Arhive pe etichete: taina botezului

Despre conștiința păcatului

Standard

Credinţa şi frica de Dumnezeu conduc la conştiinţa păcatu­lui[1], care la rândul ei naşte pocăinţa dureroasă pentru răul săvâr­şit şi năzuinţa fierbinte pentru binele ce trebuie săvârşit. Este lu­crarea lăuntrică a înnoirii omului vechi printr-un om nou, re­născut prin harul Spovedaniei.

Dacă harul Botezului oferă credinţa, harul Spovedaniei sus ţine neîncetata luptă cu păcatul şi necontenita înnoire în duh. Pornind de la păcatele grave cu fapta, conştiinţa se judecă pe sine în faţa lui Dumnezeu, până ce omul ajunge să curăţească gândurile şi intenţiile cele mai fine din lăuntrul lui.

Conştiinţa păcatului dovedeşte capacitatea omului de a se învinge pe sine însuşi, răul din lume şi duhurile satanice din văzduh. Creştinul este biruitor nu prin orgoliu, dovadă a incon­ştienţei, ci prin smerenie, dovadă a conştiinţei limitelor condiţiei omeneşti.

Adesea însă conştiinţa este împietrită şi de aceea trebuie folo­site prilejurile de venire în simţire a conştiinţei, care dau o trans­parenţă a mişcărilor lăuntrice şi exterioare. Suferinţele sunt das­călul cel mai eficace al conştiinţei păcatului, deşi acolo unde nu există credinţă, în loc să curăţească, ele înrăiesc şi mai mult omul.

Pocăinţa începe cu durere, părere de rău şi lacrimi amare şi cu hotărârea de a nu mai păcătui, dar termină în bucuria păcii lăun­trice, în dulceaţa iubirii care desăvârşeşte, în negrăita contemplare a lui Dumnezeu. Pocăinţa nu numai că ne smulge din egoism şi trufie, dar prin ea eul moare pentru a via Hristos în om.

Conştiinţa păcatului este vederea Legilor lui Dumnezeu, e un control necontenit de sine, e înnoirea care sfârşeşte în desăvâr­şire, însă nu conştiinţa păcatului, nu severitatea şi autenticitatea pocăinţei purifică şi desăvârşesc omul, ci harul lui Dumnezeu[2]. Conştiinţa păcatului este o lucrare directă a harului, în vreme ce spovedania este lucrarea harului mijlocită prin Sfânta Taină.

Spovedania este un proces al conştiinţei, o adevărată artă ori o ştiinţă atotcuprinzătoare şi se face metodic. Un mod greşit de pocăinţă poate conduce pe om la grave erori de fond ori la eşecuri repetate. Nu-i nici o altă întreprindere mai fină decât lucra­rea cu sufletul oamenilor, cu ceea ce au mai intim şi mai scump în ei. Duhovnicul are de îndeplinit, pe lângă rolul de iconom al harului, pe acela de sculptor al lăuntrului oamenilor şi de păs­trător al tainelor conştiinţelor lor.

Nu putem încheia aceste gânduri despre conştiinţa păcatului fără a aminti că există în mod natural, ereditar, social, cultural, politic şi o conştiinţă colectivă a păcatului, întrucât există un pă­cat colectiv şi o răspundere colectivă. Cu cât responsabilităţile sunt mai mari în lume, cu atât se cuvine a fi mai acută şi con­ştiinţa păcatului la cei ce le poartă. Şi cu atât mai vastă şi mai importantă apare misiunea duhovnicilor, cu cât ei mlădiază conştiinţele complexe şi majore ale elitelor lumii.

Fericită va fi lumea când oamenii care iau decizii şi deschid orizonturi noi, cei ce fac legi, cei ce scriu, cei ce învaţă, cei ce cu­nosc, deci toţi cei ce înrâuresc colectivitatea prin activitatea lor, şi în primul rând preoţii care se îndeletnicesc cu cele sfinte, vor sta cu conştiinţele treze în faţa lui Dumnezeu în lucrarea ce o săvârşesc.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 455-457)

[1] ”Celui care s-a desfăcut de orice prietenie cu păcatul, care s-a sculat pri­veghind şi păzind porţile sale, Dumnezeu îi dă un mare dar: vederea păcatului său.” (Sf. Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, vol. III, p.143). (N. ed.)

[2] ”Vă spun adevărul: nu ştiu nimic bun în mine însumi şi în mine sunt multe păcate, dar harul Duhului Sfânt mi-a şters mulţime de păcate şi ştiu că celor ce luptă cu păcatul Domnul le dă nu numai iertarea, dar şi harul Duhului Sfânt, care bucură sufletul şi-i dă o pace dulce şi adâncă” (Sf. Siluan Athonitul, între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, p. 127). (N. ed.)

Despre credință

Standard

Este o mare şansă să te naşti într-o lume creştină, să primeşti harul Botezului şi, prin el, credinţa cea adevărată. Credinţa este adevărata viaţă. Viaţa păcătoasă, pătimaşă, alienată, ateistă duce pe om la disperare şi descompunere, încât îi face necesară cre­dinţa, împăcarea cu Dumnezeu, pentru a se smulge din păcat şi a prăpăși în virtute.

Oricât de ademenitoare este ispita vieţii păcătoase, ea duce până la urmă la scârbă de păcat şi atunci omul caută calea ade­vărată, pe care o găseşte prin credinţă. Bine este a avea harul Botezului în ceasul trezirii conştiinţei, ca să ştii unde să te duci; cel ce nu este botezat, în acel moment va rătăci în deznădejde.

Credinţa este o componentă a sufletului, o modalitate de a fi. Cine nu o are este păgubit de cea mai nobilă dintre virtuţi. Ea îl însoţeşte pe om în lupta cu păcatul, în deznădejdea îndoielilor, în rătăcirea intelectului, în confruntarea cu lumea, în confrunta­rea cu moartea şi cu suferinţa, în zidirea lăuntrică, în desăvâr­şire şi ea va fi prezentă şi în iluminarea taborică, căci Dumnezeu va rămâne mereu ascuns, cu atât mai ascuns cu cât se va realiza mai mult transfigurarea.

Credinţa e o problemă de mărturisire şi de trăire: prin mărtu­risire ea se propovăduieşte, iar prin trăire se plineşte. În faţa nă­valei ateiste, a descompunerii morale, a haosului social, a crizei raţionaliste, a limitării ştiinţifice, a descompunerii şi alienării lumii este necesară nebunia credinţei. Nebunia credinţei nu este fanatism, nu este opacitate, nu este denaturare, nu este negarea realităţii, ci este un plus de luciditate care dă certitudine, este forţa care-l face pe om împărat în lume. Nebunia credinţei este puternică, dar calmă, energică, dar prudentă, biruitoare, dar smerită. Credinţa este maica virtuţilor şi a cunoştinţei, dar poate fi şi victima unor grave erori, ca bigotismul ori fanatismul, care întunecă şi degradează conştiinţa, fapt pentru care este foarte importantă învăţătura de credinţă. De aceea credem în Biserică, căci în ea aflăm adevărata învăţătură.

Harul credinţei creştine adevereşte autenticitatea ei faţă de celelalte religii, căci există un singur Dumnezeu, şi Acela S-a re­velat creştinilor.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 453-454)