Arhive pe etichete: criză morală

Despre monahismul contemporan

Standard

Monahism contemporan

Obştile mănăstireşti trec şi ele printr-o criză de constructi­vism. Toată lumea e prinsă de amorul construcţiilor, prin care se defavorizează duhovnicia. Stareţii conduc în mod autocrat şi a dispărut alegerea liberă a întâi-stătătorului. A dispărut sfatul obştesc, a dispărut comuniunea frăţească.

Comunitatea este acceptată, dar nu este întreţinută prin con­ştiinţa colectivă, prin efervescenţa colectivă, prin creaţia colec­tivă, ci se reduce la autoritatea centrală care o dirijează, adesea cu greşeli, anulând contribuţia liberă a obştii. Se constată fie o indiferenţă sau silă faţă de lucrurile colective, fie – invers – ego­ism şi incorectitudine individuală.

Se munceşte până la epuizare. Deşi aceşti oameni au ales, din râvnă sfântă, monahismul, ascultarea (munca) îi oboseşte, îi secătuieşte şi-i îndepărtează de rostul lor.

Prea multă autoritate la stareţi, prea multă ascultare (muncă) la obşte.

Creştinii trebuie să fie personalităţi puternice, libere şi con­ştiente de misiunea lor, însufleţite de puterea dumnezeiască a Duhului Sfânt şi de învăţătura Evangheliilor.

Mi se pare că viaţa duhovnicească pe care am trăit-o noi în temniţe este mai densă decât aceea trăită azi prin mănăstiri. Ex­perienţa noastră a fost aşezată pe hotarul dintre viaţă şi moarte, în suferinţe cumplite şi îndelungate, în care numai o ardere su­fletească intensă te putea salva.

În temniţe s-a realizat maxima confruntare dintre Dumnezeu şi satana. Acolo erau evidente duhurile, acolo nu mai erau posibi­le dulcegăriile şi jumătăţile de măsură. Temniţele au scos la iveală forţa creştinismului, care este capabilă să învingă acest veac.

Lumea va avea de învăţat din experienţa temniţelor.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 475-476)

Despre un nou ev

Standard

Trăim într-o vreme de cumpănă. Experienţa unei societăţi robotizate a îngrozit lumea. Omul fără Dumnezeu este mon­struos, iar societatea care nu ţine cont de suflet este mecanism nimicitor. Natura şi viaţa însăşi suferă.

Nu suntem mulţumiţi cu lumea, dar în răzvrătirea noastră nu am creat decât o lume a dezastrului. ”Progresul”[1] civiliza­ţiei a adus o dată cu el şi forţele autodistrugerii. Sunt bariere ale naturii şi vieţii care nu trebuie atinse, or oamenii le-au depăşit şi le-au folosit spre rău, iar natura se răzbună.

Nu se poate supravieţui în ritmul lumii civilizate, căci am epuizat resursele pământului, am poluat natura, am alienat omul şi în aceste condiţii, neputând opri cursul aşa-zisului ”pro­gres”, înaintăm spre catastrofă, dacă bineînţeles nu va veni un deznodământ fulgerător prin războiul atomic şi bacteriologic[2]. Ţara, viaţa însăşi sunt expuse pericolului forţei umane oarbe. Avertizăm deci pe cei ce conduc destinele lumii actuale să sal­veze ce se mai poate salva, căci prăpădul este aproape.

Criza civilizaţiei contemporane este în primul rând religioa­să. Creştinătatea trebuie reîncreştinată, atât în duh, cât şi social. Creştinii lâncezesc şi nu mai cunosc arderile sfinte. Sunt dezbi­naţi şi nu mai au unitate. Nu mai au conştiinţa misiunii lor, nu mai cred în împărăţia lui Dumnezeu. Sunt derutaţi de confuzii ideologice şi nu mai au o viziune proprie. Pare aberant, dar ve­dem mulţi creştini cu concepţie antropocentrică, egoistă, uma­nistă, pozitivistă ori materialistă, ancorând Biserica fie în facto­rul politic, fie în cel social ori economic.

