Arhive pe etichete: duhovnic

Despre duhovnici

Standard

Adesea calitatea de preot se confundă cu aceea de duhovnic, dar nu toţi preoţii sunt duhovnici. Duhovnicia este o atribuţie specială a preoţimii şi nu toţi o pot săvârşi.

Duhovnicia e o lucrare harică. Duhovnicul este instrumentul iubirii dumnezeieşti, care se contopeşte cu intimitatea sufle­tească a omului prin lucrarea Duhului Sfânt. Prin urmare nu poate fi lucrare duhovnicească în afara Bisericii, în afara Duhu­lui Sfânt.

Domeniul de activitate al duhovnicului este viaţa lăuntrică a oamenilor, în toată complexitatea ei. Uriaşă misiune! Să cunoşti, să zideşti, să vindeci şi să desăvârşeşti omul în intimitatea sa su­fletească, dar şi în dimensiunea sa socială, căci toată viaţa omului depinde de procesele dinlăuntrul lui, de gândurile, senti­mentele, năzuinţele, credinţa şi capacitatea lui ori de patimile, păcatele, satanizarea şi alienarea din el. De viaţa sufletească de­pind şi sănătatea trupului şi sănătatea societăţii. Având un rol atât de important, duhovnicii ar trebui să fie foarte mulţi în lume, căci lumea are nevoie de ei.

De om, şi cu deosebire de sufletul lui, trebuie să te apropii cu sfială şi cu încredinţarea că intri în ”sfânta sfintelor” a naturii umane. Deci să te înarmezi cu Duh Sfânt, cu multă ştiinţă şi cu multă experienţă, pentru a nu răni omul în sufletul lui, căci i-ai distrus toată viaţa. Dar nu numai duhovnicii ar trebui să se apropie cu sfinţenie de oameni, ci şi profesorii, medicii, politici­enii, creatorii de arte, gânditorii, oamenii de ştiinţă, ba chiar şi economiştii. Căci ţinta finală a lumii acesteia este eliberarea oa­menilor de ignoranţă şi păcat – şi asta suntem datori s-o facem toţi unii faţă de alţii[1].

Duhovnicul este un prieten apropiat, este un pedagog, este un medic, este un om cult, este un cap al polisului (cetăţii), are o viziune socială şi nimeni nu ştie mai bine ca el cum trebuie re­zolvate problemele comunităţii omeneşti.

Poate că nu mai sunt prea mulţi astfel de duhovnici, dar nici oamenii nu-i mai cercetează, ci preferă filosofii atei, politicienii mincinoşi, medicii materialişti, educatorii convenabili, econo­miştii egoismului şi plăcerilor deşănţate.

Lumea trebuie să regăsească rolul duhovnicilor şi să şi-i for­meze.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 457-458)

[1] ”Izbăveşte şi tu, cel ce ai fost izbăvit de Dumnezeu. Mântuieşte, tu cel ce ai fost mântuit, pe cel dus la moarte, şi nu cruţa nimic ca să răscumperi pe cei omorâţi de draci. Căci aceasta este marea luptă înaintea lui Dumnezeu, mai presus de toată lucrarea şi contemplarea oamenilor şi a îngerilor. [Scolia Pr. Stăniloae: Fiecare poate fi astfel un misionar al mântuirii în Hristos. Fiecare îl poate face pe Hristos lucrător prin sine şi simţit de ceilalţi. Nu se cade nimănui să rămână spectator pasiv la lucrarea preoţilor Bisericii. Toţi suntem ostaşi angajaţi în luptă pen­tru Hristos, fiecare are o armă duhovnicească cu care poate purta această lupta]” (Sf. Ioan Scărarul, Filocalia, IX, cuv. XXXI). (N. ed.)

Despre conștiința păcatului

Standard

Credinţa şi frica de Dumnezeu conduc la conştiinţa păcatu­lui[1], care la rândul ei naşte pocăinţa dureroasă pentru răul săvâr­şit şi năzuinţa fierbinte pentru binele ce trebuie săvârşit. Este lu­crarea lăuntrică a înnoirii omului vechi printr-un om nou, re­născut prin harul Spovedaniei.

Dacă harul Botezului oferă credinţa, harul Spovedaniei sus ţine neîncetata luptă cu păcatul şi necontenita înnoire în duh. Pornind de la păcatele grave cu fapta, conştiinţa se judecă pe sine în faţa lui Dumnezeu, până ce omul ajunge să curăţească gândurile şi intenţiile cele mai fine din lăuntrul lui.

