Un nevrednic cuvânt înainte la o carte de mare și sfântă vrednicie

Standard

Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă

Despre cartea lui Ioan Ianolide știam foarte puține lucruri. Am citit câteva fragmente pe internet și două capitole în revista creştină „Orthodox Word”, scoasă de Frăţia Sf. Herman, a mănăstirii cu acelaşi nume din Platina, California. Sunt fragmente zguduitoare, pe care Ioan Ianolide – Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii Lui! – le scoate din comoara inimii sale sfinte de ucenic şi prieten al lui Gafencu – sfântul închisorilor, cum l-am numit toţi cei care l-am cunoscut, numire care a fost instituţionalizata de Părintele Nicolae Steinhardt.

În ultimele luni mi-au parvenit, de la mănăstirea Diaconeşti – Bacău, manuscrisele (dactilografiate de mănăstire) memoriilor lui Ianolide, intitulată Întoarcerea la Hristos – o adevărată odisee a spiritului, o introspecţie abisală făcută cu umilinţă şi fineţe, pe care numai un om trecut prin chinurile iadului şi ieşit curat pe malul înalt al sfinţirii le-a putut primi de la îngerul care l-a vegheat pe toată calea încercărilor.

Manuscrisele, cu multe alte hârtii, au fost aduse de cineva, după moartea autorului, puse într-un sac, fără nici o ordine, fără numerotare, încât maicile au avut mult de lucru până ce le-au putut încropi în cele două volume, orientând-se după titluri şi urmărind evenimentele descrise în concordanţă cu istoria închisorilor prin care Ianolide şi alţi eroi ai memoriilor au trecut.

Aceste rânduri pe care le scriu sunt fade şi convenţionale. Din tot ce s-a scris despre închisori, din toată investigaţia psihologică pe care autorii, toţi înzestraţi cu duhul mărturisitor, cartea aceasta este cea mai adânc duhovnicească, cea mai pătrunzătoare, cea mai în măsură să înţeleagă împreună cu toţi sfinţii ce este lăţimea şi lungimea, adâncimea şi înălţimea, să cunoască iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoaştere şi să se umple de toată plinătatea lui Dumnezeu (cf. Efeseni 3: 18-19). Dacă ai îndoieli asupra mântuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrăjmaşului văzut şi nevăzut prin puterea credinţei şi a rugăciunii, dacă te îndoieşti de iubirea lui Hristos şi de eficiența pocăinţei, această carte, acest document duhovnicesc te va convinge.

Gafencu şi grupul lui erau tineri între 14 şi 22 ani, arestaţi pe vremea generalului Antonescu, pentru activitatea lor în Frăţiile de Cruce, o organizaţie a tineretului român de educaţie şi credinţă de pe lângă Mişcarea Legionară. Scurtă vreme după arestare, a început în inima lor o adâncă frământare privind opţiunile legate de viaţă de închisoare şi de ideile pentru care fuseseră arestaţi. Educaţia lor religioasă nu era una de adâncime, dar sufletele lor căutau ceva care să-i scoată deasupra suferinţelor pe care le trăiau şi să le dea o pace sufletească prin care să iasă cu sufletele mântuite după toate tribulaţiile închisorilor. În perioada dinaintea instalării comunismului avuseseră ocazia să citească Sfânta Scriptură şi să se străduiască spre o înţelegere a ei. ”Eram toţi tineri şi curaţi cu inima – spune, la un moment dat Ianolide. Nu eram corupţi în nici un fel, păcatele societăţii nu ajunseseră la noi. Aveam un suflet curat, acceptasem suferinţa şi ne străduiam să ne păstrăm curate inima şi mintea. Aveam pedepse mari, procurorii ne condamnaseră fără milă şi unii dintre noi aveau mai mulţi ani de închisoare decât ne era vârsta.”

În aceste împrejurări, fraţii de cruce ajung la închisoarea Aiud care începuse să se contureze ca una dintre cele mai drastice puşcarii din ţară, privind viaţa de celulă a deţinuţilor politici. Nici unul dintre ei nu putea măcar să-şi imagineze cele ce vor urma, chinurile, spaimele, dar şi culmile de credinţă şi virtute pe care unii dintre ei le vor urca.

Urmându-mi datoria duhovnicească de preot, căutând să las în spate toate suferinţele şi înjosirile prin care eu însumi am trecut, voi scoate din acest iad al durerilor partea sa spirituală, câştigul ceresc prin care ei au cucerit raiul, lăsând iadul în înşelare.

”Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia Cerurilor se ia cu navala, iar cei care o năvălesc o şi cuceresc.” (Matei 11: 12) Oare este un mai bun năvălitor al raiului decât cel care suferă pentru Hristos şi chiar moare pentru El?

Mă opresc la un moment de răscruce pentru tinerii aceştia sosiţi la Aiud unde îi întâmpină un director ticălos şi fanfaron, gata la orice tortură împotriva deţinuţilor care nu erau protejaţi de nici o lege. Grupul din jurul lui Gafencu constituia un îndreptar de viaţă creştină în catacombe pentru toţi ceilalţi. Nu toţi cei închişi aleseseră opţiunea duhovnicească a vieţii din închisoare. Mulţi erau luptători politici, intraseră în închisoare pentru a eradica din viaţa politică a României corupţia, indecența moarală publică şi demagogia. Unii acuzau grupul că ar fi defetist, că renunţă la luptă pentru confortul lor spiritual, dar ei nu au ezitat între opţiunea spirituală şi cea politica a Mişcării Legionare.

În primul rând ei au căutat să-şi pună în ordine propriile lor vieţi, să înţeleagă şi să trăiască experiența comunitară din Biserica primară, să-şi şlefuiască încet caracterul pentru iubire, jertfă, bunătate şi trăirea dragostei comunitare. Gafencu, Ianolide, Virgil Maxim (cel ce a scris Imn pentru crucea purtată) şi Marin Naidim, locuind în aceeaşi celulă, au încercat să facă din spaţiul ei o biserică a lui Hristos. Cel mai cunoscător al vieţii sfinţilor şi al Bibliei era, fără îndoiala, Gafencu. Începutul a fost bun şi relativ uşor. Ideea de dragoste, de sacrificiu al unuia pentru ceilalţi a operat, dar, după o vreme, sensibilităţile lor diferite au devenit un prilej de suferinţă în spaţiul îngust de doi pe doi metri, chiar dacă nu se manifestau prin cuvinte sau gesturi. Fiecare se simţea faţă de celălalt ca un mic butoi cu pulbere, gata să explodeze în mod neprevăzut.

Această aprindere a nervilor era comună tuturor, chiar dacă, la început, se străduiau să nu o ia în seamă, în speranţa că timpul, rugăciunea şi obişnuinţa cu ceilalţi vor rezolva problemele personale, dar şi comune. Valeriu Gafencu i-a chemat pe toţi la o discuţie sinceră şi în frica de Dumnezeu, pentru a descoperi ce anume greşeli şi ce anume slăbiciuni au creat starea surdă, dar gata de explozie. Analizând afirmaţiile fiecăruia, au încercat să stabilească modul în care gândul rău pătrunde în inima omului, care sunt stadiile prin care trece din clipa în care gândul rău este acceptat. De fapt, această analiză urma un drum despre care nici ei nu ştiau unde va duce, dar Duhul lui Dumnezeu, pentru credinţa şi strădania lor, îi călăuzea pe o cărare de mult cunoscută de monahii pustiurilor, fără ca ei să ştie, în special de analiză a Sf. Isihie Ierusalimneanul sau Sinaitul. Am fost foarte şocat să citesc acest capitol în cartea lui Ianolide, pentru că de mult mă gândeam să fac o comparaţie între psihologia abisală a Sf. Isihie şi psihanaliza lui Freud. Isihie trăieşte, aproximativ, la începutul secolului al cincilea, iar Freud moare în 1939. Aşa că, dacă este vorba de cine a plagiat pe cine, nu avem nevoie de demonstraţie. Sunt convins că Sigmund Freud, care era evreu, cunoştea Vechiul Testament, cel puţin, Psalmii şi Proorocii şi e foarte posibil să fi citit şi anumite scrieri filocalice, fiind preocupat de adâncul fiinţei umane şi de cele ce se petrec acolo. Asemănarea dintre paznicul conştiinţei la Freud şi paznicul inimii la Isihie este uluitoare.

