Arhive pe etichete: viața în Hristos

Despre ”Servii lui Hristos”

Standard

Caracterul creştin al suferinţelor din temniţe a fost un feno­men general, dar a cunoscut cercuri de înaltă trăire, care au fă­cut din credinţă un mod viu de viaţă. Dăruindu-se întru totul lui Hristos, urmând calea împărătească a dreptei-socoteli, străduindu-se fără odihnă în războiul cel nevăzut şi cugetând adânc la rosturile lumii, oamenii s-au îmbrăcat în Hristos, au trăit în El şi El s-a dovedit viu în ei.

Toţi au fost creştini şi au murit creştineşte, dar unii au avut şi iluminarea sfinţeniei. Oameni aleşi şi luminaţi, pentru curăţia şi credinţa lor, de Duhul Sfânt, au rodit, după zeci de ani de clipe intense de rugăciune şi suferinţă, un creştinism revitalizat şi inte­gral, a cărui valoare şi semnificaţie ne îndeamnă să mărturisim.

Condiţiile în care ne aflăm sunt improprii, căci trăim sub te­roare şi veşnică ameninţare, suntem izolaţi şi părăsiţi, nu dispu­nem decât de înregistrările sufletului nostru şi nu ştim ce destin vor avea aceste rânduri, dar ne îndeplinim o datorie faţă de Dumnezeu, faţă de sfinţii şi martirii secolului XX, faţă de sufe­rinţele acestui veac. Mărturisirea noastră este şi o dovadă a iubi­rii pe care o avem pentru oameni.

Noi am pornit de la credinţă şi am apărat credinţa cu preţul vieţii. Am urmat calea spiritualităţii ortodoxe, ca fii ai Bisericii drept-măritoare, în condiţiile de temniţă ale martiriului, mica noastră comunitate L-a experiat pe Dumnezeu, simţindu-se Bi­serică, având trăirea unirii cu Hristos, a exprimării Adevărului lui Hristos ca act viu de viată.

Am înţeles că adevărul creştin nu e o teorie abstractă, ci co­muniune cu Dumnezeu, comuniune în iubire a oamenilor şi o viaţă trăită integral creştineşte. De aceea ne-am decis să ne dăruim toate puterile şi viaţa întreagă pentru a sluji, prin creşti­nism, pe oameni.

Citește restul acestei intrări

Despre frica de Dumnezeu

Standard

Frica de Dumnezeu este paza libertăţii, iar frica de lume este uşa robiei. Frica de lume supune lumii – iar lumea îl degradează pe om – pe când frica de Dumnezeu supune lui Dumnezeu – iar Dumnezeu îl eliberează, îl desăvârşeşte şi-l face pe om stăpân în lume[1].

Frica de Dumnezeu conduce la frica de păcat, la conştiinţa responsabilităţii şi misiunii umane, căci ea este de fapt îndrăz­neală în cele sfinte, în cele bune, în adevăr. Frica de Dumnezeu ţine duhul treaz, conştiinţa vie, viaţa neprihănită şi lumea în orânduire dumnezeiască, iar frica de lume adoarme duhul, dă confuzii de conştiinţă, împătimeşte viaţa şi lumea devine insu­portabilă.

Cu frică şi cu cutremur să stăm necontenit în faţa lui Dumne­zeu şi vom fi fericiţi pe pământ şi-n veci, fericiţi în noi înşine şi în relaţiile dintre noi, căci conştienţi fiind de nimicnicia noastră, ne trezim în Hristos, îndrăznim în Hristos, biruim în Hristos.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 455)

[1] Şi Sfinţii Părinţi vorbesc de cele două frici: frica de Ziditor, ”începutul înţelepciunii”, care înnobilează pe om şi frica de cele zidite, ”laşă şi nebăr­bătească”, ce înjoseşte sufletul. ”Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său. Dar cel ce nu se teme încă de Acesta, se teme şi de umbra sa” (Sf. Ioan Scărarul, Filocalia, IX, cuv. XX). (N. ed.)

Despre paza minții

Standard

Omul neinteriorizat nu poate fi un om duhovnicesc[1]. Dru­mul de la minte la inimă, de la lumea exterioară la cea interioară este cel mai lung, mai complex şi mai ademenitor drum pe care-l poate parcurge omul în viaţă. Începutul lui este războiul nevăzut al gândurilor.

