Arhive pe etichete: ateism

Vechiul și Noul Israel

Standard
Biserica Sf. Maria Magdalena (Noul Israel) față în față cu Zidul Plângerii (Vechiul Israel)

Biserica Sf. Maria Magdalena (Noul Israel) față în față cu Zidul Plângerii (Vechiul Israel)

În Vechiul Testament există un fir alb al inspiraţiei divine şi un fir roşu al concepţiei materialist-umaniste-rasiale. Vechiul Testament începe cu deosebirea dintre Abel şi Cain şi continuă cu deosebirea dintre neamuri şi Israel. În Israel avem Legea Sfântă, dar avem şi viţelul de aur, avem răzvrătiri împotriva lui Dumnezeu, proorocii au fost ucişi de evreii idolatrii, rasismul iudaic a pătruns în conceptul spiritual al Israelului.

Paralel cu firul roşu al ateismului şi rasismului iudaic, în poporul iudeu s-a remarcat şi firul alb al inspiraţiei şi harului divin, căci Israelului i s- au dat legăminte, lui i-a dat Dumnezeu Legea şi i-a dat Tora Făgăduinţei, i-a dat prooroci, i-a dat pe David, i-a dat conştiinţă mesianică, râvnă pentru cele sfinte şi minunate comuniuni cu divinitatea, încât a fost posibil să se nască Fecioara Maria, din neam iudaic şi să fie templu al Naşterii lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu.

Pe firul roşu însă, evreii nu L-au recunoscut pe Hristos. Ana şi Caiafa au polarizat poporul evreu în jurul lor şi L-au ucis pe Fiul lui Dumnezeu. Evreii sunt blestemaţi şi scoşi din harul divin. Doar o rămăşiţă din Israelul iudaic intră în noul Israel. Oamenii tuturor neamurilor au primit har şi misiune de israeliţi.

Împărăţia lui Dumnezeu este dată oamenilor ce cred şi urmează lui Hristos, iar poporul iudeu a rămas ca o negaţie a istoriei, pe o poziţie antihristică. De două mii de ani ei militează pe firul roşu al istoriei lor fară Dumnezeu şi împotriva lui Hristos. Ei sunt duşmani ai tuturor oamenilor şi istoria lor trece din dezastru în dezastru, consecinţă a păcatului lor ateu-materialist.

Duhul lor negativ se găseşte în raţionalism, pozitivism, umanitarism, ştiinţifism, capitalism şi comunism. Ei vor să iudaizeze lumea şi în bună parte au reuşit. Ei nu-L au pe Hristos, deci Îl urăsc pe Hristos şi pe ei înşişi se consideră hristos. Ei se luptă cu Dumnezeu, se luptă cu toată lumea şi se luptă cu toată creştinătatea. Cutezanţa lor e impresionantă, dar şi înspăimântătoare apocalipsă. Opera lor în lume este catastrofală şi monstruoasă.

Tentaţia materialist-ateistă nu este strict iudaică, ea e general umană şi adesea ademeneşte şi pe creştini. Dacă evreii se constituie în mod conştient şi voluntar pe poziţie antihristică, mulţi creştini se situează pe poziţia de hristoşi mincinoşi. Un fir roşu apare şi în istoria creştinismului, alături de unul alb şi împotriva celui alb. Lupta dintre credinţă şi ateism se perpetuează până la sfârşitul veacurilor. Noul Israel cunoaşte epoci de înflorire şi epoci de decădere. În creştinismul primar au apărut Anania şi Safira, în creştinismul prigonit au fost mulţi apostaţi, mulţi au făcut din Iisus un om şi au negat dumnezeirea Lui.

Creştinismul bizantin a fost splendid, dar a şi capitulat în faţa lumii egoiste. Creştinismul roman a fost măreţ, dar nu a putut evita unele amprente imperiale. Renaşterea L-a umbrit pe Dumnezeu prin om.  Reforma a derutat creştinătatea. Revoluţia franceză s-a închinat unei femei depravate, iar comunismul se subjugă materiei. Ateii de azi sunt unii creştini de ieri.

