Crăciunul după eliberare (1981)

Standard

Au trecut treizeci de ani de atunci, adică de la Crăciunul petrecut la Târgu-Ocna, până la Crăciunul pe care-l poveste acum. Sunt singurul supravieţuitor dintre toţi eroii întâmplălor amintite din 1931, 1949 şi 1951.

Toţi prietenii mei au rămas în cimitirele temniţelor. Atât „reeducaţii” din Piteşti, cât şi „reeducatorii” au dispărut. „Reeducaţii” s-au stins încet, chinuitor, din cauza consecin­ţelor torturilor la care au fost supuşi şi a regimului de extermi­nare ce a urmat. Un sfârşit cu mult mai tragic l-au avut „reedu­catorii”, adică torţionarii, călăii, cozile de topor prin care s-au săvârşit atrocităţile de acolo. Ei au fost acuzaţi şi judecaţi ca „le­gionari” care au săvârşit „reeducarea” la ordinele lui Horia Sima, cu scopul de a „discredita” public „imaculata” revoluţie bolşevică. Ipocrizie inimaginabilă, abuz juridic flagrant! (…)

Imagine de la prezidiul Congresului al XIII-lea al P.C.R. (noiembrie 1984)

Imagine de la prezidiul Congresului al XIII-lea al P.C.R. (noiembrie 1984) – Fototeca online a comunismului românesc. Cota 1/1984

De atunci Partidul Comunist a rămas stăpân unic şi discreţi­onar pe toate bunurile poporului şi ale ţării, pe toate forţele po­litice, poliţieneşti şi militare, pe toată mass-media, pe toate acti­vităţile de creaţie culturală, de la Academie până la Căminul cultural, de la savanţi până la educatori, de la ”artiştii poporu­lui” până la scripcarii de ţară, în fine, este stăpân deplin peste munca şi conştiinţele noastre.

Nu mai există decât munca şi exprimarea prin partid. Orice altă încercare este reprimată brusc şi total. Nimeni nu se poate apăra. Nimeni nu se poate organiza decât prin partid. Nimeni nu se poate plânge decât partidului. Cu toţii gândim prin par­tid, muncim pentru partid şi luptăm cu toate armele pentru so­cialism.

Cu toate mijloacele posibile – fiecare dintre noi fiind obligat într-un anume fel – facem educaţie politico-ideologică, de la prunci până la pensionari. A crescut o generaţie nouă, născută şi formată de ideologia ateistă. Paradoxal însă, aceşti tineri resping în esenţă comunismul, dar fără a avea cu ce să-l înlocuiască în ei înşişi şi, desigur, nici cu cine să-l schimbe ca putere de stat.

Deci marxismul, de fapt, nu a convins pe nimeni. Osatura statului socialist este formată nu din comunişti convinşi, ci din interesaţi ai puterii şi ai banului, potentaţi politici care şi-au creat o armată de pază şi trăiesc ca privilegiaţi. Puterea comu­nistă e o putere militară şi nu poate fi altfel. Aspectul ei civil ori democratic este o farsă grosolană, bună pentru naivii din afara graniţelor, dar respinsă de poporul supus ei. Şi totuşi, toţi ne supunem, căci nu avem alternativă.

Atmosfera întregii societăţi este schimbată. (…) Nu mai plutesc îngeri în aer, ci fum, ură şi dispreţ. Nu se mai crede în minuni, ci în saţiu nelimitat, care nu este niciodată satisfăcut.

Bucureştiul şi-a schimbat arhitectura, dar cu deosebire şi-a schimbat sufletul de sărbătoare. Căci de Crăciunul acesta tot poporul munceşte. Toţi tinerii sunt angajaţi în acţiuni ateiste ori distractive, pentru a nu se gândi la sărbători.