Deosebirea gândurilor se face prin harul care luminează mintea, har primit prin Taina Botezului şi ascuns potenţial în adâncul minţii. În minte se dă războiul dintre gânduri. Ele pur­ced din ”inimă”, aceasta fiind ”subconştientul”, partea cea mai profundă, mai cuprinzătoare, mai tainică a minţii. În ea sălăşlu­ieşte harul Duhului Sfânt, al lui Hristos Dumnezeu.

Deşi este o singură ”inimă”, totuşi ea are o componentă bună şi una rea: partea bună este lăcaş al gândurilor bune, al vieţii cu­rate şi al lui Dumnezeu, iar partea rea este lăcaş al senzualis­mului, al patimilor şi al satanei[2]. Conştiinţa omului sesizează la nivelul minţii duhurile din inimă care o inspiră – bune ori rele – şi atunci mintea se concentrează în sine şi caută locul ini­mii pentru a o curăţi.

Lucrarea lăuntrică necesită o smulgere completă din toată grija lumească, din preocupările şi imaginile lumeşti, mintea concentrându-se asupra lui Hristos Cel ascuns în inimă, ca prin El să vedem lumea ”schimbată la faţă”, transfigurată.

Atât Dumnezeu cât şi satana exercită o atracţie infinită asu­pra inimii omului, dar Hristos Se descoperă ca lumină, ca prin­cipiu al vieţii, ca sfinţenie şi ca duh dumnezeiesc, pe când lucra­rea satanică se descoperă intrinsec ca principiu al morţii, nihi­lism material şi negaţie existenţială. Altfel deci arată interiorul omului dacă este pătruns de Dumnezeu şi altfel dacă este pă­truns de satana. Pentru a-L sălăşlui pe Hristos în noi este însă nevoie de curăţirea gândurilor.

Sfinţii Părinţi disting următoarele etape prin care trece gândul: 1) atacul; 2) însoţirea; 3) patima; 4) lupta; 5) robirea; 6) consimţământui; 7) făptuirea[3]. Paza minţii începe prin a supune orice gând din tine însuţi lui Hristos. Mintea este permanent invadată de gânduri, nu poate sta fără gânduri. Orice gând bun care apare în minte este dublat imediat de un gând contrar, duşman, rău. Atenţia minţii trebuie concentrată şi pusă de pază la hota­rul conştiinţei, acolo unde gândul simplu apare ca o deschidere de noi orizonturi, ca un imbold pe care Sfinţii Părinţi îl numesc ”momeală”. Acesta este atacul.

De acest gând primar, involuntar – fie că e izvorât din natura omului, fie că se iveşte din patima cuibărită în el – omul nu e vi­novat[4], căci nu este elaborat de el, deşi s-a format în el; dar toc­mai pentru că s-a format în el, gândul trebuie depistat şi dus imediat la Hristos Cel ascuns în inimă. Aceasta este calea sigură şi dreaptă, căci războiul gândurilor fără Hristos e un război pierdut.

Prin însoţire se înţelege asocierea gândului ”momeală” cu alte gânduri. Este deja un început de proces interior prin asocia­ţie, care face să dispară caracterul de strictă nevinovăţie al pri­mului gând. De aceea, în loc de a discuta gândul prim cu alte gânduri, e bine a-l duce la Hristos, pentru a se lămuri în Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este focul arzător care mistuie gândurile ne­curate.

Dacă se insistă în asocierea de gânduri, atunci primul gând a fost deja acceptat şi sufletul se ataşează de el, transformându-l în patimă. Lupta cu gândul rău trebuie dată înainte de a deveni patimă, căci după aceea el capătă amploare, captează voinţa şi raţiunea, trezeşte simţurile şi devine foarte greu de învins. Pa­tima începe să-l lupte pe om, să-l momească, să-l chinuie, să-l tulbure, să-l domine: aceasta este lupta. Şi în acest stadiu poate fi învinsă patima, cu mai mult efort, ce-i drept, dar încă nu e prea târziu.

După ce patima l-a luptat pe om, urmează robirea lui, capi­tularea voinţei şi orbirea raţiunii, antrenarea afectelor în sens pătimaş şi angajarea simţurilor la patimă. Procesul lăuntric se focalizează pe patimă cu argumente şi dorinţe, cu planuri şi nă­zuinţe, cu imagini şi perspective, totul fierbe în om sub arşiţa patimii. În acest stadiu, mintea se întunecă, Dumnezeu Se as­cunde, străluceşte fantasma pătimaşă. Acest stadiu este înde­lungat şi laborios, şi din el se scapă foarte greu. Totuşi păcatul este încă intenţional, căci deocamdată nu s-a consimţit la plini­rea lui.

