Arhive pe etichete: credință

Despre credință

Standard

Este o mare şansă să te naşti într-o lume creştină, să primeşti harul Botezului şi, prin el, credinţa cea adevărată. Credinţa este adevărata viaţă. Viaţa păcătoasă, pătimaşă, alienată, ateistă duce pe om la disperare şi descompunere, încât îi face necesară cre­dinţa, împăcarea cu Dumnezeu, pentru a se smulge din păcat şi a prăpăși în virtute.

Oricât de ademenitoare este ispita vieţii păcătoase, ea duce până la urmă la scârbă de păcat şi atunci omul caută calea ade­vărată, pe care o găseşte prin credinţă. Bine este a avea harul Botezului în ceasul trezirii conştiinţei, ca să ştii unde să te duci; cel ce nu este botezat, în acel moment va rătăci în deznădejde.

Credinţa este o componentă a sufletului, o modalitate de a fi. Cine nu o are este păgubit de cea mai nobilă dintre virtuţi. Ea îl însoţeşte pe om în lupta cu păcatul, în deznădejdea îndoielilor, în rătăcirea intelectului, în confruntarea cu lumea, în confrunta­rea cu moartea şi cu suferinţa, în zidirea lăuntrică, în desăvâr­şire şi ea va fi prezentă şi în iluminarea taborică, căci Dumnezeu va rămâne mereu ascuns, cu atât mai ascuns cu cât se va realiza mai mult transfigurarea.

Credinţa e o problemă de mărturisire şi de trăire: prin mărtu­risire ea se propovăduieşte, iar prin trăire se plineşte. În faţa nă­valei ateiste, a descompunerii morale, a haosului social, a crizei raţionaliste, a limitării ştiinţifice, a descompunerii şi alienării lumii este necesară nebunia credinţei. Nebunia credinţei nu este fanatism, nu este opacitate, nu este denaturare, nu este negarea realităţii, ci este un plus de luciditate care dă certitudine, este forţa care-l face pe om împărat în lume. Nebunia credinţei este puternică, dar calmă, energică, dar prudentă, biruitoare, dar smerită. Credinţa este maica virtuţilor şi a cunoştinţei, dar poate fi şi victima unor grave erori, ca bigotismul ori fanatismul, care întunecă şi degradează conştiinţa, fapt pentru care este foarte importantă învăţătura de credinţă. De aceea credem în Biserică, căci în ea aflăm adevărata învăţătură.

Harul credinţei creştine adevereşte autenticitatea ei faţă de celelalte religii, căci există un singur Dumnezeu, şi Acela S-a re­velat creştinilor.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 453-454)

Crăciunul în copilărie (1931)

Standard
Iarna la țară

Iarna la țară

Ochii copilului erau atât de mari, încât ascunseseră în ei căminul, iazul, stelele şi oamenii şi vedeau tainele, îngerii, minunile. Totul părea că răspândeşte sfinţenie. În sufletul mic, în mintea aceea necoruptă, nemărginirile depăşiseră de mult opacele şi impermeabilele volume şi vedeau în miezul lor nevăzut calm şi uimitor de frumos. Totul era o minune. Iisus plutea pretutindeni. Betleemul era aici şi pretutindeni, căci se petrecea în inima mea plăpândă.

De multe zile ne pregătisem de Crăciun. Am postit cu sentimentul că numai aşa vom putea participa la praznicul Naşterii. în Ajun, când s-a tăiat porcul, când s-au făcut plăcintele, covrigii şi cozonacii, apoi sarmalele şi cârnaţii, nu-mi lăsau deloc gura apă, căci aşteptam Crăciunul cu un nesaţ ce depăşea poftele copilului.

Numai popa Nae cu tata mâncau cârnaţi şi beau ţuică pe vatră, în timp ce mama îi certa cu cuvinte pe cât de mustrătoare, pe atât de blânde, căci primise mama un dar înnăscut de a le avea pe toate cele potrivnice într-o îmbinare uimitoare. Priveam la popă şi la tata ca la nişte păgâni. În suflet se lăsau neguri, dar continuam să-i iubesc, că doar erau atât de ai mei, încât nu mă gândeam că ar fi putut să fie altfel.