Un gol interior suflă în poporul socializat. Nimic nu mai e sfânt în noi, nici un ideal nu ne mai animă, nici o limită nu mai îngrădeşte conştiinţele noastre. S-au spulberat toate legăturile su­fleteşti dintre oameni. Un egoism feroce, indiferent, sadic a pus stăpânire pe noi. Fiecare aleargă, în condiţiile create de socialism, să speculeze totul în sens personal: unii sunt mai perfizi şi o fac public, sub masca socialismului; alţii o fac prin abuzuri ori crime, sfidând legile; iar cei mai mulţi o fac inconştient, animalic, asmuţindu-se unul împotriva celuilalt, încât societatea a devenit o mocirlă a imoralităţii, o albie a ilegalităţii şi o scenă a minciunii.

Când noi nu vrem să muncim, cum să fie prosperitate? Când noi nu dorim binele, cum să fie o lume bună? Când noi nu râv­nim neprihănirea, cum poate exista o lume frumoasă? Când noi nu avem nimic sfânt în cugetele noastre, cum să existe o viaţă curată? Când noi ne batjocorim propriile suflete, cum putem fi mulţumiţi? Când noi nu avem nici o libertate, cum putem fi fi­inţe umane cu drept de stăpânire?

Suntem o societate perversă şi am învăţat să minţim, să ne înşelăm pe noi înşine, să fim slugarnici şi meschini. Lumea e scârbită de viaţă. Se trăieşte în silă. Simţurile au fost supraexcitate şi fie n-au fost satisfăcute, fie – dacă au fost, totuşi, satisfă­cute, ca de pildă în libertinaj – senzualismul a anulat sensibili­tatea şi frumuseţea sufletească.

E admirabil să trăieşti tăcând, dar noi n-o putem face nici cel puţin conform proverbului cu ”capul ce se pleacă…”, căci acela era izvorât din iscusinţa cu care vitregia vremurilor l-a învăţat pe român să se strecoare isteţ, fără a se da cu păgânii, aşteptând cu înţelepciune cotitura istorică. Astăzi însă suntem siliţi de ateii marxişti nu să ne plecăm, ci să ne pervertim. Este dezgustător.

Coada la alimente în timpul comunismului.

Coada la alimente în timpul comunismului.

Oamenii sunt epuizaţi sufleteşte şi fizic. Neajunsurile materi­ale sunt din ce în ce mai mari. Trăind la dispoziţia partidului, poporul întreg aşteaptă la cozi interminabile fie pâine, fie orice alt lucru de care are nevoie. Economia socialistă este dezas­truoasă şi poporul plăteşte oalele sparte ale unei ideologii mioape şi ale unui partid incompetent. Şi după ce că eşti obligat să mănânci murdărie, trebuie să mai spui că este şi bună.

Toate instituţiile vechi au fost înlocuite cu altele socialiste, deci nu mai există. Biserica e tolerată ca o relicvă, dar nu îi e tolerată misiunea spirituală, nicicum cea socială ori culturală. Familia în­săşi este practic dizolvată de principiul amorului liber şi de principiul care declară pe copii ”ai poporului” – şi pe drept cuvânt, căci înrâurirea partidului asupra lor este considerabilă, iar părin­ţii n-au nici timp, nici dreptul să facă educaţia dorită copiilor.

Redusă la aspectul economic, familia şi-a pierdut rolul spi­ritual, moral şi social de odinioară. Au dispărut relaţiile sufle­teşti, de încredere şi ajutor reciproc dintre rude. Dacă se mai păstrează o urmă de familie, ea este lipsită de autoritate şi de independenţă, având la bază numai raţiuni socio-economice temporare din societatea comunistă. Treptat însă familia va dis­pare şi poporul va fi o apă şi un pământ.

Dezastrul moral este colosal. Dacă s-ar trage cortina de pe societatea socialistă şi de pe conştiinţele noastre, ar apărea un pustiu imens, dezolant, ucigător şi fără ieşire.

Sunt aici minţi ascuţite care văd realitatea crudă, dar nu au voie să vorbească decât de realitatea principială a ideologiei marxiste. Lumea de aici este mistificată prin ea însăşi, iar lumea liberă nu află decât farsa realităţii socialiste.