Patima are o înrâurire uriaşă asupra minţii robite de ea şi de cele mai multe ori mintea, după oarecare oscilaţii, îşi dă con­simţământul la faptă. Consimţirea la patimă este păcat grav şi greu de înfrânat. De aici înainte omul caută numai prilejul de a făptui, în care scop gândeşte îndelung, îşi arată toată iscusinţa, făureşte planul de acţiune, stabileşte condiţiile şi momentul faptei şi, în cele din urmă, trece la fapta însăşi. Totuşi este posi­bil ca, chiar acceptând patima, chiar stabilind circumstanţele şi momentul faptei, în ultima clipă păcatul să nu fie făptuit.

Păcatul săvârşit este cel mai grav, repararea lui este plină de dificultăţi şi necesită suferinţă şi lacrimi multe. Păcatul făptuit alterează fiinţa, degradează comportamentul, viciază societatea, întinează natura – or, toate aceste consecinţe ale lui trebuie în­dreptate prin pocăinţă.

Curăţirea de păcate conduce la nepătimirea interioară. La în­ceput ruperea de lume dă senzaţia deznădejdii ori a împietririi, care numai prin rugăciune intensă poate fi înlăturată. De ase­menea, simţurile se revoltă şi devin rebele, ca urmare a înfrânării la care sunt supuse prin concentrarea atenţiei înlăuntru, dar până la urmă se pătrund şi ele de curăţie.

Când simţurile stăpânesc pătimaş sufletul, din inimă purced numai gânduri rele şi procesul de curăţire este foarte greu. În acest stadiu omul nu sesizează duhul din el, căci acesta se face cunoscut numai în măsura sporirii în virtute.

Atât viaţa personală a omului cât şi raporturile în cadrul co­lectivităţii depind de starea lăuntrică a lui. Acţiuni identice în obiectivitatea lor au explicaţii foarte diferite prin duhul care le motivează. Mai mulţi oameni pot privi acelaşi bănuţ de aur, dar unul îi admiră frumuseţea, altul cugetă la sensul lui caritabil, altul vede în el acoperirea unor necesităţi, altul vrea să-l fure, altul ar dori aur mai mult, altul ar vrea să stăpânească lumea prin aur – iată numai câteva posibilităţi de a da conţinut deose­bit aceluiaşi material inert: aurul. Acest fenomen este valabil în toate domeniile. De pildă, cineva face o faptă de milostenie pentru a plini voia lui Dumnezeu, altul însă pentru a-şi satisface amorul propriu, iar altul cu nădejdea răsplătirii.

Cum toate acţiunile trec prin conştiinţă, fiecare gând trebuie curăţit în Duhul lui Hristos din noi, conform învăţăturii lui Hristos despre viaţă şi lume[5]. Treptat, inima se sensibilizează, vede, simte şi deosebeşte – calităţi prin care ea se curăţeşte şi se face sălaş Duhului Sfânt.

Descoperirea lumii interioare se produce treptat şi mintea, pe măsura pătrunderii în profunzimi, devine mai lucidă, simte orice mişcare lăuntrică, sesizează raţiunile lucrurilor şi, în cele din urmă, se iluminează prin Hristos.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 449-453)

[1]  ”E cu neputinţă ca fără paza minţii şi curăţia inimii, care este şi se nu­meşte trezvia, să ajungă sufletul la o stare duhovnicească şi plăcută lui Dumne­zeu” (Isihie Sinaitul, Filocalia, IV, Cuvânt despre trezvie şi virtute). (N. ed.)

[2] ”Omul poartă în sine înclinarea şi spre bine şi spre rău: spre una prin fire, iar spre alta prin pornirea de afirmare de sine a voii” (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia, VII, cap 89). (N. ed.)

[3] Cf. Sf. Petru Damaschin, Filocalia, V, Despre deosebirea între gânduri şi mo­meli; Sf.” Ioan Scărarul, Filocalia, IX, Despre curăţie, cap. 72; Sf. Ioan Damaschin, Filocalia, IV, Cuvânt minunat şi de suflet folositor; Filotei Sinaitul, Filocalia, IV, Cuvânt despre trezvie. (N. ed.)

[4] ”Momeala nu e nici păcat, nici dreptate, ci dovada libertăţii voii” (Sf. Marcu Ascetul, Filocalia, I, Despre Botez). (N. ed.)