Conştiinţa păcatului dovedeşte capacitatea omului de a se învinge pe sine însuşi, răul din lume şi duhurile satanice din văzduh. Creştinul este biruitor nu prin orgoliu, dovadă a incon­ştienţei, ci prin smerenie, dovadă a conştiinţei limitelor condiţiei omeneşti.

Adesea însă conştiinţa este împietrită şi de aceea trebuie folo­site prilejurile de venire în simţire a conştiinţei, care dau o trans­parenţă a mişcărilor lăuntrice şi exterioare. Suferinţele sunt das­călul cel mai eficace al conştiinţei păcatului, deşi acolo unde nu există credinţă, în loc să curăţească, ele înrăiesc şi mai mult omul.

Pocăinţa începe cu durere, părere de rău şi lacrimi amare şi cu hotărârea de a nu mai păcătui, dar termină în bucuria păcii lăun­trice, în dulceaţa iubirii care desăvârşeşte, în negrăita contemplare a lui Dumnezeu. Pocăinţa nu numai că ne smulge din egoism şi trufie, dar prin ea eul moare pentru a via Hristos în om.

Conştiinţa păcatului este vederea Legilor lui Dumnezeu, e un control necontenit de sine, e înnoirea care sfârşeşte în desăvâr­şire, însă nu conştiinţa păcatului, nu severitatea şi autenticitatea pocăinţei purifică şi desăvârşesc omul, ci harul lui Dumnezeu[2]. Conştiinţa păcatului este o lucrare directă a harului, în vreme ce spovedania este lucrarea harului mijlocită prin Sfânta Taină.

Spovedania este un proces al conştiinţei, o adevărată artă ori o ştiinţă atotcuprinzătoare şi se face metodic. Un mod greşit de pocăinţă poate conduce pe om la grave erori de fond ori la eşecuri repetate. Nu-i nici o altă întreprindere mai fină decât lucra­rea cu sufletul oamenilor, cu ceea ce au mai intim şi mai scump în ei. Duhovnicul are de îndeplinit, pe lângă rolul de iconom al harului, pe acela de sculptor al lăuntrului oamenilor şi de păs­trător al tainelor conştiinţelor lor.

Nu putem încheia aceste gânduri despre conştiinţa păcatului fără a aminti că există în mod natural, ereditar, social, cultural, politic şi o conştiinţă colectivă a păcatului, întrucât există un pă­cat colectiv şi o răspundere colectivă. Cu cât responsabilităţile sunt mai mari în lume, cu atât se cuvine a fi mai acută şi con­ştiinţa păcatului la cei ce le poartă. Şi cu atât mai vastă şi mai importantă apare misiunea duhovnicilor, cu cât ei mlădiază conştiinţele complexe şi majore ale elitelor lumii.

Fericită va fi lumea când oamenii care iau decizii şi deschid orizonturi noi, cei ce fac legi, cei ce scriu, cei ce învaţă, cei ce cu­nosc, deci toţi cei ce înrâuresc colectivitatea prin activitatea lor, şi în primul rând preoţii care se îndeletnicesc cu cele sfinte, vor sta cu conştiinţele treze în faţa lui Dumnezeu în lucrarea ce o săvârşesc.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 455-457)

[1] ”Celui care s-a desfăcut de orice prietenie cu păcatul, care s-a sculat pri­veghind şi păzind porţile sale, Dumnezeu îi dă un mare dar: vederea păcatului său.” (Sf. Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, vol. III, p.143). (N. ed.)

[2] ”Vă spun adevărul: nu ştiu nimic bun în mine însumi şi în mine sunt multe păcate, dar harul Duhului Sfânt mi-a şters mulţime de păcate şi ştiu că celor ce luptă cu păcatul Domnul le dă nu numai iertarea, dar şi harul Duhului Sfânt, care bucură sufletul şi-i dă o pace dulce şi adâncă” (Sf. Siluan Athonitul, între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, p. 127). (N. ed.)

Scrisoare din 23 ianuarie 1983 (VI)

Standard

Părinte Benedict,

Preamărit fie Hristos – Biserica Lui – şi lumea Lui! Iar noi cu vrednicie să-I slujim!

Necontenit sunt preocupat şi angajat în afla care e voia – acum – a lui Dumnezeu, nealterată nici de laşitatea din oameni, nici de ipocrizia oamenilor şi nici de multa noastră ignoranţă. Chinul de a afla voia lui Dumnezeu îmi umple şi-mi mângâie viaţa. Mă simt ca pustnic, ca eremit, ca ascet al acestor vremuri, şi port în mine întrebările cutremurătoare ale lumii moderne.

