Arhive pe etichete: patimi

Despre înfrânare

Standard

Tot ce facem trece prin conştiinţă, deci ne face responsabili. Dacă simţurile sunt lăsate la întâmplare ajung la exces, dacă li se adaugă fantezia devin patimă, iar patima degradează şi distruge însăşi viaţa.

Concepţia materialistă, care pune la baza ei nesaţiul după plăceri, nu numai că nu oferă saţiul senzorial, dar în final îi dis­truge şi spiritual pe oameni, până când aceştia, epuizaţi în cele materiale, obosiţi în plăceri nestăpânite, nemulţumiţi, goi şi de­căzuţi ajung a fi mai răi decât animalele, dezlănţuindu-se în dezmăţ şi denaturări ori în ură, mişelie şi bestialitate[1].

Nimic nu trebuie făcut în exces. De pildă, nu avem dreptul să mâncăm decât atât cât e bine să mâncăm, nici mai mult, nici mai puţin, răul fiind şi-n ispitele de-a dreapta, şi-n cele de-a stânga. Dar simţurile nu au limită, ci limita trebuie să o pună conştiinţa. Conştiinţa intră în aparent conflict cu simţurile când le înfrâ­nează spre norma firească, dar şi simţurile intră în conflict cu conştiinţa când îndeamnă la exces.

Prin viaţa religioasă omul primeşte luminare de sus ca să descopere chipul adevărat al lumii. Acesta nu este un proces strict intelectual, ci unul de trăire, adică un proces de rupere de lume prin înfrânare şi asceză. Asceza aduce cu sine bucuria vie­ţii şi pacea dintre oameni.

Patimile şi păcatele trebuie frânate. La început se vor înfrâna patimile săvârşite cu fapta, apoi cele săvârşite cu limba, iar în cele din urmă trebuie smulsă însăşi rădăcina patimilor din gând, până la curăţirea minţii şi a imaginaţiei. Bătălia trebuie dată zilnic, prin cercetarea atentă a conştiinţei şi prin hotărârea fermă de înfrânare[2].

Armele sunt multe şi variate. Postul subţiază mădularele tru­pului până ce devin transparente şi mintea le poate citi adevă­rata rostuire. Dar postul are rigorile şi primejdiile lui, deci tre­buie practicat disciplinat. Rugăciunea ajută mintea să vadă voia lui Dumnezeu, rostul vieţii şi raţiunile lucrurilor. Ea este iriga­rea cu har a oamenilor. Privegherea e necesară, căci prin ea ne smulgem din preocupările cotidiene şi cugetăm la cele înalte, dumnezeieşti şi veşnice. Lectura Sfintei Scripturi are şi ea o uri­aşă înrâurire asupra oamenilor, iar relaţiile cu ceilalţi se cer şi ele a fi bine orânduite. Cadrul exterior în general îl influenţează pe om şi acesta trebuie să ştie să-şi afle mediul prielnic.

Când mediul nu este favorabil şi sufletul este asaltat violent de patimi, se pot lua măsuri mai aspre, care să disciplineze sim­ţurile şi mintea. Munca, istovirea trupească, sportul sunt mijloa­ce cu eficacitate pedagogică. Boala, suferinţa, durerea sunt prile­juri de tămăduire sufletească. Cugetarea la moarte are şi ea mare înrâurire asupra conştiinţei. De mare importanţă este şi atenţia lăuntrică: o imagine pătimaşă obsesivă prin plăcere poa­te fi contracarată voluntar cu o imagine a urâţeniei acelei plă­ceri, până ce se spulberă plăcerea însăşi. Trebuie evitate prilejurile care stârnesc patimi. Paza severă trebuie pusă în primul rând în gând.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 460-462)

[1] ”Cu adevărat cel stăpânit de draci este mai rău decât aceia” (Sf. Grigorie Simitul, Filocalia, VII, cap 115). (IV. ed.)

[2] ”Deci toată grija omului să fie pentru păzirea simţurilor şi a gândurilor, ca să nu stea sau să nu facă ceva ce nu i se pare că este după Dumnezeu” (Sf. Petru Damaschin, Filocalia, V, Despre înfrânare). (N. ed.)

Despre paza minții

Standard

Omul neinteriorizat nu poate fi un om duhovnicesc[1]. Dru­mul de la minte la inimă, de la lumea exterioară la cea interioară este cel mai lung, mai complex şi mai ademenitor drum pe care-l poate parcurge omul în viaţă. Începutul lui este războiul nevăzut al gândurilor.