[5] ”Trebuie aşadar să distingem bine toate gândurile care ne vin şi să le opunem mărturiei din de Dumnezeu insuflatele Scripturi şi din învăţăturile Sfinţilor Părinţi duhovniceşti şi, dacă nu le găsim conglăsuind cu Cuvântul adevărului, să le alungăm cu mânie de la noi, precum este scris: «Mâniaţi-vă şi nu greşiţi» (Ps. 4, 5)” (Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, II, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 48). (N. ed.)

Despre rugăciune

Standard

Natura, viaţa, lumea, istoria nu au nici explicaţie şi nici fina­litate fără Dumnezeu. De asemenea, cultura, politica, justiţia, ordinea socială şi economică nu au altă menire decât trăirea omului cu Dumnezeu. De la coordonatele permanente şi eterne ale omului şi până la cele mai mici manifestări ale sale, toate trebuie orientate, cu adâncă şi realistă înţelepciune, spre comu­niunea cu Dumnezeu.

În acest scop, Biserica ne pune la dispoziţie o metodă: rugă­ciunea. Rugăciunea este sâmburele vieţii duhovniceşti, este grăirea cu Dumnezeu ori, mai, bine zis, trăirea împreună cu Dum­nezeu, în sens major deci rugăciunea este modul omului de a comunica direct cu Dumnezeu, izvorând din necesitatea de ab­solut a omului. Omul se poate ruga contemplând, cugetând, muncind sau vorbind.

A fost o vreme când omul îl căuta pe Dumnezeu în cele din afară; prin Har, însă, întâlnirea omului cu Dumnezeu se face în inimă, în sine însuşi. Aflându-L pe Dumnezeu înlăuntrul său, omul se regăseşte pe sine şi realizează îndumnezeirea, căpătând conştiinţa de împărat al făpturii.

Dacă Dumnezeu este în toate şi peste toate, atunci trebuie gă­sită ordinea dumnezeiască din viaţă, lume şi istorie. Problemele credinţei nu numai că nu sunt simpliste şi gratuite, ci necesită şi cea mai fină cunoaştere, analiză şi apreciere a vieţii şi a lumii, a naturii şi a omului. În acest sens rugăciunea este şi o cale de cu­noaştere. Atât omul simplu cu inteligenţa sa naturală, cât şi sa­vantul cu vastele sale cunoştinţe sunt chemaţi a-şi plini personalitatea prin trăirea religioasă. Minţile luminate ale secolului XX se întorc la Dumnezeu şi, dincolo de gândire şi cercetare, se roagă.

Rugăciunea este deci lumina supremă ce poate penetra con­ştiinţa şi cunoştinţa omului: lumina necreată. Lumină, forţă, putere, energie avem şi în creaţie, dar omul nu este împăcat fără lumina necreată, care corespunde necesităţii sale de absolut si aspiraţiilor sale de trăire lăuntrică a lui Dumnezeu. Lucrarea omului nu are putere transfiguratoare fără puterea harului dumnezeiesc, de aceea omul trebuie să se facă purtător de Dumnezeu.

Această viziune nu este rezultatul unor lecturi, nici al unei petreceri retrase în singurătate. Am dobândit-o ca rezultat al unei vieţi martirice, în care sufletului i s-au cerut răspunsuri reale şi netăgăduite, precum şi efort suprem şi putere de jertfă. Vorbim din centrul de foc al suferinţei, din încercarea fierbinte a credinţei, din cumpăna subţire dintre viaţă şi moarte. Experienţa noastră de-a omul şi de-a Dumnezeu ne-a învăţat să ne rugăm.

În închisorile anilor 1941-1944 credinţa noastră îşi căuta albia spirituală. De la bun început am considerat temniţa ca un prilej de martiriu, pentru că, deşi eram prigoniţi de o guvernare creş­tină, cumva îi negam autenticitatea şi ne străduiam să fim noi adevăraţi creştini. Am pornit de la credinţa în Dumnezeu, dar nu aveam o cunoaştere temeinică a ei. Recunoşteam autoritatea Bisericii, dar eram febril angajaţi în căutarea noului. Am cercetat cele mai valoroase scrieri ale Bisericii şi ale Sfintei Tradiţii şi ne-am concentrat atenţia mai ales asupra Scripturii, cu deose­bire asupra Noului Testament. Lecturarea lor a adus o prigoană mai intensă, şi deci o adâncire a trăirii noastre lăuntrice.