Din toate punctele de vedere lumea e în criză, lumea e în răscruce de epoci, pentru că e în joc însăşi existenţa ei. Creştinii au absentat din istoria ultimelor secole, încât ne aflăm în criză şi în derută. Ce este de făcut? Care sunt planurile lui Dumnezeu pentru viitorul lumii?

Ştiu bine că eu personal nu pot face nimic practic pentru lume. Trăiesc deci singur, izolat, anonim. Boala mi-a accentuat singurătatea, căci mă deplasez cu multă greutate. Camera mea este chilia mea. Inima mea este lumea mea. Gândurile mele sunt lucrarea mea. Rugăciunea e viaţă pentru mine. Iubesc! Iubesc oamenii [pe] care îi iubeşte Hristos. Sângerez necurmat pentru speranţa mântuirii lumii. Cred în mântuirea lumii. Cred în oamenii asemeni lui Dumnezeu. Pentru tristul meu destin nu acuz pe nimeni, ci mai adânc mă rog pentru tragedia secolului. Cea mai cumplită durere o resimt în greşelile creştinătăţii, săvârşite de-a lungul veacurilor. Adesea lumina ce o văd mă umple de atâta râvnă încât mă chinuie mai cumplit decât tot chinul. Păstrez echilibrul spiritual între bucurie şi durere. Echilibrul spiritual ajută mult dezechilibrului sănătăţii mele.

Ar fi bine să nu fiu aşa izolat. Am nevoia comuniunii, a informaţiei şi a mărturisirii, dar e înţelept să rămân claustrat în mine însumi. Sper să fiu de ajutor şi prin tăcere. Sper ca într-o zi cineva să afle frumuseţea ce port în mine. Mă străduiesc a fi, exclusiv, lucrare divină. Exemplul de viaţă, afirmare şi trăire este Hristos – chiar apostolii au oscilat în modelul hristic de vieţuire, iar noi suntem cu mult prea departe de El – şi eu, sincer fiind, găsesc necesar a-L afirma cu îndrăzneala, capacitatea şi înţelepciunea ce-I este Lui proprie.

Toate acestea, şi altele asemeni, sunt numai înţelesuri, căci eu sunt mut. Şi voi rămâne mut! Regret că nu pot să vă văd. De voi găsi pe cineva cu maşină, voi veni prin Cernica. Mă bucur că Dumnezeu vă prelungeşte rugăciunea şi strădania vieţii.

Vă doresc pace lăuntrică în încleştarea ce desparte viaţa aceasta de aceea veşnică. Trecerea aceasta este transfigurare şi a sufletului, şi a trupului – eternizare. Bucuria va sta în faţă – iată minunea oferită de credinţă acum şi în veci: Hristos transfigurează lumea.

Părinte Benedict, cu suflet mişcat de adâncă iubire, vă îmbrăţişez. Peste câteva zile voi împlini 64 de ani.

Ioan I.

Scrisoare din 18 octombrie 1981 (III)

Standard

Părinte Benedict,

M-am despărţit de Dumneavoastră cu mulţumirea că sănătatea vi s-a refăcut.

În discuţia avută consideram necesitatea prioritară a afirmării credinţei, dar precizez că nu gândeam la credinţă ca virtute, ci la credinţă ca viziune, concepţie, spirit de viaţă creştină, ca o reîmprospătare evanghelică, ca o nouă inspiraţie a Spiritului Sfânt, valabilă actualităţii. Altfel spus, consider că cel mai necesar este Hristos, un Hristos actual, viu, puternic, dinamic, mesianic, jertfitor şi biruitor totodată. Hristos ca om, Hristos ca idei, Hristos ca mod de viaţă.

În Hristos, fiecare om şi fiecare epocă îşi află corespondentul valorilor de care are nevoie, căci El este deplin, integral, unic, iar noi năzuim treptat şi succesiv spre El.

Hristos prinde în personalitatea Sa toate necesităţile spirituale, sociale şi economice ale tuturor oamenilor din toate timpurile, în toată diversitatea lor.

Noi trăim o epocă în care avem nevoie cu osebire de unitatea şi armonia personalităţii şi viziunii hristice. De dorit ar fi ca toţi oamenii să aibă clară figura desăvârşită a Domnului, chiar atunci când ei au nevoie mai intensă de o anume parte din El, căci în acest fel lumea va năzui permanent spre desăvârşirea hristică şi nu-L va reduce pe El la una, ori la altă cultură.

Cei ce cred şi cei ce nu cred, chiar cei ce urăsc credinţa, au nevoie de omul-Hristos. Creştinii ar trebui să fie ei oamenii-Hristos. Bucurându-ne, deci, întru Hristos, să-L urmăm până la sfârşit!