Deosebirea gândurilor se face prin harul care luminează mintea, har primit prin Taina Botezului şi ascuns potenţial în adâncul minţii. În minte se dă războiul dintre gânduri. Ele pur­ced din ”inimă”, aceasta fiind ”subconştientul”, partea cea mai profundă, mai cuprinzătoare, mai tainică a minţii. În ea sălăşlu­ieşte harul Duhului Sfânt, al lui Hristos Dumnezeu.

Deşi este o singură ”inimă”, totuşi ea are o componentă bună şi una rea: partea bună este lăcaş al gândurilor bune, al vieţii cu­rate şi al lui Dumnezeu, iar partea rea este lăcaş al senzualis­mului, al patimilor şi al satanei[2]. Conştiinţa omului sesizează la nivelul minţii duhurile din inimă care o inspiră – bune ori rele – şi atunci mintea se concentrează în sine şi caută locul ini­mii pentru a o curăţi.

Lucrarea lăuntrică necesită o smulgere completă din toată grija lumească, din preocupările şi imaginile lumeşti, mintea concentrându-se asupra lui Hristos Cel ascuns în inimă, ca prin El să vedem lumea ”schimbată la faţă”, transfigurată.

Atât Dumnezeu cât şi satana exercită o atracţie infinită asu­pra inimii omului, dar Hristos Se descoperă ca lumină, ca prin­cipiu al vieţii, ca sfinţenie şi ca duh dumnezeiesc, pe când lucra­rea satanică se descoperă intrinsec ca principiu al morţii, nihi­lism material şi negaţie existenţială. Altfel deci arată interiorul omului dacă este pătruns de Dumnezeu şi altfel dacă este pă­truns de satana. Pentru a-L sălăşlui pe Hristos în noi este însă nevoie de curăţirea gândurilor.

Sfinţii Părinţi disting următoarele etape prin care trece gândul: 1) atacul; 2) însoţirea; 3) patima; 4) lupta; 5) robirea; 6) consimţământui; 7) făptuirea[3]. Paza minţii începe prin a supune orice gând din tine însuţi lui Hristos. Mintea este permanent invadată de gânduri, nu poate sta fără gânduri. Orice gând bun care apare în minte este dublat imediat de un gând contrar, duşman, rău. Atenţia minţii trebuie concentrată şi pusă de pază la hota­rul conştiinţei, acolo unde gândul simplu apare ca o deschidere de noi orizonturi, ca un imbold pe care Sfinţii Părinţi îl numesc ”momeală”. Acesta este atacul.

De acest gând primar, involuntar – fie că e izvorât din natura omului, fie că se iveşte din patima cuibărită în el – omul nu e vi­novat[4], căci nu este elaborat de el, deşi s-a format în el; dar toc­mai pentru că s-a format în el, gândul trebuie depistat şi dus imediat la Hristos Cel ascuns în inimă. Aceasta este calea sigură şi dreaptă, căci războiul gândurilor fără Hristos e un război pierdut.

Prin însoţire se înţelege asocierea gândului ”momeală” cu alte gânduri. Este deja un început de proces interior prin asocia­ţie, care face să dispară caracterul de strictă nevinovăţie al pri­mului gând. De aceea, în loc de a discuta gândul prim cu alte gânduri, e bine a-l duce la Hristos, pentru a se lămuri în Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este focul arzător care mistuie gândurile ne­curate.

Dacă se insistă în asocierea de gânduri, atunci primul gând a fost deja acceptat şi sufletul se ataşează de el, transformându-l în patimă. Lupta cu gândul rău trebuie dată înainte de a deveni patimă, căci după aceea el capătă amploare, captează voinţa şi raţiunea, trezeşte simţurile şi devine foarte greu de învins. Pa­tima începe să-l lupte pe om, să-l momească, să-l chinuie, să-l tulbure, să-l domine: aceasta este lupta. Şi în acest stadiu poate fi învinsă patima, cu mai mult efort, ce-i drept, dar încă nu e prea târziu.

După ce patima l-a luptat pe om, urmează robirea lui, capi­tularea voinţei şi orbirea raţiunii, antrenarea afectelor în sens pătimaş şi angajarea simţurilor la patimă. Procesul lăuntric se focalizează pe patimă cu argumente şi dorinţe, cu planuri şi nă­zuinţe, cu imagini şi perspective, totul fierbe în om sub arşiţa patimii. În acest stadiu, mintea se întunecă, Dumnezeu Se as­cunde, străluceşte fantasma pătimaşă. Acest stadiu este înde­lungat şi laborios, şi din el se scapă foarte greu. Totuşi păcatul este încă intenţional, căci deocamdată nu s-a consimţit la plini­rea lui.