Eram destul de măricel – aveam vreo zece ani – şi puteam pricepe multe, dar inima mea o lua înaintea minţii. O fi şi ăsta un dar al Preasfântului! Căci deschiderile mele sufleteşti spre cele sfinte şi tainice mi-au dat bucurii lăuntrice pe care nu le-aş înlocui cu nici o altă plăcere a vieţii.

Mama nu mă lăsa să merg cu colinda şi mie îmi pria hotărârea ei, căci aveam mai bun prilej să văd minunile, aşteptându-le, urmându-le cu mintea, căutând acele simţiri sfinte din inimă, lucru ce nu prea e cu putinţă în forfota străzilor, în cântecele colindelor, în joaca copiilor prin nămeţi. Mă bucuram să văd colindătorii şi priveam până-n taina din sălaşul Betleemului.

Fulgii de nea încă păreau aripi de îngeri. Luna şi stelele erau făcliile aprinse pe cer pentru Crăciun. Satul era imens cât lumea. Vedeam casa cu ochi de vis, copleşit de visul inimii mele. Mângâiam cu privirea icoana şi pe mama şi găseam o uimitoare asemănare în impresiile ce mi le lăsau amândouă, de parcă ar fi descins din acelaşi cer.

Cu mama şi cu Maica Domnului am avut o comuniune sufletească naturală, nestăvilită şi temeinică. Puţin am vorbit cu mama, dar mult ne-am înţeles. Se transmiteau între noi alte graiuri, mult mai intense, ce ne umpleau pe amândoi de dragoste şi bucurie. O trăiam pe mama în mine şi ea pe mine. O astfel de simţire aveam şi pentru Maica Domnului, în care eu mă simţeam mai eu, deşi simţeam ca ea şi parcă mă identificam cu ea.

Ochii mei căutau adesea icoana din perete, dar pe Preacurata Fecioară o găseam pretutindeni, deşi nu o fixam nicăieri. Nu o confundam cu nici un lucruşor, cu nici o stea, ci ea era o boare binefăcătoare ce sufla peste natură cu un aer fericit care-mi umplea inima. Eram mic, dar aveam senzaţia că port în mine o minune şi mi-era imposibil să o dezvălui cuiva. Era taina bucuriei mele.

Nici un obstacol material nu-mi lipsea sufletul de bucuriile mele tainice, încât chiar de priveam un zid – şi, vai, în viaţă mi-a fost dat să trăiesc decenii de contemplare a zidurilor! – ei da, vedeam dincolo de zid, ori poate în zid, minunile vieţii şi ale sufletului. Aşa se face că iubeam cu atât mai mult tot ce era material şi le mângâiam cu privirea ori cu mâna ca pe scumpe odoare. Îmi erau dragi animalele, şi păsările, şi gâzele şi florile şi mă simţeam legat sufleteşte de fiecare; mai mult însă mă uimeau oamenii.

Cum eram un copil timid, nu îndrăzneam să mă apropii cu iscodiri faţă de oameni; de altfel, nici nu cred că aceasta ar fi priit sufletului meu, căci privindu-i cu pleoapele lăsate, eu îi înfrumuseţam cu tot ce era mirific în mine şi-i iubeam cu atât mai mult. Cutezanţa fratelui meu, care-i ispitea pe oameni cu tot felul de întrebări până-i punea în încurcătură, pe mine mă indispunea.

În sărbători mi se părea că fiecare om a primit o vibraţie de lumină şi bucurie şi că toţi văd tainele lui Dumnezeu. Mă uimeau bătrânii în biserică cum îşi cereau iertare între ei şi se împăcau, chiar de erau în duşmănie. Până şi limbuta ţaţa Stanca se împăca spăşită cu certăreaţă Mărioara, cu care se sfădea pentru te miri ce fleac, cu deosebire pentru năzdrăvăniile copiilor. Limbile lor ascuţite, stridente, vehemente, care împroşcaseră cu toate blestemele şi cu toţi dracii din iad, acum se înmuiau blând şi-şi cereau iertare – şi credeam eu că ăsta e semnul minunii ce plutea în aer.