Vă îmbrăţişez cu toată dragostea.

Ioan I.

Scrisoare din 15 octombrie 1980 (II)

Standard

Părinte,

După căutările unei vieţi întregi, aşezată la răscruce de ere, doresc să nu termin alergarea fără a mărturisi concluziile la care am ajuns, deşi prilejul de a o face public îmi este interzis. Sunt însă convins că va veni o zi în care oamenii, treziţi din buimăceala acestor vremuri, aflându-ne şi pe noi sub ele, se vor dovedi interesaţi să afle ceva despre experienţa noastră. Deci, întrucât cred că ne aflăm în durerile facerii unui nou ev creştin – unica salvare pentru lume – încerc să sintetizez câteva aspecte ale lui.

Există un singur principiu unic (idee, forţă, punct, putere) şi acesta este Hristos. El este originea, vârful piramidei şi finalitatea sufletului şi existenţei umane, cât şi a naturii şi creaţiei întregi. Condiţia umană este complexă şi organizată pe principii duale (contrarii, bipolice, contradictorii), dar toate converg în principiul unic: Hristos. Alţii au luat alte principii unice, dar nici unul nu este încărcat cu adevărul revelat despre Dumnezeu, cum este creştinismul şi, în consecinţă, aceia conduc la erori de viziune şi de trăire umană.

Fără Hristos, gândirea oamenilor este eronată, poate fi degradantă, iar dacă este împotriva lui Hristos, ea ajunge satanică. Dar, nu numai cei ce sunt în afara lui Hristos pot greşi, ci şi creştinii înşişi. Dacă mântuirea lumii este scopul Bisericii, dacă îndumnezeirea oamenilor este metoda Bisericii, suntem obligaţi să observăm că în faţa creştinătăţii stă un imperativ imediat: reîncreştinarea creştinilor şi a creştinismului. Căci ne aflăm într-o profundă criză religioasă, spirituală, morală, culturală, politică, socială, ştiinţifică, tehnică, economică şi militară – deci generală. Deci coordonata superioară a unui nou ev este religiozitatea! Tocmai religiozitatea trebuieşte definită, pentru a nu repeta erorile trecutului, ci pentru a realiza o formulă de viaţă umană ideală. Ideală, dar reală. Religiozitatea trebuie să fie atotcuprinzătoare, într-o orânduire deplină, în care spiritul şi materia, viaţa şi moartea, idealul şi realul, misterul şi concretul, ideea şi actul, eternitatea şi vremelnicia, sacrul şi profanul, în fine, Dumnezeu şi omul – să formeze un tot unic şi armonios, apt să dea toate răspunsurile şi să rezolve toate problemele umane. Pentru a realiza această stare, concentraţi şi uniţi în Hristos, având conştiinţa ştiinţifică şi obiectivă a realităţii, să cerem să ni se descopere adevărul. Cu alte cuvinte, la adevărurile descoperite de om, să cerem adevărul revelat de Dumnezeu. Hristos este necesar şi într-un caz, şi în altul. Omul trebuie să vâslească permanent între vis şi realitate. Pentru a nu greşi, trebuie să începem aşa:

1) Integritate în spirit, în principii, în învăţătura dată de Hristos – fără a evita ori a răstălmăci nici o iotă. Or, se pare că oamenii, fie din neputinţă, fie din decadenţă, şi-au croit o viziune convenabilă lor şi vremurilor. Este foarte greu a lupta cu formele degradate ale valorilor creştine, izvorâte din păcatele conştiente ale oamenilor, dar este mai greu a lupta cu incapacitatea oamenilor de a se dezvolta în mod unitar şi armonios, ei alunecând mereu spre o extremă. Deci trebuiesc înlăturate compromisurile morale, cât şi unilateralitatea de viziune. De exemplu, este greu a lupta cu egoismul individualist al unei lumi burgheze, pretins creştine – dar este şi mai greu de a nu aluneca în nici o extremă principială: autoritate – libertate, individ – colectivitate, tradiţie – inovaţie, pace – război etc.

2) Integralitatea existenţială, adică rezolvarea tuturor problemelor umane într-o perfectă armonie şi fără exagerare. Aici funcţionează calea împărătească, ori a dreptei socoteli. Ea se realizează în toate planurile şi toate domeniile vieţii. În acest sens, creştinătatea trebuie să-şi asume depline răspunderi, dar să o facă cu adâncă iscusinţă şi înţelepciune.

