Arhive pe categorii: Învățături ale lui Valeriu și Ioan despre viața în Hristos

Ordinul servilor lui Hristos

Standard

În ultimele luni ale vieții sale, Valeriu Gafencu a elaborat, împreună cu Ion Ianolide, planul unui ”ordin” sau ”cin” laic, numit al ”Servilor”.

Principalele caracteristici prin care s-ar deosebi de ordinele monahale ar fi:

1. Trăirea în lume, fără a fi din lume;

2. Respectarea primelor două voturi monahicești: ascultarea și sărăcia de bună voie;

3. Înlocuirea celui de-al treilea vot, al castității, cu votul ”servirii” sau slujirii lui Hristos. Trăirea în lume ar face deosebit de dificilă, uneori imposibilă, păstrarea purității trupești și sufletești.

Scopurile principale ale acestui ordin ar fi:

1. Activitatea de apostolat, de răspândire intensă a învățăturii creștine;

2. Ridicarea membrilor ordinului și a celor ce se află în sfera sa de influiență, la o trăire creștină adevărată, în conținut, nu în formă;

3. Conferirea unei expresii creștine tuturor activităților publice obștești: sociale, culturale, juridice, medicale, economice, etc., prin membrii ordinului care fac parte din aceste corpuri profesionale.

4. Exercitarea unei acțiuni binefăcătoare, în sensul măririi independenței Bisericii ortodoxe față de Stat și al restituirii tuturor bunurilor ecclesiastice, confiscate sau distruse de regimul comunist;

5. Reconsiderarea imaginii obișnuite cu privire la ”tipul de creștin”, imagine în care acesta este socotit numai un om blând, milostiv, iertător, tolerant, supus, un fel de naiv, ușor de păcălit de oricine. Această imagine parțială ar trebui completată, după cuvintele lui Iisus, cu calitățile de îndrăzneală întru Hristos, înțelepciune, dârzenie în apărarea credinței și, în condițiile particulare ale epocii noastre, participarea la evenimentele istorice prin care planul lui Dumnezeu, ”mersul lui Dumnezeu pe pământ”, se poate înfăptui.

Întreaga activitate a ordinului s-ar desfășura sub ascultarea și îndrumarea Bisericii. O asemenea reactualizare a proiectului lui Valeriu Gafencu și Ion Ianolide s-ar înscrie în acțiunea de revigorare a ”laicatului”, la antrenarea cât mai multor credincioși pentru buna stare și dezvoltare a întregii Biserici (Ecclesia), care cuprinde atât cinul preoțesc și monahicesc (Sacristia), cât și totalitatea enoriașilor.

(Alexandru Virgil Ioanid – Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul Închisorilor din România, ediție îngrijită de Nicolae Trifoiu, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 1998, p. 95)

Anunțuri

Doisprezece principii de vieţuire creştină

Standard

După 1990 s-a scris tot mai mult despre cel supranumit „Sfântul închisorilor“, adică Valeriu Gafencu. Fusese arestat şi condamnat la ani grei de închisoare în vremea regimului antonescian pentru că ar fi participat la rebeliunea legionară din Iaşi. În aceeaşi temniţă i-a urmat un alt condamnat, care ar fi activat într-o organizaţie interzisă, precum tineretul legionar, acesta fiind Ioan Ianolide.

Gafencu a fost cel care, printr-o aleasă trăire creştină, a imprimat colegilor de suferinţă câteva principii de vieţuire în spiritul Evangheliei, mai apoi propovăduite de Ianolide. Pentru aceasta, Ianolide a fost condamnat în 1959 la ani 25 de ani de muncă silnică. Aceste principii erau în număr de 12, numărul apostolilor lui Hristos, şi ofereau suferinzilor din detenţie adevărate coordonate în trăirea creştină.

Conform documentelor de arhivă, acestea sunt:

1. Principiul dragostei. Supunem întru totul iubirea noastră iubirii lui Dumnezeu şi în ea ne iubim unii pe alţii;

2. Principiul cinstei sufleteşti. Recunoaştem adevărul şi poziţia noastră faţă de el. Suntem nepărtinitori, recunoscând fiecăruia ce este al lui. Cunoscând toată uneltirea genului rău, alegem cu înţelepciune lupta cinstită în care şi cei ce cad sunt hăruitori;

3. Principiul educaţiei. Zi de zi mă lepăd tot mai mult de omul cel vechi ca să mă desăvârşesc în cel nou. Nu eu, ci Hristos trăieşte în mine;

4. Principiul rugăciunii. Însoţim întreaga noastră viaţă de rugăciune singuri şi în comunitate. Rugăciunea este prima armă duhovnicească;

5. Principiul unităţii. De suntem trei sau oricâţi am fi, unul suntem: prin Hristos şi prin Sfinţi, martirii şi eroii creştini a căror biruinţă o continuăm şi noi împotriva porţilor iadului, ca luptători ai poporului ales pentru împlinirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Un duşman dintre noi este mai periculos decât o mie din afară. Dragostea dintre noi este mai puternică decât orice ar putea să ne despartă;

6. Principiul ascultării. Supunem întru totul voia noastră superiorilor noştri, ascultători făcându-ne până la moarte. Unde sunt doi, unul ascultă. Ascultarea duce Biserica la biruinţă;

7. Principiul libertăţii. În Hristos cunoaştem libertatea sufletească şi de acţiune, neprihănită, plină de înţelepciune şi de îndrăzneală. Libertatea, în adevăr, respectă ascultarea, înfrumuseţează unitatea, măreşte simţul răspunderii;

8. Principiul sfatului ecumenic. Fiecare stăruie în a descifra adevărul, dar toţi avem o singură hotărâre luată în sfat ecumenic, în care avem un „primus inter pares“. Astfel, împăcăm libertatea cu autoritatea, egalitatea cu ierarhia şi inovaţia cu tradiţia, toate sub urmărirea Duhului Sfânt;

9. Principiul comunităţii. Unul întregeşte ceea ce îi lipseşte celuilalt, astfel ca nimănui să nu-i prisosească şi nimănui să nu-i lipsească. Forma ideală o ating cei ce dăruiesc totul, în smerenie. Încadrând astfel interesele particulare interesului general, tindem către o armonie universală;

10. Principiul băii sufleteşti. În dragoste frăţească ne mărturisim greşelile unii altora şi controlăm executarea hotărârilor luate. Prin Sfintele Taine şi prin această baie sufletească ne purificăm;

11. Principiul jertfei permanente. Muncim şi jertfim până la moarte, având în faţă bucuria mântuirii;

12. Principiul cunoaşterii. Cunoaştem tot ceea ce poate fi cunoscut şi stăpânim tot ceea ce poate fi stăpânit spre folosul, înălţarea şi mântuirea omului. Cercetăm totul ca din toate să alegem ce e bun.

Aceste principii au circulat în rândul deţinuţilor din penitenciarele de la Târgu Ocna, Jilava, Văcăreşti şi Aiud, constituind un real suport moral şi spiritual în vremea detenţiei comuniste. În schimb, Securitatea le-a considerat a fi principii „legionare sub masca religiei“, menite să-i întărească pe legionari în lupta politică dusă împotriva regimului „democrat-popular“.
(Adrian Nicolae Petcu – Ziarul Lumina)