Satul vuia de cetele de colindători. Toate porţile erau deschise. Toate ferestrele erau luminate. Fumul din sobele oarbe se ridica molcom spre cer. Popa Nae se cam pilise şi-i spunea tatei:

– Mă Niculache, tu nu crezi… Treaba ta! Dar e o prostie să nu crezi. Eu sunt un mare păcătos, are dreptate Pasia, sunt nevrednic de rasa asta de pe mine, dracu’ să mă ia, dar cred, mă, cred în toate tainele vieţii şi ale Bisericii. Păi să vezi, să vezi de ce e în stare credinţa!…

Ce-mi aud mie urechile la spovedanie, nu ştiţi voi, toţi deştepţii din satul ăsta! Acolo pipăi eu sufletul oamenilor şi puterea lui Dumnezeu fără să mai am nevoie de credinţă, că o văd cum dă năvală în lume. Nu, n-am voie să spun ce aflu acolo. E mare păcat. Mă bate Preacurata! Dar să vezi, mă Niculache, cum se chinuie sufletul omului care a păcătuit, de nu poate muri până nu este iertat. Nu e lucru de glumă cu omul!

Ascunde el cât ascunde, dar cel puţin pe patul morţii, și tot se spovedeşte. Numai eu ştiu cine l-a omorât pe Florea acum vreo douăzeci de ani. Nu spun cine. A răposat şi el. S-a spovedit, că nu putea să-şi dea sufletul. Trăgea să moară, se chinuia, se luaseră de gânduri şi ai lui şi m-au chemat să-l dezleg. I-a scos pe toţi din casă şi mi-a mărturisit omorul. Am văzut atunci cum întunericul dintr-un om se schimbă-n lumină. Îşi uşurase omul sufletul. Se împăcase cu Dumnezeu, cu Dumnezeu, mă, nu cum ziceţi voi, ăştia care vă credeţi mai deştepţi decât Hristos!

Popa Nae a căzut câteva clipe pe gânduri, apoi a zis cu amar:

– Păcat de tine, mă Niculache, dar tot eşti prost, că n-ai ştiut ce să citeşti. Ba nu, mă, că tot ce ai cetit tu a cetit şi nevastă-ta, dar ea e plină de Dumnezeu de-L vezi ieşind prin piele. Grozavă femeie este Pasia asta! Hei, de era aşa şi preoteasa mea, poate nici eu nu ajungeam un beţiv ordinar!

Eu trăsesem cu urechea, că aveam acest obicei urât – nu pentru a iscodi, ci pentru a mă uimi – şi cu adevărat că spusele părintelui Nae s-au întipărit în inima mea şi niciodată nu le-am uitat.

– Mă Nae, a zis şi tata, eu cred ce văd şi mai cu seamă ce pipăi. Ăştia sunt ţărani proşti, mă, şi e bine să rămână proşti. Lasă-i pe ei cu Dumnezeul lor şi pe mine cu moşia şi fetele mari, că ştiu eu să-i aranjez!

– Pe mine fetele nu mă moaie, zicea Nae, dar moşia, da, mă cam ispiteşte. Strâng avere şi nici nu ştiu ce fac cu ea! Copii n-am. Preoteasa e ca o şerpoaică. Dar m-am îmbolnăvit, mă, de la voi, burghezii, că doar ştiu bine că nu iau nimic cu mine în cer!

– Aici e raiul, mă Nae! spunea tata.

– Hei, asta nu-i aşa! Tu n-ai nimic sfânt în tine, mă Niculache. Eşti tu om de treabă, dar te stăpânesc mulţi demoni. La unul ca tine greu vine pocăinţa, că nu ai credinţă.

– Mă Nae, tu nu eşti fericit în viaţă pentru ideile astea preconcepute care te fac juma’ de om. Lasă-te, mă, de popie! Vino la mine în partid! Te fac deputat. Eşti tare de gură şi o să vezi ce plăcere-ţi dă puterea. Putere, aur şi femei – asta este adevărata viaţă!