Temniţa oferea în primul rând încercarea credinţei, în al do­ilea rând condiţii de linişte, asceză şi reculegere necesare vieţii duhovniceşti. Celula era şi chilie, şi arenă romană în care fiarele sfâşiau pe creştini. Cercetarea conştiinţei şi curăţirea lăuntrică prin Taina Spovedaniei ne-au limpezit înţelegerea creştină a omului şi a lumii, iar unirea cu Hristos prin Sfânta împărtăşanie ne-a dat însufleţirea şi bucuria prezenţei lui Dumnezeu în noi. Înţelegeam că pentru a fi creştin este necesară o rupere din toate preocupările şi angajările lumii, până ce omul devine al lui Hristos şi ajunge să gândească şi să acţioneze prin El.

În aceste condiţii am pornit la practicarea Rugăciunii inimii. Prin 1942 au pătruns în închisoare două prezentări schematice ale isihasmului, făcute de către un preot de mir bine informat, dar nepracticant al ei. Apoi a ajuns la noi „Spovedania unui pe­lerin”[1] o cărticică scrisă de un anonim rus într-o formă plăcută, cu aparenţă laică, dar care este o introducere bună în practicarea Rugăciunii inimii. Această carte va fi primul nostru îndreptar.

Formula pe care o rosteam era: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” – pe cât de scurtă, pe atât de intensă. Primele şase cuvinte sunt formate din Numele de foc mistuitor al Dumnezeului nostru, pe care îl invocăm şi îl aducem în noi, trăind împreună cu El; a doua parte a rugăciunii cuprinde omul, cu poziţia sa de templu al lui Dumnezeu, smerit şi fericit, ascultător de Dumnezeu până la moarte. Iată deci exprimată în zece cuvinte relaţia şi comuniu­nea dintre Dumnezeu şi om!

Puterea Rugăciunii este în forţa intrinsecă a conţinutului ei şi are, în secundar, şi avantajul unei maxime concentrări lăuntrice. Formula poate fi şi ”Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” ori simplu ”Doamne, miluieşte-mă”. în raport cu alte lucrări du­hovniceşti, aceasta este cea mai rapidă şi mai intensă. Ea presu­pune însă nişte condiţii prielnice, sufleteşti şi trupeşti, şi un ca­dru adecvat.

În ordinea lăuntrică trebuie o liniştire deplină şi alungarea tuturor preocupărilor, pentru ca omul să se poată concentra ex­clusiv asupra cuvintelor rugăciunii. Atenţia minţii trebuie ori­entată în sine. Descoperind lumea interioară, omul nu trebuie să se oprească la ea, ci să se concentreze asupra rugăciunii, căutându-L pe Dumnezeu în sine. Râvna trebuie să fie neobosită, plină de nădejde, căci multe sunt ispitele şi piedicile ce se opun.

Înainte de toate Rugăciunea trebuie să fie dorire şi iubire neţărmurită pentru unirea cu Hristos, altfel nu e posibil nici un efort. Ori de câte ori se roagă, omul trebuie să moară pentru Hristos ca să vieze în El, iar când rugăciunea îi va fi necontenită, va fi de-a pururi viu în Domnul, Care îi va da pace în suflet, îi va lumina cunoştinţa, îi va înţelepţi cuvântul şi-i va orândui viaţa.

Întrucât la început strădania rugătorului este anevoioasă, e necesar ca încă de la acest început să ne încredinţăm Duhului Sfânt, care va prelua lucrarea până la capăt[2]. Duhul Sfânt se află sălăşluit în noi prin Taina Sfântului Botez şi în măsura în care ne supunem Lui, El devine lucrător, iar omul ajunge pur­tător de Dumnezeu. E nevoie şi de un povăţuitor duhovnicesc experimentat, care să ne conducă la Dumnezeu şi căruia îi sun­tem datori cu ascultarea.

În rugăciune trupul să fie uşurat de patimi şi aşezat în poziţie de trezvie. Privegherea cea mai atentă se face în poziţia şezând, cu capul uşor lăsat în piept, cu pleoapele plecate pe ochi, încer­când să se sesizeze bătăile inimii[3].

Atenţia nu trebuie să se concentreze şi să urmărească un or­gan, nici un simbol, nici o icoană, ci duhul, sufletul, lăuntrul, în ultimă analiză pe Dumnezeu. Totuşi este bine ca orientarea atenţiei să fie în piept, undeva către inimă, căutând însă nu or­ganul, ci sufletul. Căci ”inima” este noţiunea largă în care se cu­prinde omul lăuntric în toată complexitatea Iui.

