Despre înțelepciune

Iisus Hristos izvorul înțelepciunii

Între virtuţile sau darurile cele mai rar întâlnite la creştini este acela al înţelepciunii (iscusinţei, inteligenţei, priceperii, mă­surii, pedagogiei şi cunoaşterii). Apăsam cu multă insistenţă asupra necesităţii înţelepciunii creştine. Ea îşi are rădăcinile în toată Scriptura şi în Tradiţie. Mântuitorul însuşi ne cere: ”Fiţi înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii!” (Matei 10,16). Alăturarea acestor două noţiuni – înţelepciune şi nevinovăţie – elimină viclenia, perfidia, incorectitudinea, reaua-credinţă, for­ma goală şi intenţia rea.

Îndemnul la înţelepciune se referă la iscusinţa cu care creşti­nul ştie: 1. să gândească; 2. să măsoare (să cântărească, să apre­cieze); 3. să procedeze în aşa fel încât să se situeze în realitate, să o cumpănească bine şi să intervină cu pricepere.

Una dintre cauzele principale ale crizei pe care o parcurge creştinătatea modernă este lipsa ei de înţelepciune, de cunoaştere, de vigilentă observaţie şi de promptă intervenţie. Creştinii n-au gândit bine, n-au procedat bine şi de aceea s-a împuţinat harul lui Dumnezeu. Au fost mai ”înţelepţi” fiii întunericului. Este necesară din partea creştinilor râvnă, căutare, muncă, jertfă, nebunie întru Hristos – şi toate acestea pe fondul nevinovăţiei – ca să ni se dezvăluie Calea, Adevărul şi Viaţa.

Hristos este totul şi totul este în Hristos. Este scris să nu slu­jim la doi domni, dar domnii acestei lumi vor să ne stăpânească şi noi oscilăm mereu între Dumnezeu şi satana, şi deci între ne­număratele aspecte dualiste ale condiţiei umane.

În această complexitate a existenţei umane, înţelepciunea de a discerne binele de rău este o necesitate imperioasă dar dificilă. E necesară o cunoaştere autentică a lumii şi a vieţii, deşi mai există şi calea simplităţii şi a bunului-simţ, care merg mult mai aproape şi mai direct la sursă.

Mântuitorul, în însăşi iconomia dumnezeiască a întrupării Sale, cât şi în toată activitatea Sa, face dovada unei adânci înţelep­ciuni. El ne învaţă când, cum, cu cine şi ce să facem, procedând strălucit de fiecare dată. Foloseşte toată gama de a aborda omul, de la preamărirea până la afurisirea lui. Minunile Sale sunt făcute cu meşteşug, cu artă şi poartă în ele o strălucire sfântă şi uimitor de frumoasă. Formulările Lui sunt sentinţe ce merg atât la inima omului simplu, cât şi a savantului. Nimic nu e făcut fără a purta pecetea înţelepciunii şi a iscusinţei de a acţiona.

Despre credință

Este o mare şansă să te naşti într-o lume creştină, să primeşti harul Botezului şi, prin el, credinţa cea adevărată. Credinţa este adevărata viaţă. Viaţa păcătoasă, pătimaşă, alienată, ateistă duce pe om la disperare şi descompunere, încât îi face necesară cre­dinţa, împăcarea cu Dumnezeu, pentru a se smulge din păcat şi a prăpăși în virtute.

Oricât de ademenitoare este ispita vieţii păcătoase, ea duce până la urmă la scârbă de păcat şi atunci omul caută calea ade­vărată, pe care o găseşte prin credinţă. Bine este a avea harul Botezului în ceasul trezirii conştiinţei, ca să ştii unde să te duci; cel ce nu este botezat, în acel moment va rătăci în deznădejde.

Credinţa este o componentă a sufletului, o modalitate de a fi. Cine nu o are este păgubit de cea mai nobilă dintre virtuţi. Ea îl însoţeşte pe om în lupta cu păcatul, în deznădejdea îndoielilor, în rătăcirea intelectului, în confruntarea cu lumea, în confrunta­rea cu moartea şi cu suferinţa, în zidirea lăuntrică, în desăvâr­şire şi ea va fi prezentă şi în iluminarea taborică, căci Dumnezeu va rămâne mereu ascuns, cu atât mai ascuns cu cât se va realiza mai mult transfigurarea.

Credinţa e o problemă de mărturisire şi de trăire: prin mărtu­risire ea se propovăduieşte, iar prin trăire se plineşte. În faţa nă­valei ateiste, a descompunerii morale, a haosului social, a crizei raţionaliste, a limitării ştiinţifice, a descompunerii şi alienării lumii este necesară nebunia credinţei. Nebunia credinţei nu este fanatism, nu este opacitate, nu este denaturare, nu este negarea realităţii, ci este un plus de luciditate care dă certitudine, este forţa care-l face pe om împărat în lume. Nebunia credinţei este puternică, dar calmă, energică, dar prudentă, biruitoare, dar smerită. Credinţa este maica virtuţilor şi a cunoştinţei, dar poate fi şi victima unor grave erori, ca bigotismul ori fanatismul, care întunecă şi degradează conştiinţa, fapt pentru care este foarte importantă învăţătura de credinţă. De aceea credem în Biserică, căci în ea aflăm adevărata învăţătură.

Harul credinţei creştine adevereşte autenticitatea ei faţă de celelalte religii, căci există un singur Dumnezeu, şi Acela S-a re­velat creştinilor.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 453-454)