Patima are o înrâurire uriaşă asupra minţii robite de ea şi de cele mai multe ori mintea, după oarecare oscilaţii, îşi dă con­simţământul la faptă. Consimţirea la patimă este păcat grav şi greu de înfrânat. De aici înainte omul caută numai prilejul de a făptui, în care scop gândeşte îndelung, îşi arată toată iscusinţa, făureşte planul de acţiune, stabileşte condiţiile şi momentul faptei şi, în cele din urmă, trece la fapta însăşi. Totuşi este posi­bil ca, chiar acceptând patima, chiar stabilind circumstanţele şi momentul faptei, în ultima clipă păcatul să nu fie făptuit.

Păcatul săvârşit este cel mai grav, repararea lui este plină de dificultăţi şi necesită suferinţă şi lacrimi multe. Păcatul făptuit alterează fiinţa, degradează comportamentul, viciază societatea, întinează natura – or, toate aceste consecinţe ale lui trebuie în­dreptate prin pocăinţă.

Curăţirea de păcate conduce la nepătimirea interioară. La în­ceput ruperea de lume dă senzaţia deznădejdii ori a împietririi, care numai prin rugăciune intensă poate fi înlăturată. De ase­menea, simţurile se revoltă şi devin rebele, ca urmare a înfrânării la care sunt supuse prin concentrarea atenţiei înlăuntru, dar până la urmă se pătrund şi ele de curăţie.

Când simţurile stăpânesc pătimaş sufletul, din inimă purced numai gânduri rele şi procesul de curăţire este foarte greu. În acest stadiu omul nu sesizează duhul din el, căci acesta se face cunoscut numai în măsura sporirii în virtute.

Atât viaţa personală a omului cât şi raporturile în cadrul co­lectivităţii depind de starea lăuntrică a lui. Acţiuni identice în obiectivitatea lor au explicaţii foarte diferite prin duhul care le motivează. Mai mulţi oameni pot privi acelaşi bănuţ de aur, dar unul îi admiră frumuseţea, altul cugetă la sensul lui caritabil, altul vede în el acoperirea unor necesităţi, altul vrea să-l fure, altul ar dori aur mai mult, altul ar vrea să stăpânească lumea prin aur – iată numai câteva posibilităţi de a da conţinut deose­bit aceluiaşi material inert: aurul. Acest fenomen este valabil în toate domeniile. De pildă, cineva face o faptă de milostenie pentru a plini voia lui Dumnezeu, altul însă pentru a-şi satisface amorul propriu, iar altul cu nădejdea răsplătirii.

Cum toate acţiunile trec prin conştiinţă, fiecare gând trebuie curăţit în Duhul lui Hristos din noi, conform învăţăturii lui Hristos despre viaţă şi lume[5]. Treptat, inima se sensibilizează, vede, simte şi deosebeşte – calităţi prin care ea se curăţeşte şi se face sălaş Duhului Sfânt.

Descoperirea lumii interioare se produce treptat şi mintea, pe măsura pătrunderii în profunzimi, devine mai lucidă, simte orice mişcare lăuntrică, sesizează raţiunile lucrurilor şi, în cele din urmă, se iluminează prin Hristos.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 449-453)

[1]  ”E cu neputinţă ca fără paza minţii şi curăţia inimii, care este şi se nu­meşte trezvia, să ajungă sufletul la o stare duhovnicească şi plăcută lui Dumne­zeu” (Isihie Sinaitul, Filocalia, IV, Cuvânt despre trezvie şi virtute). (N. ed.)

[2] ”Omul poartă în sine înclinarea şi spre bine şi spre rău: spre una prin fire, iar spre alta prin pornirea de afirmare de sine a voii” (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia, VII, cap 89). (N. ed.)

[3] Cf. Sf. Petru Damaschin, Filocalia, V, Despre deosebirea între gânduri şi mo­meli; Sf.” Ioan Scărarul, Filocalia, IX, Despre curăţie, cap. 72; Sf. Ioan Damaschin, Filocalia, IV, Cuvânt minunat şi de suflet folositor; Filotei Sinaitul, Filocalia, IV, Cuvânt despre trezvie. (N. ed.)

[4] ”Momeala nu e nici păcat, nici dreptate, ci dovada libertăţii voii” (Sf. Marcu Ascetul, Filocalia, I, Despre Botez). (N. ed.)

[5] ”Trebuie aşadar să distingem bine toate gândurile care ne vin şi să le opunem mărturiei din de Dumnezeu insuflatele Scripturi şi din învăţăturile Sfinţilor Părinţi duhovniceşti şi, dacă nu le găsim conglăsuind cu Cuvântul adevărului, să le alungăm cu mânie de la noi, precum este scris: «Mâniaţi-vă şi nu greşiţi» (Ps. 4, 5)” (Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, II, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 48). (N. ed.)