Nu jelim trecutul de dragul trecutului, ci din cauza golului şi nimicului ce ne înghite. Ni s-a luat totul şi ni s-a dat, în schimb, nimicul. Suntem sătui de viaţă, lihniţi de foame, dispreţuitori de semeni. Oameni goi, oameni fără Dumnezeu suntem şi înspăi­mântăm lumea cu nefericirea noastră şi o vom preface în iadul în care noi înşine trăim.

Am răbda cu drag de foame, am munci şi am lupta dacă în inimile noastre s-ar naşte azi Hristos; dar noi nu mai avem con­ştiinţa bucuriilor sfinte ale sufletului şi ale vieţii. Ne sinucidem sufleteşte. Ne descompunem sub imperiul deznădejdii materia­liste, înspăimântătoare este asemănarea societăţii întregi de azi cu aceea a temniţei din Piteşti!

Oare visez la lumea care a trecut? Oare îmi e dor de mama şi de tata? Sunt prizonier al amintirilor din copilărie? Ori al viselor mistice? Nu, sunt un observator lucid şi liber. Ştiu că şi societa­tea trecută era viciată, ştiu că şi atunci oamenii erau imperfecţi şi se pretau la toate josniciile, dar acum totul e infect, insuporta­bil, dezgustător.

Regret colindele de altădată, care sfinţeau sufletele şi nopţile de Crăciun. Ele rămâneau un reper şi un îndreptar peste tot răul lumii. Regret datinile din străbuni, în splendoarea lor de poezie şi sfinţenie, căci datorită lor mi-am salvat sufletul din mocirla decadenţei materialiste. Regret căldura sufletească a familiei de odinioară, unde revărsam tot ce era bun şi frumos în noi.

România comunistă

România comunistă

Regret ţara care a fost socializată de partidul atotputernic. Regret proprietatea muncii personale, căci a fost înlocuită cu ro­bia deciziilor arbitrare din proprietatea colectivă. Nu mai sun­tem stăpâni pe nimic, nici pe capacitatea noastră, nici pe nece­sităţile noastre, căci ele sunt determinate şi decise de partid -zice-se de popor, dar poporul nici nu e întrebat. Regret politica democratică, chiar dacă făcea jocul burgheziei, căci politica soci­alistă ne-a robit Partidului Comunist.

Bietul tata, nu credea că vom ajunge aici! Biata mama, n-ar putea suporta lumea de azi! Mă atinge un sloi de gheaţă pe co­loana vertebrală.

Unde eşti, Crăciunule din Târgu-Ocna?!… Moartea ca des­chidere spre viaţa veşnică de atunci e înlocuită acum cu viaţa morţii atotputernice. Cu cât sunt mai prezenţi şi mai vii în mine părintele Gherasim, Ion şi Valeriu, cu atât mai mult mă doare realitatea desacralizată. Atunci, acolo, în temniţă, un evreu pu­tea participa la Naşterea Domnului în Care nu crezuse, iar acum, aici, moare credinţa chiar şi în cei ce au crezut cândva.

Am intrat în mai multe biserici, în speranţa că voi regăsi at­mosfera de Crăciun de odinioară, dar era lume puţină, aproape toţi bătrâni. Un cor de oameni în vârstă a cântat colinde, frumos dar fără farmec. Preoţii înşişi sunt octogenari, trişti, scoşi parcă din arhive. Nu există nici cea mai mică relaţie prietenească între creştini. Copiii nu ştiu să-şi facă semnul Crucii, să se roage şi nu au nici cele mai vagi cunoştinţe religioase, deşi mai toţi au fost botezaţi.

Doar în icoane şi-n lumânări se regăseşte sufletul meu pri­beag. Ochii se opresc la Altar, la Sfântul Potir şi mă întreb dacă harul ce se răspândeşte prin Sfintele Taine nu e aruncat înaintea porcilor, ca să-l calce în picioare!

Harul a lucrat minunile din Târgu-Ocna. Harul are aleşii Lui şi azi, discreţi dar imenşi. În mintea mea răsare preotul Calciu, apoi preotul Iacunin[1]: unul în Jilava, altul în Siberia; amândoi martiri în care viază Hristos, amândoi izolaţi de fraţii lor, amândoi ignoraţi de creştinii liberi.