Prin interiorizare, mintea ia cunoştinţă de miracolul lăuntric. Folosim termenul de ”minte” în sensul larg cuprinzător de inte­ligenţă, luciditate, raţiune, cunoştinţă, conştiinţă. (Noţiunile cu care lucrăm le găsim în Scriptură, la Sfinţii Părinţi, dar şi în lite­ratură şi ne par cu mult mai substanţiale decât schemele ştiinţei numită psihologie. Credem că psihologii au ceva de învăţat din experienţa mistică, morală şi literară.)

Reîntors în sine, omul descoperă o lume vastă şi neliniştită formată din gânduri, idei, planuri, viziuni, dorinţe, sentimente, instincte, patimi, pofte, din forţe vitale, aspiraţii, temeri, necesi­tăţi, idealuri, dorinţa de absolut ori, într-o ultimă analiză, din prezenţa lui Dumnezeu. Totul e în mişcare, într-un joc de forţe contrarii, într-o complexitate ameţitoare.

În acest noian – lăuntrul – omul poate să greşească, dacă nu cumva se dă bătut de la început, cu un sentiment de neputinţă. De aceea Rugăciunea în prima ei fază este un exerciţiu de stră­danie şi de puternică credinţă. În această fază Dumnezeu apare real dar învăluit, ascuns, depărtat. Sentimentul existenţei Lui dă însă forţa necesară efortului solicitat.

Dacă uneori Rugăciunea merge uşor, de multe alte ori ea se împietreşte. Nu trebuie să abdici niciodată de la Rugăciune, chiar dacă pare seacă, formală, oarecum exterioară şi străină, căci, după stăruinţe, ea va căpăta viaţă şi-şi va forma o albie adâncă în sufletul tău.

Este bine ca Rugăciunea să nu fie însoţită de meditaţie, ci, concentrându-se asupra lui Dumnezeu însuşi, omul să aştepte descoperirea Acestuia cu privire la întrebările şi problemele care-l frământă[4].

Rugăciunea trebuie făcută în minte, adesea cu cuvinte ori în­soţită chiar de metanii, închinăciuni şi psalmodiere, după cum prieşte fiecăruia, până când se va ajunge la rugăciunea în inimă. Ordinea este de la suprafaţă către interior, de la trup către suflet.

Presupunem că îndeobşte este cunoscut trupul cu simţurile, instinctele şi patimile lui. Este necesară înfrânarea şi supunerea trupului. Fiecare păcat trebuie înlocuit cu virtutea contrarie lui[5]. E nevoie de multă stăpânire de sine şi statornicie până ce se ajunge la un trup care funcţionează fără patimi şi fără dezordine.

Dar nici o asceză nu este suficientă dacă nu căpătăm, prin rugăciune, trăirea în duh. Rugăciunea împreună cu celelalte nevoinţe duhovniceşti ajută mult la ordonarea vieţii, atât în aflarea măsurii drepte a funcţiunilor ei, cât şi în forţa de a o curaţi şi orienta.

Trecând de la exterior la interior, urmează un şir imens de patimi sufleteşti, printre care cea mai frecventă este mândria, sub nenumăratele ei forme. Viaţa lăuntrică are o mare subţirime duhovnicească. Mintea este necontenit asaltată de gânduri care încep prin a-l momi pe om şi sfârşesc prin a pune stăpânire pe el. Acesta se numeşte războiul nevăzut sau războiul duhurilor.

Mintea trebuie deci să stea de pază la graniţa conştiinţei, acolo unde apar gândurile şi să le supună unui riguros examen, spre a fi respinse ori acceptate înainte ca omul să şi le fi însuşit. Aici intervine puterea Rugăciunii, care fixează Numele lui Dumnezeu în gând şi face din El filtrul gândirii. Cu timpul, Ru­găciunea ajunge să se rostească singură şi fără încetare.

Cantitativ, unii indică trei mii – şase mii – douăsprezece mii de repetări pe zi, noi indicăm ore de rugăciune. Dacă ai două ore de rugăciune bună, ai mult pentru început. Timpul se pre­lungeşte treptat, încât după treizeci-patruzeci de zile se poate trece la faza a doua, când Rugăciunea se va spune în inimă, printr-o participare lăuntrică totală. Este stadiul în care Rugăci­unea se simte, se trăieşte.