Iată treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri neştiutori, dar dorind arzător după Dumnezeu. Mai întâi, ei constata că omul este mereu atacat de duhurile rele, dar ca omul are puterea să le primească sau să le respingă dintru început sau mai târziu. Aceste duhuri rele îl războiesc pe om, dar cineva care are trezvie poate cunoaşte stadiile atacurilor şi poate lupta împotriva lor. Luptă este complexă şi de durata dar nu imposibilă. Dacă cineva nu este determinat să oprească gândul rău de la început, acesta pătrunde în mintea lui şi-i argumentează că nu este chiar atât de rău. Dacă omul acceptă şi acest stadiu, gândul devine pofta şi-i hrăneşte mintea, imaginaţia şi simţurile. Până aici este războiul nevăzut.

Rezistenta persoanei devine mai slabă, el este atacat cu imagini mentale sau senzoriale şi dacă trezvia a căzut în lenevie sau slăbiciune, atunci pofta ia un aspect mai organizat şi devine dorinţa, care se manifesta în mod vizibil prin anumite acte sau cuvinte, extinzând războiul nevăzut şi în planul sensibil. Foarte curând, dorinţa devine plan şi este gata de înfăptuire practică. Luptă este mai uşoară în stadiul gândului şi devine tot mai dificilă şi cu mai puţine şanse de biruinţă în stadiile următoare. Planul este dominator, are o putere mare asupra persoanei şi voinţa de a rezista se micşorează. O asemenea analiză nu putea fi făcută de aceşti tineri decât numai prin prezenta Duhului Sfânt care i-a asistat pe toată durata vieţii lor în închisoare.

Cititorul care se va apleca asupra acestei cărţi nu o va sfârşi fără a fi măcar cutremurat, dacă nu întors spre credinţa, căci viaţa lui Gafencu şi a celorlalţi că el este un model moral şi o scară de suire spre cele înalte, o chemare stăruitoare de a ieşi măcar pentru o vreme din mlaştina acestei vieţi şi de a urca spre Soarele Dreptăţii, spre Răsăritul cel de Sus Care este Hristos.

Oare nu este cutremurător ceea ce spune un tânăr neteolog, care şi-a asumat suferinţa şi moartea ca pe o curăţire şi o înviere, căci finalitatea vieţii umane nu este moartea, ci învierea. Şi nu vreau că cititorul de bună credinţă să treacă fără atenţie peste unele cuvinte rămase de la Gafencu, adevărate file de filocalie: Despre curăţirea lăuntrică. Atunci când Valeriu se simţea bine, vorbea frumos şi cu însufleţire, oprindu-se cu precădere la tema lui preferată, curăţirea lăuntrică:

„Prin Botez am primit harul curăţitor, iar prin ungerea cu Sf. Mir, ne-am împodobit cu toate darurile Sf. Duh, dar această binecuvântata stare lăuntrică a rămas nelucrătoare în noi, fiindcă suntem creştini numai cu numele. Trăim într-o lume de confuzie, de libertinaj, de păcat. E o ruşine să fii credincios, e demodat să fii moral. Omul botezat, pentru a se mântui, trebuie să trăiască în Duhul Sfânt toată viaţa, or noi tocmai asta nu am izbutit. Am crezut, ne-am rugat, am păstrat credinţa, am suferit, dar pentru a te uni cu Hristos este necesar să te curăţeşti lăuntric prin spovedanie şi să te înnoieşti prin Sfânta Împărtăşanie. Conştient deci şi cu toată stăruinţa să te uneşti cu Hristos, să te faci purtător al sfinţeniei Lui, al puterii Lui, al iubirii Lui, al luminii Lui, al nemuririi Lui. Trebuie să înfrângi păcatul până la sânge. Aşa te naşti din nou. Nu exista cale de compromis.”

Poate că am întins prea mult nevrednicul meu cuvânt, dar vreau să vă duc la o moarte îngereasca. În această carte se moare mult, se moare din cauza torturii, a foamei, a lipsei de orice asistentă medicală, chiar sinucidere. Dar se moare şi îngereşte.

Când eram copil şi vreunul din bătrânii satului se apropia de ceasul morţii – ţăranii ştiau sorocul morţii fără doctori – căci doctorii erau la oraş, nu la ţară – părinţii îşi luau copii de mâna şi tot satul mergea, cu mic cu mare, la bătrânul său bătrâna respectivă pentru „a cere iertăciune”. Spuneau părinţii: „Poate ai trecut, copile, pe lângă el/ea şi nu i-ai dat bineţe, sau ai râs de ei, sau ai furat mere şi prăsade (pere) din pomul lor. Să-ţi ceri iertăciune.”