Biserica, prin cler, îşi rezervă domeniul sacrului şi al cuvântului, dar observăm că nici sfânt nu a fost, iar cuvântul a fost adaptat vremurilor şi nu vremurile au fost modelate de cuvânt. Deci clerul trebuie să dovedească sfinţenie în trăire şi integritate în mărturisire – ceea ce nu s-a prea întâmplat în realitate. Dar Biserica nu se reduce la cler, ci se cuprinde în laici; deci nu se rezumă nici la sacru şi la cuvânt, ci cuprinde toate domeniile existenţei umane. Pentru aceasta, creştinii laici trebuie să formeze organisme specializate pe probleme, care să conlucreze la mântuirea oamenilor – căci aşa au procedat şi apostolii când au creat diaconatul.

Lumea, viaţa, istoria, societatea, trebuiesc abordate cu îndrăzneală şi răspundere. Biserica trebuie să slujească pentru a mântui oamenii. Dar pentru asta e nevoie de credinţă, iubire, jertfă, nebunie, putere, iscusinţă, luptă şi speranţă. Aşa vede un om a cărui viaţă e făcută scrum, dar al cărui suflet e viu.

I. Ianolide

Scrisoare din 21 martie 1977 (I)

Standard

Iubite Părinte Benedict,

De puteam să ne mai întâlnim poate că eram mai sănătos, căci de la ultima mea vizită, ori am muncit până la istovire, ori am avut conflicte pe care ştiam de la bun început că nu le pot nici înlătura şi nici câştiga.

Am încercat să-mi schimb serviciul, dar serviciul personal nu m-a admis pe baza unor superioare raţiuni. Muncesc în compensaţie. Am făcut lucruri frumoase. Se poate mări aria acţiunii, dar ce folos, căci mi-am aflat numai duşmani, care mi-au şicanat până la epuizarea sistemului nervos. În acest interval am fost de două ori internat în spital. Şi nu-mi va fi bine până ce nu voi avea un mediu de viaţă propice sufletului meu.

Tac şi nu văd nici o speranţă. Mă inhib şi inhibiţia dă în plâns. Mă umilesc, dar o fac de frică şi nu din convingere. Tot mai gândesc despre lume şi tot mai departe mă simt de lume. Cred şi numai credinţa mă susţine. Deşi am stări de sensibilizare şi de depresiune psihică, totuşi îmi menţin echilibrul sufletesc.

Simt că Dumnezeu şi morţii ce au ajuns la El sunt alături şi de mine, şi de omenire. Calvarul rămâne totuşi calvar. Mă tot întreb: de ce a trebuit să trăiesc până acum?

Familia mă îngrijeşte. Ei sunt bine. Iată deci că totuşi sunt ocrotit. Şi simt ocrotirea Harului nu numai în fapte de viaţă, ci şi în adâncul sufletului meu.

Am aflat că vă simţiţi mai bine cu sănătatea şi sper că aşa este. Într-o direcţie anumită ştiu că suferiţi mai mult decât mine. Dar iată, pentru că ştiu că existaţi, pentru că vă rugaţi pentru mine şi pentru că mă bucur de dragostea dvs., este o dovadă că aveţi încă un rost şi un rol în iconomia divină.

În ceea ce priveşte parkinsonul, să-l trataţi necontenit şi cu specialişti şi astfel veţi trăi mult şi bine. Ar fi pentru amândoi un balsam sufletesc şi vigoare vitală, dacă am sta pe balcon întovărăşindu-ne inimile şi minţile pe tăinuitele căi ale Domnului.

Am înţeles că iubirea are contravirtute în ură. Urâm păcatul, urâm răul, urâm fărădelegea, urâm pe diavol în veci de veci, căci şi Dumnezeu nu-i poate suferi. Cel ce a zis: „Întoarce şi celălalt obraz”, totuşi în Sinedriu, când a fost pălmuit, a întrebat cu asprime şi poate cu mânie: „Pentru ce mă pălmuieşti, căci dacă am făcut rău, arată-mi cu ce am greşit, iar dacă am făcut bine, pentru ce mă loveşti?”.

Cred că Sfântul Augustin a făcut o eroare când a considerat că iubirea este ultima virtute şi acţiune a lui Dumnezeu, ci ea este judecată, şi numai după ce caprele vor fi despărţite de oi, pentru aceştia din urmă va urma marea iubire. Noi avem obligaţia iertării de 70 de ori câte 7, dar lăsând pedepsirea pe seama lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi aceasta ordinea lumii, atunci consecinţele ar fi catastrofale.

Iubesc părinte, iubesc şi pe duşmani, dar cred în Justiţie.

Slavă Domnului!

I. Ianolide