Arhive pe etichete: frica de Dumnezeu

Despre conștiința păcatului

Standard

Credinţa şi frica de Dumnezeu conduc la conştiinţa păcatu­lui[1], care la rândul ei naşte pocăinţa dureroasă pentru răul săvâr­şit şi năzuinţa fierbinte pentru binele ce trebuie săvârşit. Este lu­crarea lăuntrică a înnoirii omului vechi printr-un om nou, re­născut prin harul Spovedaniei.

Dacă harul Botezului oferă credinţa, harul Spovedaniei sus ţine neîncetata luptă cu păcatul şi necontenita înnoire în duh. Pornind de la păcatele grave cu fapta, conştiinţa se judecă pe sine în faţa lui Dumnezeu, până ce omul ajunge să curăţească gândurile şi intenţiile cele mai fine din lăuntrul lui.

Conştiinţa păcatului dovedeşte capacitatea omului de a se învinge pe sine însuşi, răul din lume şi duhurile satanice din văzduh. Creştinul este biruitor nu prin orgoliu, dovadă a incon­ştienţei, ci prin smerenie, dovadă a conştiinţei limitelor condiţiei omeneşti.

Adesea însă conştiinţa este împietrită şi de aceea trebuie folo­site prilejurile de venire în simţire a conştiinţei, care dau o trans­parenţă a mişcărilor lăuntrice şi exterioare. Suferinţele sunt das­călul cel mai eficace al conştiinţei păcatului, deşi acolo unde nu există credinţă, în loc să curăţească, ele înrăiesc şi mai mult omul.

Pocăinţa începe cu durere, părere de rău şi lacrimi amare şi cu hotărârea de a nu mai păcătui, dar termină în bucuria păcii lăun­trice, în dulceaţa iubirii care desăvârşeşte, în negrăita contemplare a lui Dumnezeu. Pocăinţa nu numai că ne smulge din egoism şi trufie, dar prin ea eul moare pentru a via Hristos în om.

Conştiinţa păcatului este vederea Legilor lui Dumnezeu, e un control necontenit de sine, e înnoirea care sfârşeşte în desăvâr­şire, însă nu conştiinţa păcatului, nu severitatea şi autenticitatea pocăinţei purifică şi desăvârşesc omul, ci harul lui Dumnezeu[2]. Conştiinţa păcatului este o lucrare directă a harului, în vreme ce spovedania este lucrarea harului mijlocită prin Sfânta Taină.

Spovedania este un proces al conştiinţei, o adevărată artă ori o ştiinţă atotcuprinzătoare şi se face metodic. Un mod greşit de pocăinţă poate conduce pe om la grave erori de fond ori la eşecuri repetate. Nu-i nici o altă întreprindere mai fină decât lucra­rea cu sufletul oamenilor, cu ceea ce au mai intim şi mai scump în ei. Duhovnicul are de îndeplinit, pe lângă rolul de iconom al harului, pe acela de sculptor al lăuntrului oamenilor şi de păs­trător al tainelor conştiinţelor lor.

Nu putem încheia aceste gânduri despre conştiinţa păcatului fără a aminti că există în mod natural, ereditar, social, cultural, politic şi o conştiinţă colectivă a păcatului, întrucât există un pă­cat colectiv şi o răspundere colectivă. Cu cât responsabilităţile sunt mai mari în lume, cu atât se cuvine a fi mai acută şi con­ştiinţa păcatului la cei ce le poartă. Şi cu atât mai vastă şi mai importantă apare misiunea duhovnicilor, cu cât ei mlădiază conştiinţele complexe şi majore ale elitelor lumii.

Fericită va fi lumea când oamenii care iau decizii şi deschid orizonturi noi, cei ce fac legi, cei ce scriu, cei ce învaţă, cei ce cu­nosc, deci toţi cei ce înrâuresc colectivitatea prin activitatea lor, şi în primul rând preoţii care se îndeletnicesc cu cele sfinte, vor sta cu conştiinţele treze în faţa lui Dumnezeu în lucrarea ce o săvârşesc.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 455-457)

[1] ”Celui care s-a desfăcut de orice prietenie cu păcatul, care s-a sculat pri­veghind şi păzind porţile sale, Dumnezeu îi dă un mare dar: vederea păcatului său.” (Sf. Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, vol. III, p.143). (N. ed.)

[2] ”Vă spun adevărul: nu ştiu nimic bun în mine însumi şi în mine sunt multe păcate, dar harul Duhului Sfânt mi-a şters mulţime de păcate şi ştiu că celor ce luptă cu păcatul Domnul le dă nu numai iertarea, dar şi harul Duhului Sfânt, care bucură sufletul şi-i dă o pace dulce şi adâncă” (Sf. Siluan Athonitul, între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, p. 127). (N. ed.)

Despre frica de Dumnezeu

Standard

Frica de Dumnezeu este paza libertăţii, iar frica de lume este uşa robiei. Frica de lume supune lumii – iar lumea îl degradează pe om – pe când frica de Dumnezeu supune lui Dumnezeu – iar Dumnezeu îl eliberează, îl desăvârşeşte şi-l face pe om stăpân în lume[1].

Frica de Dumnezeu conduce la frica de păcat, la conştiinţa responsabilităţii şi misiunii umane, căci ea este de fapt îndrăz­neală în cele sfinte, în cele bune, în adevăr. Frica de Dumnezeu ţine duhul treaz, conştiinţa vie, viaţa neprihănită şi lumea în orânduire dumnezeiască, iar frica de lume adoarme duhul, dă confuzii de conştiinţă, împătimeşte viaţa şi lumea devine insu­portabilă.

Cu frică şi cu cutremur să stăm necontenit în faţa lui Dumne­zeu şi vom fi fericiţi pe pământ şi-n veci, fericiţi în noi înşine şi în relaţiile dintre noi, căci conştienţi fiind de nimicnicia noastră, ne trezim în Hristos, îndrăznim în Hristos, biruim în Hristos.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 455)

[1] Şi Sfinţii Părinţi vorbesc de cele două frici: frica de Ziditor, ”începutul înţelepciunii”, care înnobilează pe om şi frica de cele zidite, ”laşă şi nebăr­bătească”, ce înjoseşte sufletul. ”Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său. Dar cel ce nu se teme încă de Acesta, se teme şi de umbra sa” (Sf. Ioan Scărarul, Filocalia, IX, cuv. XX). (N. ed.)