Probabil însă că în planul iconomiei divine trebuie să se pe­treacă toate aceste dezastre, pentru că ele vor deschide un nou ev. El nu se va asemăna cu cele din trecut, ci va fi un salt către Hristos. Suferinţa nu poate fi înlăturată, dar cu cât vor fi mai mulţi cei ce se vor trezi la Adevăr, cu atât se vor scurta chinu­rile. Avertizăm popoarele să se întoarcă la Dumnezeu şi să se reorienteze în viaţă, schimbându-şi modul de a gândi, fixându-şi alte năzuinţe şi înlocuind actualul stil de viaţă.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 468-469)

[1] ”Omul european e prost, e grozav de prost atunci când, necrezând în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului, poate să creadă în progres şi în rostul vieţii, şi să lucreze pentru el. Ce nevoie am de progres, când în spatele lui mă aşteaptă moartea? Ce nevoie am de toate lumile, de toate galaxiile, de toate culturile, când în spatele lor mă pândeşte moartea? Unde e moarte, acolo nu se poate afla progres adevărat; iar dacă se află, el nu e decât un blestemat de pro­gres în moara morţii. De aceea trebuie distrus cu desăvârşire, încât să nu ră­mână urmă” (Sf. Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, M-rea Sf. Arhangheli – Petru Vodă, 2002, p. 75). (N. ed.)

[2] In condiţiile de azi, războiul este de neînlăturat din istorie. Atâta vreme cât oamenii sunt răi, cât există robie, cât există nedreptate, cât domnesc patimi în oameni, războiul este o realitate ce trebuie privită în faţă. Numai o desăvâr­şire lăuntrică a oamenilor ar putea elimina războiul, însă în acest secol oamenii nu mai apelează la Biserică şi nici la Dumnezeu. Papii au afurisit arbaleta, dar acum se străduiesc să domesticească bomba atomică. Perspectivele sunt înfio­rătoare, iar oamenii sunt atât de împătimiţi încât sunt gata de orice nebunie.

Scrisoare din 29 iulie 1983 (IX)

Standard

Părinte Benedict,

E miezul nopţii. Am avut o zi de intensă efervescenţă spirituală. Caut necontenit articularea adevărului divin cu adevărul uman, a pământului cu cerul, a materiei cu spiritul, a vremelnicului cu eternul, a credinţei cu lumea.

Biserica are o răspundere unică în destinul omenirii, de care nu sunt sigur că şi l-a îndeplinit după cuviinţă.

Criza creştinătăţii este fundalul crizei omenirii de azi. Cauzele crizei creştine se întind pe parcursul celor 2000 de ani de creştinism, îndeosebi de la Edictul din Milan încoace, şi personajul cel mai dramatic este Sfântul Ioan Hrisostom. În el au coexistat divinul cu umanul, cerul şi pământul, Spiritul şi materia, Biserica şi lumea – dar el a fost învins – şi aşa s-a pus început unor compromisuri ipocrite, laşe şi nefaste. Avem o tradiţie sfântă alături de o tradiţie a compromisului, avem structuri sfinte în Biserică, dar şi unele regretabile. Trebuie regândită şi reformulată Biserica prin dimensiunea ei sacră. Sfântă este Biserica în măsura în care a slujit lumea, cu toate mijloacele cu care a slujit-o Iisus Mântuitorul. Sfântul Ioan Hrisostom a încercat să slujească lumea, s-a sacrificat acestui scop şi a fost ucis. Ucis a fost şi Mântuitorul. Ucişi au fost şi alţi sinceri slujitori.

E necesar să redescoperim dimensiunea istorică a Bisericii, aspectul social al creştinismului, viziunea despre lume şi viaţă a Mântuitorului. La Judecată vom fi întrebaţi cât bine am făcut în lume, câtă dreptate am împărţit în lume, câte răutăţi am învins în lume – şi toate acestea nu se săvârşesc numai prin rugăciuni, evlavie şi piozitate [pioşenie].

Noi suntem bătrâni de acum, dar sunt sigur că generaţiile viitoare se vor deosebi mult de noi. Cred deci în Iisus, cred în Sfânta Biserică, dar mă lupt cu oamenii ipocriţi, laşi şi ignoranţi. Biserica are în sine tot ce-i trebuie lumii spre a-şi rezolva problemele, dar [cele pe care le are] nu au fost fructificate.

Cu toată dragostea,

Ioan I.

Scrisoare din 15 octombrie 1980 (II)

Standard

Părinte,

După căutările unei vieţi întregi, aşezată la răscruce de ere, doresc să nu termin alergarea fără a mărturisi concluziile la care am ajuns, deşi prilejul de a o face public îmi este interzis. Sunt însă convins că va veni o zi în care oamenii, treziţi din buimăceala acestor vremuri, aflându-ne şi pe noi sub ele, se vor dovedi interesaţi să afle ceva despre experienţa noastră. Deci, întrucât cred că ne aflăm în durerile facerii unui nou ev creştin – unica salvare pentru lume – încerc să sintetizez câteva aspecte ale lui.