Există credinţă! Există creştini pe lume: un Orlov, un Saharov[2] dau strălucire Ortodoxiei, dau autoritate morală ştiinţei, dau nădejde de izbăvire, ca toţi cei care, asemenea lor, înfruntă cu îndrăzneală puterea crudă şi nelimitată a ateismului. Mă simt unit cu ei, îi simt şi pe ei în aceeaşi atmosferă din Târgu-Ocna.

Sunt oameni mari şi în Occident, şi clerici şi laici, dar ei nu pot realiza sfinţenia de aici. Aici sfinţenia e obligatorie, altfel te pră­buşeşti. Important mi se pare însă a da forţă acestei spiritualităţi renăscute, încât să transforme lumea şi să înnoiască sufletele.

În mijlocul unei lumi ce se prăbuşeşte în iad, mintea mea des­luşeşte procesul îndumnezeirii. Şi plâng. Şi-s fericit. Şi cânt. Şi trăiesc în voie, liber, sfinţit. Lumea se va izbăvi. Dar lumea mai are de suferit! De acest Crăciun îl văd pe Lech Walesa[3] întemni­ţat, omul care a reuşit să devină, într-un an de zile, un simbol al libertăţii şi demnităţii. Omul acesta era o speranţă a tuturor oa­menilor, şi totuşi e închis şi nimeni nu-l poate salva. Simt însă că el e imens abia acum, în temniţă, căci acum se vede forţa lui in­terioară de a respinge mâna mânjită cu sânge a oprimatorului.

Un popor întreg este din nou întemniţat, robit, umilit, batjo­corit. Lovitura dată a fost cruntă şi perfidă. Totuşi, polonezii se dovedesc vrednici de istoria lor eroică, vrednici de credinţa lor neclintită. Este acolo o speranţă pentru omenire, deşi poate că omenirea va rata această şansă. E acolo o Biserică puternică, cu preoţi apostoli, cu creştini martiri. E acolo o muncitorime care ştie că dreptatea numai de la Hristos vine şi refuză injustiţia antihristică; de acest Crăciun sunt mii de mineri care-şi riscă vi­aţa protestând în mine şi gestul lor mă cutremură. E acolo o elită intelectuală care gândeşte destinele lumii întregi, dar se pare că lumea încă nu are urechi de auzit.

Văd cum s-a prăbuşit structura lumii de odinioară, văd pră­pădul din Piteşti, văd jalea din ţară, văd vidul din suflete, văd mizeria din societate şi mă îngrijorez că fenomenul solidarităţii poloneze va sucomba prin baionete şi minciună. Cumplită tre­buie să fie tragedia lui Lech Walesa şi a tuturor polonezilor! Au fost reduşi la tăcere. Dacă nu li se va obţine libertatea de mani­festare, vor deveni iarăşi robi.

Comuniştii au învăţat acum încă o lecţie şi vor şti ca nicio­dată să nu mai accepte acele urme de libertate şi acele şovăieli umanitariste care au făcut posibilă „Solidaritatea” din Polonia. Puterile socialiste strâng iarăşi şuruburile şi chingile şi la nevoie vor vărsa chiar sânge pentru a-şi salva puterea.

Lech Walesa

Lech Walesa

Unele ţări occidentale au decis măsuri economice în Polonia, altele le-au refuzat chiar şi pe acelea, noi însă întrebăm: cum au putut occidentalii liberi, creştin-democraţi, să întreţină relaţii economice şi tehnice cu un Partid Comunist tiranic şi revoluţio­nar? De ce a fost Polonia abandonată puterii sovietice şi comunizării, când al doilea Război Mondial s-a făcut pentru elibera­rea ei? Cine a decis destinele Poloniei şi cine menţine Polonia în lagărul socialist?

Europenii cred că se vor adapta comunismului şi se pleacă în faţa revoluţiei ce ameninţă cu războiul atomic, dar europenii nu ştiu că vor ajunge robi cum suntem noi şi-şi vor blestema zilele şi vor cere pământului să-i înghită de vii, dar pământul nu-i va primi, căci vrednici sunt de osânda lor.