– Piei, satană! zicea Nae. Nu mă lasă cugetu’, mă, şi nu mă lasă poporu’ ăsta credincios. Sunt eu păcătos, da’ nu sunt unealta satanei; eu iubesc oamenii ăştia, mă! O fi o cale să mă mântuiesc şi eu. Nu pot să cuget o lume fără Dumnezeu fără ca să înnebunesc. Cred, mă, şi asta e tăria mea. Tu eşti un nefericit.

– Puternic e numai omul fără Dumnezeu, zicea tata.

– Poa’ să fie el veşnic? întreba popa Nae.

– Eu nu mă joc de-a veşnicia, asta e treaba ştiinţei; eu îmi joc bine viaţa asta de care sunt sigur şi din care nu vreau să pierd nimic. Aici eu sunt dumnezeu!

– Blestematule, a sărit popa Nae, eşti nebun!

– Nu mă sperii cu focul gheenei, căci nu cred în el, a zis tata. Focul patimilor este singurul în care mă arunc!

– Niculache, Niculache, a clătinat din cap mama, care auzise un crâmpei din discuţie în forfota colindelor şi a treburilor gospodăreşti. N-ai să mori până n-o să-ţi pară rău de toată necurăţia ce iese din tine. Nici n-ai băgat de seamă că te ascultă copilul!

Apoi către mine:

– Hai, mamă, cu mine, că au băut cam mult şi vorbeşte ţuica din ei! Să nu cumva să laşi tu la inimă prostiile lor! 

Mama m-a strâns lângă ea. M-a dus la fereastră să privesc colindătorii şi s-a repezit în prag să le dea covrigi şi boboroade. Mi se părea că acolo, pe vatră, unde beau şi discutau tata cu popa Nae, nu pătrundeau lumina şi bucuria Crăciunului. Ei ră mâneau înconjuraţi de cer rece şi îngheţat. Fără să pricep prea multe, mă înfiora realitatea crudă a celor doi.

Aveam nevoie de mama. Am plecat deci de la fereastră şi m-am strâns lângă ea, în casă. Mi se părea că semăna cu Sfânta Vineri. Formam cu mama o singură fiinţă. După ce colindătorii au plecat, mi-a zis:

– Dragul mamei, du-te la Marița şi spune-i să vină la noi pentru un ceas, că am mare trebuinţă de dânsa!

M-am dus şi am venit cu Mariţa.

– Să stai cu băiatul! Eu mă duc până la Ilinca, să văd ce face. Să ai grijă de colindători, să nu plece nici unul nemiluit de la uşa mea. Chiar de or veni de două ori, şi de nouă! Cine-mi colindă casa să-şi primească darul! i-a zis ea Mariţei. Şi a plecat vădit îngrijorată.

Cu câteva zile în urmă venise pe la noi Ilinca, la care pleca acum mama.

– Mare păcat Ilinco, mare păcat ai făcut, nici nu e păcat mai mare ca ăsta! Ai stins viaţă nevinovată şi acum e şi viaţa ta în primejdie. Bietul copil! Trebuie să-ţi ispăşeşti păcatul, Ilinco, în viaţa asta, ca să nu fii pedepsită în veşnicie! Acum însă, vezi-ţi de sănătate! Uite, îţi dau leacurile astea. Să le iei şi să stai în casă. Am să vin eu să te văd. Apoi o să te duci la popă. E el păcătos, dar sânge de om nu varsă… şi apoi, are dar să lege şi să dezlege.

– Mulţumesc, cucoană, mă duc la popă şi fac ce mi-o spune, de-o fi să scap cu viaţă. M-o ierta Dumnezeu şi Precista. Să nu mă laşi, cucoană!

Auzisem toate acestea şi mă cutremurasem, deşi nu pricepeam prea bine despre ce era vorba. Îmi dădeam însă seama că este un lucru foarte grav, dacă o făcea pe mama să plece de acasă în noaptea de Ajun. Atât de bună era mama!

Noaptea palpita de miresmele harului, de colinde şi de iubire, dar atmosfera aceea sfântă era sfârtecată pe vatră de un popă beţiv şi de necredinţa confuză a tatei, ca şi de sângele nevinovat pe care-l vărsase Ilinca. Lumea făcea să nu-mi fie bucu­ria deplină.