Există un singur principiu unic (idee, forţă, punct, putere) şi acesta este Hristos. El este originea, vârful piramidei şi finalitatea sufletului şi existenţei umane, cât şi a naturii şi creaţiei întregi. Condiţia umană este complexă şi organizată pe principii duale (contrarii, bipolice, contradictorii), dar toate converg în principiul unic: Hristos. Alţii au luat alte principii unice, dar nici unul nu este încărcat cu adevărul revelat despre Dumnezeu, cum este creştinismul şi, în consecinţă, aceia conduc la erori de viziune şi de trăire umană.

Fără Hristos, gândirea oamenilor este eronată, poate fi degradantă, iar dacă este împotriva lui Hristos, ea ajunge satanică. Dar, nu numai cei ce sunt în afara lui Hristos pot greşi, ci şi creştinii înşişi. Dacă mântuirea lumii este scopul Bisericii, dacă îndumnezeirea oamenilor este metoda Bisericii, suntem obligaţi să observăm că în faţa creştinătăţii stă un imperativ imediat: reîncreştinarea creştinilor şi a creştinismului. Căci ne aflăm într-o profundă criză religioasă, spirituală, morală, culturală, politică, socială, ştiinţifică, tehnică, economică şi militară – deci generală. Deci coordonata superioară a unui nou ev este religiozitatea! Tocmai religiozitatea trebuieşte definită, pentru a nu repeta erorile trecutului, ci pentru a realiza o formulă de viaţă umană ideală. Ideală, dar reală. Religiozitatea trebuie să fie atotcuprinzătoare, într-o orânduire deplină, în care spiritul şi materia, viaţa şi moartea, idealul şi realul, misterul şi concretul, ideea şi actul, eternitatea şi vremelnicia, sacrul şi profanul, în fine, Dumnezeu şi omul – să formeze un tot unic şi armonios, apt să dea toate răspunsurile şi să rezolve toate problemele umane. Pentru a realiza această stare, concentraţi şi uniţi în Hristos, având conştiinţa ştiinţifică şi obiectivă a realităţii, să cerem să ni se descopere adevărul. Cu alte cuvinte, la adevărurile descoperite de om, să cerem adevărul revelat de Dumnezeu. Hristos este necesar şi într-un caz, şi în altul. Omul trebuie să vâslească permanent între vis şi realitate. Pentru a nu greşi, trebuie să începem aşa:

1) Integritate în spirit, în principii, în învăţătura dată de Hristos – fără a evita ori a răstălmăci nici o iotă. Or, se pare că oamenii, fie din neputinţă, fie din decadenţă, şi-au croit o viziune convenabilă lor şi vremurilor. Este foarte greu a lupta cu formele degradate ale valorilor creştine, izvorâte din păcatele conştiente ale oamenilor, dar este mai greu a lupta cu incapacitatea oamenilor de a se dezvolta în mod unitar şi armonios, ei alunecând mereu spre o extremă. Deci trebuiesc înlăturate compromisurile morale, cât şi unilateralitatea de viziune. De exemplu, este greu a lupta cu egoismul individualist al unei lumi burgheze, pretins creştine – dar este şi mai greu de a nu aluneca în nici o extremă principială: autoritate – libertate, individ – colectivitate, tradiţie – inovaţie, pace – război etc.

2) Integralitatea existenţială, adică rezolvarea tuturor problemelor umane într-o perfectă armonie şi fără exagerare. Aici funcţionează calea împărătească, ori a dreptei socoteli. Ea se realizează în toate planurile şi toate domeniile vieţii. În acest sens, creştinătatea trebuie să-şi asume depline răspunderi, dar să o facă cu adâncă iscusinţă şi înţelepciune.

Biserica, prin cler, îşi rezervă domeniul sacrului şi al cuvântului, dar observăm că nici sfânt nu a fost, iar cuvântul a fost adaptat vremurilor şi nu vremurile au fost modelate de cuvânt. Deci clerul trebuie să dovedească sfinţenie în trăire şi integritate în mărturisire – ceea ce nu s-a prea întâmplat în realitate. Dar Biserica nu se reduce la cler, ci se cuprinde în laici; deci nu se rezumă nici la sacru şi la cuvânt, ci cuprinde toate domeniile existenţei umane. Pentru aceasta, creştinii laici trebuie să formeze organisme specializate pe probleme, care să conlucreze la mântuirea oamenilor – căci aşa au procedat şi apostolii când au creat diaconatul.

Lumea, viaţa, istoria, societatea, trebuiesc abordate cu îndrăzneală şi răspundere. Biserica trebuie să slujească pentru a mântui oamenii. Dar pentru asta e nevoie de credinţă, iubire, jertfă, nebunie, putere, iscusinţă, luptă şi speranţă. Aşa vede un om a cărui viaţă e făcută scrum, dar al cărui suflet e viu.

I. Ianolide