Între minte şi inimă este un drum neînchipuit de lung şi aco­perit de o beznă cumplită. Adesea omul se sperie şi e pe cale să cedeze. Trebuie să ai tăria de a te arunca în beznă, cu încrederea că Dumnezeu te va prinde în braţele luminii Sale. Abia de aici înainte vei fi născut din nou, vei fi înnoit sufleteşte prin har. Omul trupesc este cel ce se lasă prins de pofte şi captivat de materie şi el trebuie să moară, pentru a face loc omului duhov­nicesc, care vede şi trăieşte în lumina binefăcătoare a duhului, realizând adevărata viaţă[6].

În timpul rugăciunii apar două feluri de călduri. Este o căl­dură ce vine de la simţuri şi naşte patimi şi este o căldură ce vine de la Duhul şi aduce luminare[7]. Se creează o sensibilitate lăun­trică de mare fineţe, care vibrează şi reacţionează prompt la toate impresiile ce vin din afară, devenind astfel un fel de conştiinţă sensibilă. Starea lăuntrică dobândeşte bucurie dar şi dramatism, căci sesizează cele mai fine şi adânci contradicţii ale existenţei; iar dincolo de ele, se desfată cu Dumnezeu împreună.

Sensibilitatea trebuie să se controleze reciproc cu judecata rece a minţii, căci numai aşa evităm eventualele greşeli. Duhul Sfânt lucrează şi prin inimă, şi prin minte. În suflet se petrec atâtea fe­nomene, încât mintea se poate tulbura. Este o cale lungă până ce se creează armonia lăuntrică, şi apoi ea trebuie mereu menţinută.

Dacă Dumnezeu este alungat din cămările sufletului, ele voi fi invadate de duhurile rele. Prin urmare, satana şi păcatul tre­buie urâţi de moarte, până la moarte.

Treptat simţurile tac, sufletul se înmiresmează, duhurile rele fug, timpul intră în veşnicie, lumea e văzută în imaginea ei nealterată şi astfel omul ajunge Biserică, adică e purtător de Dumnezeu. În el a murit eul şi viază Hristos. Atât trupul cât şi sufletul cunosc un proces de înduhovnicire. Ne aflăm în împă­răţia lui Dumnezeu din om.

Acest fel de Rugăciune e un dar, care se pierde imediat ce este interpretat ca o vrednicie personală. Ea este lucrarea Du­hului Sfânt, la care omul participă lucid, conştient şi fericit de viaţa minunată de care este învrednicit. Transfigurat, omul – fără a pierde contactul cu natura şi cu ordinea firii – vede acum lumina taborică şi Ierusalimul cel ceresc.

Dacă omul obişnuit vede lumina soarelui, cel înduhovnicit vede lumina propriei sale minţi, iar la sfârşit vede lumina necrea­tă. Dacă la început omul este mângâiat cu lacrimi, el sfârşeşte prin răpirea la cer. Dacă la început Rugăciunea e rostită, la sfârşit ea e mută, uimitoare, minunată. O astfel de rugăciune nu poate fi uitată, nici părăsită, căci frumuseţea ei este fără de asemănare.

E adevărat că şi în cele mai înalte stări contemplative Dum­nezeu rămâne râvnit, deci încă ascuns şi nepătruns, dar accede­rea câtuşi de puţin la energiile Sale necreate îl face pe om fericit. Scânteia divină aşezată în om întâlneşte marele foc dumnezeiesc şi transfigurează totul în jur. Mişcarea universală a firii se trans­formă în repetate splendori, ca nişte faţete ale aceluiaşi diamant. Starea harică este densă, însă de scurtă durată în timpi naturali.

Omul purtător de Dumnezeu are marele dar că pe lângă con­tactul natural, pe lângă mijloacele de cunoaştere obişnuite, vede în duh. Natura, lumea, omul şi viaţa sunt minuni ale lucrării lui Dumnezeu, minuni care nu sunt evidente decât pentru omul în­duhovnicit. Acest om se umple de toate darurile Duhului Sfânt.

Dar trebuie precizat că rugătorul rămâne şi un om activ, di­namic, îndrăzneţ, iscusit, care înfruntă duşmanii cu puterea in­terioară cu care însuşi Domnul i-a biruit şi acţionează cu ace­leaşi mijloace cu care a lucrat Hristos: puterea duhului şi a cu­vântului, fapta bună, adevărul răspicat, dragostea curată, teme­rară, necontenită şi, în fine, puterea de jertfă.