Mama a venit mulţumită. Ilinca scăpase cu viaţă.

– Du-te, Mariţo! îţi mulţumesc.

Eu moţăiam. Trecuse de miezul nopţii. Doream să apuc zorii, când soseau colindătorii cei mari, flăcăii, dar tot aşteptându-i, am adormit. Nu ştiu ce am visat în noaptea aceea, dar a doua zi, de Crăciun, eram liniştit şi plin sufleteşte.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 256-262)

Scrisoare din 21 martie 1977 (I)

Standard

Iubite Părinte Benedict,

De puteam să ne mai întâlnim poate că eram mai sănătos, căci de la ultima mea vizită, ori am muncit până la istovire, ori am avut conflicte pe care ştiam de la bun început că nu le pot nici înlătura şi nici câştiga.

Am încercat să-mi schimb serviciul, dar serviciul personal nu m-a admis pe baza unor superioare raţiuni. Muncesc în compensaţie. Am făcut lucruri frumoase. Se poate mări aria acţiunii, dar ce folos, căci mi-am aflat numai duşmani, care mi-au şicanat până la epuizarea sistemului nervos. În acest interval am fost de două ori internat în spital. Şi nu-mi va fi bine până ce nu voi avea un mediu de viaţă propice sufletului meu.

Tac şi nu văd nici o speranţă. Mă inhib şi inhibiţia dă în plâns. Mă umilesc, dar o fac de frică şi nu din convingere. Tot mai gândesc despre lume şi tot mai departe mă simt de lume. Cred şi numai credinţa mă susţine. Deşi am stări de sensibilizare şi de depresiune psihică, totuşi îmi menţin echilibrul sufletesc.

Simt că Dumnezeu şi morţii ce au ajuns la El sunt alături şi de mine, şi de omenire. Calvarul rămâne totuşi calvar. Mă tot întreb: de ce a trebuit să trăiesc până acum?

Familia mă îngrijeşte. Ei sunt bine. Iată deci că totuşi sunt ocrotit. Şi simt ocrotirea Harului nu numai în fapte de viaţă, ci şi în adâncul sufletului meu.

Am aflat că vă simţiţi mai bine cu sănătatea şi sper că aşa este. Într-o direcţie anumită ştiu că suferiţi mai mult decât mine. Dar iată, pentru că ştiu că existaţi, pentru că vă rugaţi pentru mine şi pentru că mă bucur de dragostea dvs., este o dovadă că aveţi încă un rost şi un rol în iconomia divină.

În ceea ce priveşte parkinsonul, să-l trataţi necontenit şi cu specialişti şi astfel veţi trăi mult şi bine. Ar fi pentru amândoi un balsam sufletesc şi vigoare vitală, dacă am sta pe balcon întovărăşindu-ne inimile şi minţile pe tăinuitele căi ale Domnului.

Am înţeles că iubirea are contravirtute în ură. Urâm păcatul, urâm răul, urâm fărădelegea, urâm pe diavol în veci de veci, căci şi Dumnezeu nu-i poate suferi. Cel ce a zis: „Întoarce şi celălalt obraz”, totuşi în Sinedriu, când a fost pălmuit, a întrebat cu asprime şi poate cu mânie: „Pentru ce mă pălmuieşti, căci dacă am făcut rău, arată-mi cu ce am greşit, iar dacă am făcut bine, pentru ce mă loveşti?”.

Cred că Sfântul Augustin a făcut o eroare când a considerat că iubirea este ultima virtute şi acţiune a lui Dumnezeu, ci ea este judecată, şi numai după ce caprele vor fi despărţite de oi, pentru aceştia din urmă va urma marea iubire. Noi avem obligaţia iertării de 70 de ori câte 7, dar lăsând pedepsirea pe seama lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi aceasta ordinea lumii, atunci consecinţele ar fi catastrofale.

Iubesc părinte, iubesc şi pe duşmani, dar cred în Justiţie.

Slavă Domnului!

I. Ianolide