Arhive pe etichete: criză

Despre înțelepciune

Standard
Iisus Hristos izvorul înțelepciunii

Iisus Hristos izvorul înțelepciunii

Între virtuţile sau darurile cele mai rar întâlnite la creştini este acela al înţelepciunii (iscusinţei, inteligenţei, priceperii, mă­surii, pedagogiei şi cunoaşterii). Apăsam cu multă insistenţă asupra necesităţii înţelepciunii creştine. Ea îşi are rădăcinile în toată Scriptura şi în Tradiţie. Mântuitorul însuşi ne cere: ”Fiţi înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii!” (Matei 10,16). Alăturarea acestor două noţiuni – înţelepciune şi nevinovăţie – elimină viclenia, perfidia, incorectitudinea, reaua-credinţă, for­ma goală şi intenţia rea.

Îndemnul la înţelepciune se referă la iscusinţa cu care creşti­nul ştie: 1. să gândească; 2. să măsoare (să cântărească, să apre­cieze); 3. să procedeze în aşa fel încât să se situeze în realitate, să o cumpănească bine şi să intervină cu pricepere.

Una dintre cauzele principale ale crizei pe care o parcurge creştinătatea modernă este lipsa ei de înţelepciune, de cunoaştere, de vigilentă observaţie şi de promptă intervenţie. Creştinii n-au gândit bine, n-au procedat bine şi de aceea s-a împuţinat harul lui Dumnezeu. Au fost mai ”înţelepţi” fiii întunericului. Este necesară din partea creştinilor râvnă, căutare, muncă, jertfă, nebunie întru Hristos – şi toate acestea pe fondul nevinovăţiei – ca să ni se dezvăluie Calea, Adevărul şi Viaţa.

Hristos este totul şi totul este în Hristos. Este scris să nu slu­jim la doi domni, dar domnii acestei lumi vor să ne stăpânească şi noi oscilăm mereu între Dumnezeu şi satana, şi deci între ne­număratele aspecte dualiste ale condiţiei umane.

În această complexitate a existenţei umane, înţelepciunea de a discerne binele de rău este o necesitate imperioasă dar dificilă. E necesară o cunoaştere autentică a lumii şi a vieţii, deşi mai există şi calea simplităţii şi a bunului-simţ, care merg mult mai aproape şi mai direct la sursă.

Mântuitorul, în însăşi iconomia dumnezeiască a întrupării Sale, cât şi în toată activitatea Sa, face dovada unei adânci înţelep­ciuni. El ne învaţă când, cum, cu cine şi ce să facem, procedând strălucit de fiecare dată. Foloseşte toată gama de a aborda omul, de la preamărirea până la afurisirea lui. Minunile Sale sunt făcute cu meşteşug, cu artă şi poartă în ele o strălucire sfântă şi uimitor de frumoasă. Formulările Lui sunt sentinţe ce merg atât la inima omului simplu, cât şi a savantului. Nimic nu e făcut fără a purta pecetea înţelepciunii şi a iscusinţei de a acţiona.

Citește restul acestei intrări

Despre un nou ev

Standard

Trăim într-o vreme de cumpănă. Experienţa unei societăţi robotizate a îngrozit lumea. Omul fără Dumnezeu este mon­struos, iar societatea care nu ţine cont de suflet este mecanism nimicitor. Natura şi viaţa însăşi suferă.

Nu suntem mulţumiţi cu lumea, dar în răzvrătirea noastră nu am creat decât o lume a dezastrului. ”Progresul”[1] civiliza­ţiei a adus o dată cu el şi forţele autodistrugerii. Sunt bariere ale naturii şi vieţii care nu trebuie atinse, or oamenii le-au depăşit şi le-au folosit spre rău, iar natura se răzbună.

Nu se poate supravieţui în ritmul lumii civilizate, căci am epuizat resursele pământului, am poluat natura, am alienat omul şi în aceste condiţii, neputând opri cursul aşa-zisului ”pro­gres”, înaintăm spre catastrofă, dacă bineînţeles nu va veni un deznodământ fulgerător prin războiul atomic şi bacteriologic[2]. Ţara, viaţa însăşi sunt expuse pericolului forţei umane oarbe. Avertizăm deci pe cei ce conduc destinele lumii actuale să sal­veze ce se mai poate salva, căci prăpădul este aproape.

Criza civilizaţiei contemporane este în primul rând religioa­să. Creştinătatea trebuie reîncreştinată, atât în duh, cât şi social. Creştinii lâncezesc şi nu mai cunosc arderile sfinte. Sunt dezbi­naţi şi nu mai au unitate. Nu mai au conştiinţa misiunii lor, nu mai cred în împărăţia lui Dumnezeu. Sunt derutaţi de confuzii ideologice şi nu mai au o viziune proprie. Pare aberant, dar ve­dem mulţi creştini cu concepţie antropocentrică, egoistă, uma­nistă, pozitivistă ori materialistă, ancorând Biserica fie în facto­rul politic, fie în cel social ori economic.