Ajungeam acolo cu sfială ca într-o cetate a morţii, sărutam mâna agonizantului, uimiţi de faţa lui/ei senină şi neînfricata de moarte şi ziceam cu voce tremurânda: „Te rog mă iartă! Şi el/ea: Domnul să te ierte! Şi iarăşi noi: Şi de-al doilea! Şi el/ea: Domnul să te ierte! Şi apoi iarăşi: Şi de-al treilea! ” Bolnavul cu voce sfârşită: „Domnul să te ierte!” Stăteam apoi cu fruntea pe marginea patului până ce bolnavul se întrema puţin ca să-şi poată ridica mâna şi să ne binecuvânteze pe cap. Într-un sens, noi toţi, poate mai mult copiii, eram solitorii morţii, o moarte cu chip de copil pe care muribunzii o primeau cu dragoste şi cu binecuvântare.

Aşa a murit Gafencu şi alţii ca el. Din toţi cei patru care au început viaţa comunitară la Aiud şi apoi au ajuns la Piteşti, pentru demascare, pe nici unul nu l-a lăsat Dumnezeu prada torturilor, ci pe toţi i-a salvat, aproape în ultima clipă, pentru a le cruţa suferinţa, pentru a nu îngădui murdărirea sufletului lor născut din nou prin curăţirea lăuntrică. Cartea aceasta ar putea fi plină cu morţile celor din închisori, căci fiecare moare într-un fel, pentru el însuşi, pentru aproapele şi pentru Dumnezeu. Nu se poate să citeşti despre moartea senină a bătrânilor mei din Mahmudia, sau a celor din închisori, fără ca măcar o lacrimă să-ţi umezească ochii, căci Dumnezeu are grijă de înmuierea inimii noastre spre o spălare cu lacrimi.

„Nu se ascunde înaintea Ta, Doamne, Dumnezeul meu, Făcătorul şi Izavitorul meu, nici picătură de lacrimi, nici din picătură vreo parte.” (Rugăciunea a Şaptea, a Sf.Vasile cel Mare, din Rânduiala Sf. Împărtăşanii)

Peste moartea lui Valeriu nu se poate trece aşa cum trecem peste morţile nenumărate din orice film demonic al Hollywoodului. Cine vrea o clipă de linişte frumoasă să se oprească asupra morţii lui Valeriu Gafencu redată în cuvinte simple, nespeculative de către Ianolide, ceea ce le face şi mai adânci şi mai deschise spre veşnicia lui Dumnezeu.

„(Valeriu) era tot mai epuizat. Gâtul nu mai putea susţine capul, deci i l-am sprijinit eu cu mâna. Am trăit atunci cu simţământul că se dezvăluie tainele creaţiei, ca tălpile picioarelor aveau sub ele un fel de pânza care mă susţinea, iar sufletul a avut sentimentul plinătăţii. Am fost atât de fericit în orele acelea, încât niciodată nu le voi uita. Şi în veşnicie nu-mi doresc o stare mai înalta decât aceea, căci atunci eram plin, deplin fericit. Cred că Hristos era prezent în Valeriu. Numai aşa îmi pot explica starea lui de har, cât şi uimirea mea şi a prietenilor care au participat la acel moment. Valeriu mi-a spus: «În primul rând, gândul şi sufletul meu se închina Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Sunt fericit că mor pentru Hristos. Lui Îi datorez harul de azi. Totul e o minune. Eu plec dar voi aveţi de purtat o cruce grea şi o misiune sfânta. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla, mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi… Păziţi neschimbat adevărul, dar să ocoliţi fanatismul…»

Trecuse de ora 12. Afară ningea cu fulgi mari, catifelaţi, care se zbenguiau în văzduh…Valeriu visa şi se stingea în acelaşi timp… «Ioane, a zis el, să duceţi duhul mai departe. Aici a lucrat Dumnezeu…» A putut apoi să mai rostească: «S’a sfârşit!» A ridicat ochii albaştri spre cer şi am văzut cum se descompuneau în ei minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare. Totul era făcut din lumină nepământeana, dar real, un fel de realitate desăvârşită a cărei vedere te face fericit. Plângeam în hohote. Şi-a dat sufletul către orele 13.00, în ziua de 18 Februarie, 1952. Clopotele de la schit au prins să vestească. Lacrimile mele au încetat imediat”.