Trebuie deci ştearsă imaginea pasivă, indiferentă, nerealistă, umilă şi umilitoare a omului sfânt. Mărturie stă Hristos însuşi, apoi Apostolii, şi cu deosebire Sf. Apostol Pavel, cel atât de dina­mic, care a fost răpit până la al treilea cer. Mărturie stau sfinţii Vasile cel Mare, Atanasie cel Mare, Ioan Gură de Aur ori sfinţi militari ca Dimitrie, Nestor şi Gheorghe, care au luptat şi au în­vins pe duşmani. Tot spre mărturie stau Sfinţii împăraţi Constan­tin şi Elena, iar Vechiul Testament ni-i oferă pe Moise, David, Ilie, Ieremia, care au fost mari conducători de oameni, dar toţi şi mari rugători. Iar dacă adesea sub chipul trăirii religioase unii îşi as­cund incompetenţa, incapacitatea, abandonul şi oportunismul, unii ca aceştia sunt cu totul străini de adevăraţii creştini.

Am trăit lângă astfel de oameni, în care şi din care strălucea Hristos şi care au fost vajnici apărători şi propovăduitori ai cre­dinţei, înfruntând cu putere duşmanii, demonstrând cu tărie adevărul şi jertfindu-se fericiţi pentru izbăvirea aproapelui.

Nouă ni s-au desluşit aceste năzuinţe în arşiţa suferinţei, pe muchia dintre viaţă şi moarte. Credem că cele ce s-au petrecut cu creştinii aici, în temniţe, sunt o părticică din aluatul unei lumi noi. Am trăit pentru Hristos, am trăit cu Hristos, am trăit în Hristos. În acest cadru situăm experinţa noastră isihastă.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 441-449)

[1] Reeditată şi cunoscută astăzi sub titlul Pelerinul rus.

[2]”A zis şi marele Pavel: «Nimeni nu zice Domnul Iisus decât numai în Du­hul Sfânt» (/ Cor. 12,3), adică atunci când inima primeşte lucrarea Duhului Sfânt, prin care se şi roagă.” (Sf. Calist şi Ignatie, Filocalia, VIU, cap. 49). (N. ed.)

[3] Sfinţii Părinţi care au scris despre Rugăciunea lui Iisus au dat lămuriri şi cu privire la poziţia trupului, respiraţie, locul inimii (cf. Sf. Grigorie Sinaitul în Filocalia, VII). Toţi însă au adăugat că atenţia nu trebuie să cadă pe aceste teh­nici exterioare, ci pe dobândirea pocăinţei, care este ”temelia vieţii duhovni­ceşti, izvorul, scopul şi sufletul rugăciunii” (Sf. Ignatie Briancianinov). (N. ed.)

[4] ”Deoarece tot gândul intră în inimă prin închipuirea (nălucirea) vreunor lucruri sensibile, lumina fericită a dumnezeirii va lumina mintea atunci când aceasta se va odihni de toate. Căci strălucirea aceea se arată minţii curate când dispar toate gândurile (chipurile)” (Sf. Isihie Sinaitul, Filocalia, IV, Cuvânt des­pre trezvie). (N. ed.)

[5] ”Pe cât poţi, împodobeşte-te cu virtuţile contrarii patimilor tale. Că de vei dobândi aceste virtuţi contrare patimilor ce te supără, vei dobândi toate celelalte virtuţi” (Sf. Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, cap. XXXIV). (N. ed.)

[6] ”Căci când luptă cineva împotriva păcatului cu fapta şi începe să se răz­boiască şi se smereşte pentru gândurile pătimaşe din cugetare, se zdrobeşte, se nevoieşte şi prin necazul nevoinţelor se curăţeşte pe încetul şi vine iarăşi la sta­rea după fire. Fiindcă de nu se ispiteşte cineva şi nu cunoaşte necazul patimilor, nici nu se luptă, nici nu se curăţeşte” (Ava Dorotei, Filocalia, IX, cap.XIII). (N. ed.)

[7] ”Este o căldură a trupului, a sângelui, în tărâmul firii căzute şi este o căl­dură subţire, nematerialnică, duhovnicească, ce nu pricinuieşte nici o înfierbântare, ci, dimpotrivă, răcoreşte, luminează, trage la negrăită dragoste de Dumne­zeu şi de oameni” (Sf. Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, voi. IV). (N. ed.)