfântului loan Gură de Aur, a spus cinic: ”Eu nu am stofă de martir” -, alţii din pricină că nu mai reuşesc să gândească cu adevărat creştineşte, iar alţii fiind­că, deşi au o trăire creştină lăuntrică, nu o duc în societate.

Incontestabil că esenţială este transformarea lăuntrică a oa­menilor, ca act viu şi liber de conştiinţă de care depind toate as­pectele vieţii, lumii şi istoriei – dar repetăm, ea trebuie să devină un fenomen care să implice solidar întreaga existenţă[2].

Este necesar a contura precis raportul dintre cler şi mireni, dintre Biserică şi Stat, şi cu toţii să slujim lui Dumnezeu. E ne­voie de organisme specializate pe domenii, care să concentreze şi să dinamizeze toate forţele creatoare ale lumii în scopul mântuirii ei. Clerul şi mirenii şi-ar putea împărţi atribuţiile în funcţie de domeniile de activitate, pe care noi le-am organizat astfel: 1) religios, 2) conceptual, 3) cultural, 4) educativ, 5) social, 6) economic, 7) politic.

Am aşezat intenţionat în cele două extremităţi religiosul şi politicul, fiindcă ele fac delimitarea categorică între atribuţiile clericale şi laice: clerul se dedică prin excelenţă sacrului şi îşi extinde raza de acţiune tot mai departe, dar nu guvernează; lai­cii au puterea politică şi la rândul lor îşi exercită influenţa asu­pra celorlalte domenii, dar nu devin Biserică, nu au puterea de a sfinţi, însă năzuiesc spre sfinţenie. Intre domeniul sacru al cle­rului şi domeniul lumesc al mirenilor nu e un conflict şi nici un hiatus, ci o comunicare profundă, o conlucrare deplină.

Biserica este formată şi din cler, şi din mireni. În Biserică mire­nii învaţă să gândească şi să rezolve creştineşte problemele lumii, iar în stat ei concretizează, plinesc, înfăptuiesc istoric învăţătura creştină despre lume. Ştiind bine că domeniul lumesc în care se manifestă este relativ prin natura sa, laicii au nevoie de sfinţenia şi învăţătura permanentă a clerului, atât pentru zidirea lor inter­ioară, cât şi pentru opera istorică pe care o întreprind.

Rămânem deci în Biserică, suntem în Biserică şi lucrăm pen­tru Biserică; rămânem în lume, suntem lume creştină în lumea păcatului şi lucrăm pentru lume. Laici creştini purtători de har.

Talente şi puteri umane în slujba lui Hristos. Forţe duhovniceşti în slujba oamenilor.

Nu pe puterea omenească, ci pe puterea izvorâtă din Dum­nezeu se bazează cutezanţa noastră. Suntem conştienţi că nu creştinii, ci Dumnezeu lucrează mântuirea lumii, dar prin creş­tini. Deci ne facem purtători de Hristos, hristofori. Murim pentru a via în Hristos. Lucrarea dumnezeiască nu numai că nu ne scuteşte de obligaţii, ci ne încarcă de responsabilităţi. Dumne­zeu lucrează prin oameni la mântuirea lumii, dar dacă oamenii nu răspund chemării lui Dumnezeu, ei se fac vinovaţi de sufe­rinţele lumii.

Ne declarăm deci neşovăielnic slujitori ai lui Hristos şi ai oamenilor. Nu vom avea odihnă în împlinirea misiunii, nu vom secătui în dragoste, chiar de ni se va cere jertfă. Nu vom lăsa pe necredincioşi să fie mai ”înţelepţi” decât ucenicii Domnului. Nu ne constituim în partid politic, ci în şcoală de formare a ele­mentelor creştine din societate.

Vorbim din plinul vieţii în Hristos, din adâncul celei mai cumplite prigoniri, din experienţa dăruirii până la jertfă. Am văzut strălucind sfinţi şi martiri între noi, de aceea îndrăznim cu contribuţia noastră.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 478-481)

[1] Ieşit din ”obştea isihastă” de la Târgu-Ocna, Ioan Ianolide se vede con­fruntat în ”libertate” cu o lume descreştinată, atee. Cum intrarea în monahism (un monahism de altfel decăzut duhovniceşte din pricina prigoanei comu­niste) i-a fost interzisă de Securitate, perspectiva de a rămâne în lume, ca şi durerea pentru poporul dezrădăcinat de valorile lui autentice l-au determinat să se gândească la organizarea, în cadrul Bisericii, a unei structuri prin care mirenii, în împreună-lucrare cu clerul, să purceadă la reîncreştinarea lor înşişi şi a societăţii. (N. ed.)

[2] ”Ce scop are lucrarea ortodoxă? Scopul ei e de a aduce şi a împlini, în cât mai mare măsură, Dumnezeiescul în om şi în lumea din jurul omului, a întrupa pe Dumnezeu in om şi în lume. Scopul lucrării este acela de a schimba la faţă nu doar pe om şi omenirea, ci, prin aceştia, întreaga zidire. Dar cum poate fi atins scopul acesta? Numai prin mijloacele Dumnezeu-omeneşti, iar acestea sunt faptele bune evanghelice: credinţa şi dragostea, nădejdea şi rugăciunea, postul şi smerenia, blândeţea şi împreună-pătimirea, dragostea de Dumnezeu şi dragostea de fraţi” (Sf. Iustin Popouvici, Biserica Ortodoxă…, ed. cit., p. 84). (N. ed.)