Oare când va ieşi Partiarhia Româna de sub servitutea statului laic demonizat, orientat spre o Europă Unită plină de duhul anticristului şi va canoniza martirii neamului românesc şi ai Bisericii. Biserica Rusă a făcut martiri din toţi cei care au fost ucişi în închisori, chiar dacă au dus o luptă politică, fiindcă toţi au luptat împotriva imperiului satanic comunist. Iar la noi sfinţii sunt renegaţi de Biserica din motive politice şi din laşitate duhovnicească. Nu a auzit Sfântul Sinod românesc despre puterea crucii: „Şi a făcut din pescari Apostoli şi din păgâni mucenici!” Nu a auzit că pocăinţa şi curăţirea lăuntrică sunt cea mai sigură poarta de intrare în rai? Nu au auzit că bunul trăi este duşmanul lui Hristos în inima ierahilor, care sacrifica sfinţii din închisori în cel mai oribil abator: al uciderii spirituale.

Dar dincolo de orbire şi dincolo de laşitate, sfinţii din închisori veghează peste Biserica Româna, peste sinodalii prinşi în plasa sclaviei statului ateu şi peste neamul românesc, mai reali decât toate treptele ierarhice care neagă sfinţenia celor morţi în închisori, chiar şi peste diocezele în care, prin dispoziţiile ierarhului locului, liturghia devine o anexă la pregătirea clerului pentru intrarea în basilica satanei, Uniunea Europeană.

Valeriu Gafencu a avut până în clipa morţii conştiinţa vie şi sfânta ca el moare pentru Hristos: „În primul rând, gândul şi sufletul meu se închina Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Sunt fericit că mor pentru Hristos”.

El, nu numai că a avut conştiinţa morţii sale martirice, dar Dumnezeu i-a dat şi cunoaşterea deplină a mergerii la Iisus, în clipa morţii.

Să ne cutremurăm toţi!

(Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa – Prefață la Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Ed. Bonifaciu, București, 2012, pp. 5-13)

Anunțuri

2 răspunsuri »

  1. Mulțumim mult pentru aducerea la cunoștință Vali!
    Voi reproduce în continuare recomandarea ta:

    ”Este o carte care mi-a fost recomandată de către un coleg blogger și chiar mi-a oferit varianta pdf pentru a o putea citi de pe telefon sau tabletă. Faptul că subiectul dezbătut este calvarul deținutilor din închisorile comuniste și modul în care acestia au descoperit divinitatea si au reusit sa reziste torturilor , dar fără a insista prea mult pe partea de religie- credință, a fost un factor ce m-a determinat să o citesc.

    Lectura este ușoară și captivantă deoarece sunt evocate numeroase realități din închisorile comuniste – torturi, dezumanizări, crime, înfometare, reeducarea de la Pitești. De asemenea sunt prezentați mulți martiri ai închisorilor, dar și supraviețuitori ai acestui calvar atât în perioada de detenție cât și după eliberare. Firul mărturiei ne ancorează permanent în realitățile vieții politice din acele timpuri.

    Vă ofer un citat dintr-o scrisoare trimisa din penitenciar de Valeriu Gafencu : ”Şi, iată, am ajuns în închisoare. Am fost trist atunci?! Am fost bucuros?! N-aş putea spune. Îmi dădeam seama precis însă că închisoarea îmi rezolva prin suferinţă şi ruperea de lume o serie întreagă de probleme. Aveam totala convingere că sufăr pentru adevăr. Faptul acesta îmi aducea în suflet o pace adâncă. Mă aflam pe calea împlinrii idealului” și o strofa a unei poezii:

    Sângerând de răni adânci,
    De zile fără soare,
    De răni ascunse şi puroi,
    Cu oasele slabe şi moi,
    Stau ghemuit în pat şi mă gândesc
    Că în curând am să vă părăsesc,
    Prieteni dragi!
    Nu plângeţi că mă duc de lângă voi,
    Şi c-o să fiu zvârlit ca un gunoi,
    Cu hoţii în acelaşi cimitir;
    Căci crezul pentru care m-am jertfit
    Cerea o viaţă grea şi-o moarte de martir.
    Luându-L pe Iisus de Împărat,
    Năvalnic am intrat pe poarta strâmtă,
    Luându-mă cu diavolul la trântă.
    Şi ani de-a rându-ntr-una m-am luptat
    Să devin altul,
    Un erou,
    Om nou.

    O carte ce merită citită și pe care o pot trimite prin e-mail doritorilor dacă solicită acest lucru!”

    (http://omulvaly.wordpress.com/2014/03/07/intoarcerea-la-hristos-ioan-ianolide/)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s