Probabil însă că în planul iconomiei divine trebuie să se pe­treacă toate aceste dezastre, pentru că ele vor deschide un nou ev. El nu se va asemăna cu cele din trecut, ci va fi un salt către Hristos. Suferinţa nu poate fi înlăturată, dar cu cât vor fi mai mulţi cei ce se vor trezi la Adevăr, cu atât se vor scurta chinu­rile. Avertizăm popoarele să se întoarcă la Dumnezeu şi să se reorienteze în viaţă, schimbându-şi modul de a gândi, fixându-şi alte năzuinţe şi înlocuind actualul stil de viaţă.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 468-469)

[1] ”Omul european e prost, e grozav de prost atunci când, necrezând în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului, poate să creadă în progres şi în rostul vieţii, şi să lucreze pentru el. Ce nevoie am de progres, când în spatele lui mă aşteaptă moartea? Ce nevoie am de toate lumile, de toate galaxiile, de toate culturile, când în spatele lor mă pândeşte moartea? Unde e moarte, acolo nu se poate afla progres adevărat; iar dacă se află, el nu e decât un blestemat de pro­gres în moara morţii. De aceea trebuie distrus cu desăvârşire, încât să nu ră­mână urmă” (Sf. Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, M-rea Sf. Arhangheli – Petru Vodă, 2002, p. 75). (N. ed.)

[2] In condiţiile de azi, războiul este de neînlăturat din istorie. Atâta vreme cât oamenii sunt răi, cât există robie, cât există nedreptate, cât domnesc patimi în oameni, războiul este o realitate ce trebuie privită în faţă. Numai o desăvâr­şire lăuntrică a oamenilor ar putea elimina războiul, însă în acest secol oamenii nu mai apelează la Biserică şi nici la Dumnezeu. Papii au afurisit arbaleta, dar acum se străduiesc să domesticească bomba atomică. Perspectivele sunt înfio­rătoare, iar oamenii sunt atât de împătimiţi încât sunt gata de orice nebunie.

Scrisoare din 23 ianuarie 1983 (VI)

Standard

Părinte Benedict,

Preamărit fie Hristos – Biserica Lui – şi lumea Lui! Iar noi cu vrednicie să-I slujim!

Necontenit sunt preocupat şi angajat în afla care e voia – acum – a lui Dumnezeu, nealterată nici de laşitatea din oameni, nici de ipocrizia oamenilor şi nici de multa noastră ignoranţă. Chinul de a afla voia lui Dumnezeu îmi umple şi-mi mângâie viaţa. Mă simt ca pustnic, ca eremit, ca ascet al acestor vremuri, şi port în mine întrebările cutremurătoare ale lumii moderne.

Din toate punctele de vedere lumea e în criză, lumea e în răscruce de epoci, pentru că e în joc însăşi existenţa ei. Creştinii au absentat din istoria ultimelor secole, încât ne aflăm în criză şi în derută. Ce este de făcut? Care sunt planurile lui Dumnezeu pentru viitorul lumii?

Ştiu bine că eu personal nu pot face nimic practic pentru lume. Trăiesc deci singur, izolat, anonim. Boala mi-a accentuat singurătatea, căci mă deplasez cu multă greutate. Camera mea este chilia mea. Inima mea este lumea mea. Gândurile mele sunt lucrarea mea. Rugăciunea e viaţă pentru mine. Iubesc! Iubesc oamenii [pe] care îi iubeşte Hristos. Sângerez necurmat pentru speranţa mântuirii lumii. Cred în mântuirea lumii. Cred în oamenii asemeni lui Dumnezeu. Pentru tristul meu destin nu acuz pe nimeni, ci mai adânc mă rog pentru tragedia secolului. Cea mai cumplită durere o resimt în greşelile creştinătăţii, săvârşite de-a lungul veacurilor. Adesea lumina ce o văd mă umple de atâta râvnă încât mă chinuie mai cumplit decât tot chinul. Păstrez echilibrul spiritual între bucurie şi durere. Echilibrul spiritual ajută mult dezechilibrului sănătăţii mele.

Ar fi bine să nu fiu aşa izolat. Am nevoia comuniunii, a informaţiei şi a mărturisirii, dar e înţelept să rămân claustrat în mine însumi. Sper să fiu de ajutor şi prin tăcere. Sper ca într-o zi cineva să afle frumuseţea ce port în mine. Mă străduiesc a fi, exclusiv, lucrare divină. Exemplul de viaţă, afirmare şi trăire este Hristos – chiar apostolii au oscilat în modelul hristic de vieţuire, iar noi suntem cu mult prea departe de El – şi eu, sincer fiind, găsesc necesar a-L afirma cu îndrăzneala, capacitatea şi înţelepciunea ce-I este Lui proprie.

Toate acestea, şi altele asemeni, sunt numai înţelesuri, căci eu sunt mut. Şi voi rămâne mut! Regret că nu pot să vă văd. De voi găsi pe cineva cu maşină, voi veni prin Cernica. Mă bucur că Dumnezeu vă prelungeşte rugăciunea şi strădania vieţii.

Vă doresc pace lăuntrică în încleştarea ce desparte viaţa aceasta de aceea veşnică. Trecerea aceasta este transfigurare şi a sufletului, şi a trupului – eternizare. Bucuria va sta în faţă – iată minunea oferită de credinţă acum şi în veci: Hristos transfigurează lumea.

Părinte Benedict, cu suflet mişcat de adâncă iubire, vă îmbrăţişez. Peste câteva zile voi împlini 64 de ani.

Ioan I.