E greşit a crede că materialismul de tip capitalist va elimina comunismul marxist. Dimpotrivă. Secularismul statelor occi­dentale este părintele ateismului statelor socialiste. Educaţia li­beră din Apus a dus la educaţia ateist-materialistă din Est. Li­bertinajul, care a devenit neobrăzat şi în Occident şi în Răsărit, pregăteşte atmosfera comună pentru acelaşi stil de viaţă. Legea avortului – abatere făţişă de la legea lui Moise: „să nu ucizi!” -va îndreptăţi la eutanasie, apoi la uciderea spartană şi, în fine, la uciderea ştiinţifică, programată, necesară raţiunii omeneşti. E straniu să constatăm un limbaj comun şi idei comune în cele două tabere ideologice ale lumii de azi!

Dacă creştinii din ţările libere nu sunt în stare să învingă forţa comunistă ce asediază omenirea, atunci lumea este slăbănoagă şi-şi merită robia. Revoluţia bolşevică nu poate fi oprită prin cedare, războiul nu poate fi rezolvat prin pace unilaterală. Puterea se cere învinsă prin putere. Pacea fără libertate, făă dreptate, fără Dumnezeu, e cumplită robie. Libertatea nu are arme, nici instrumente de apărare, ci trebuie apărată cu toate armele ce o atacă.

În Polonia s-a pus în evidenţă la scară naţională adevărul care în celelalte ţări s-a dezvăluit fragmentar şi sporadic. Oame­nii din lagărul socialist ştiu că au de ales între atmosfera de tip Târgu-Ocna şi cea din Piteşti, între Iacunin, Calciu, Saharov, Orlov pe de o parte şi Brejnev[4], Ceauşescu ori Kadar[5] pe de altă parte, între apă şi foc, între lumină şi întuneric, între bine: rău, între Dumnezeu şi satana, între Hristos şi antihrist – fără compromisuri, fără ezitare, fără întârziere.

Mi-e sufletul sfârtecat de această răspândire a duhurilor şi a istoriei. Alţii însă suferă acum mai mult decât mine. Eram dator să mărturisesc adevărul, împreună cu eroii şi martirii vremuri­lor moderne. Toate chinurile lumii sfâşie sufletul meu în ziua asta de Crăciun a anului 1981.

S-au scris aceste pagini în zilele Crăciunului lui 1981, sub impresia celor petrecute în Polonia. Evenimentele povestite sunt reale, dar puţin literaturizate. Având în vedere condiţiile în care scriem, rugăm să se facă toate corecturile literare de cuviinţă, dar să se păstreze duhul şi adevărul pe care dorim a-l comunica. Va veni o zi când lumea ne va înţelege, dar credem că duhurile vii vor fi receptive acum.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 290-298)

[1] Gleb Iacunin, preot ortodox din cadrul dizidentei ruse, deportat în Siberia pentru convingerile sale religioase. (N. ed.)

[2] Andrei Saharov (1921-1989) – fizician rus, specialist în armele termonucleare. S-a opus experienţelor nucleare şi s-a raliat disidentei ruseşti, fapt pen­tru care a fost exilat la Gorki (1980-1986). (N. ed.)

[3] Lech Walesa era, la data scrierii acestor memorii (1981), preşedintele sin­dicatului „Solidaritatea” din Polonia, iniţiatorul unei mişcări populare anti­comuniste. Arestat şi întemniţat, el a devenit simbolul tuturor popoarelor oprimate de regimul comunist. După căderea acestui regim în Polonia, Lech Walesa a fost ales preşedinte al ţării (1990-1995). (N. ed.)

[4] Leonid Ilici Brejnev (1906-1982) – preşedinte al Uniunii Sovietice între 1960-1964 şi 1977-1982. (N. ed.)

[5] Janos Kadar (1912-1989) – om politic maghiar, prim-secretar al Comitetu­lui Central al Partidului Muncitoresc Socialist Ungar; militant activ pentru consolidarea ocupaţiei sovietice în Ungaria. (N. ed.)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s