Omenirea se materializează, se mecanicizează. Creştinii au pierdut dimensiunea mesianică, în timp ce evreii pompează ateismul pentru a dizolva toată cultura creştină. Nu mai avem Dumnezeu, nu mai avem speranţa vieţii eterne, nu mai avem nădejdea vieţii veşnice.

Lumea e în mâinile lui Dumnezeu, dar ne întrebăm, cutremuraţi de răspunderi, ce fac oamenii? Vin ei în întâmpinarea lui Hristos? Mântuirea lumii trece prin credinţa oamenilor. În această perspectivă credem în misiunea noului Israel şi respingem iudaismul ca ateism antihristic.

Fiara apocaliptică ucide pe cei care spun adevărul. Cu toată gravitatea situaţiei, cu toate riscurile vom mărturisi adevărul, chiar de vom fi ucişi, căci răstigniţi suntem de multă vreme. A spune adevărul despre evrei nu este antisemitism, ci noi, creştinii, plini de iubirea ce L-a mistuit pe Hristos şi repetând-o în aceste vremuri tulburi, noi iubim cu adevărat poporul evreu şi ştim că numai prin Hristos este posibilă mântuirea lor. Tragedia evreilor este catastrofală prin solidaritatea întregului popor evreu cu Ana şi Caiafa. Strigăm deci tuturor evreilor în care mijeşte lumina credinţei, să părăsească satanismul, minciuna şi materialismul iudaic, să se încreştineze şi să se împace cu oamenii.

Aşa după cum este evident din toată istoria antică şi modernă că neamurile nu pot tolera să fie stăpânite de evrei, aşa le spunem şi noi: să se integreze în omenire. Dacă râvna şi energiile antologice de care dispun vor fi orientate în sensul sacru al revelaţiilor divine, atunci poporul evreu ar fi fericit, cerurile se vor bucura şi oamenii îi vor iubi. Rasismul lor este absolut, materialismul lor le este în fire, minciuna este centrul gândirii lor pocite şi cu cât vor insista mai mult pe aceste coordonate, pe atât dezastrul lor va fi mai crud.

Omenirea nu poate accepta nici tirania rasială a iudeilor, nici materialismul grosolan şi nici răstălmăcirea mentală a iudaismului. Prin decizia divină şi prin voinţa oamenilor, ei sunt sortiţi eşecului. Pieirea ta prin tine, Israele!

(Ioan Ianolide – Deținutul profet, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2009, pp. 44-48)

Despre înfrânare

Standard

Tot ce facem trece prin conştiinţă, deci ne face responsabili. Dacă simţurile sunt lăsate la întâmplare ajung la exces, dacă li se adaugă fantezia devin patimă, iar patima degradează şi distruge însăşi viaţa.

Concepţia materialistă, care pune la baza ei nesaţiul după plăceri, nu numai că nu oferă saţiul senzorial, dar în final îi dis­truge şi spiritual pe oameni, până când aceştia, epuizaţi în cele materiale, obosiţi în plăceri nestăpânite, nemulţumiţi, goi şi de­căzuţi ajung a fi mai răi decât animalele, dezlănţuindu-se în dezmăţ şi denaturări ori în ură, mişelie şi bestialitate[1].

Nimic nu trebuie făcut în exces. De pildă, nu avem dreptul să mâncăm decât atât cât e bine să mâncăm, nici mai mult, nici mai puţin, răul fiind şi-n ispitele de-a dreapta, şi-n cele de-a stânga. Dar simţurile nu au limită, ci limita trebuie să o pună conştiinţa. Conştiinţa intră în aparent conflict cu simţurile când le înfrâ­nează spre norma firească, dar şi simţurile intră în conflict cu conştiinţa când îndeamnă la exces.

Prin viaţa religioasă omul primeşte luminare de sus ca să descopere chipul adevărat al lumii. Acesta nu este un proces strict intelectual, ci unul de trăire, adică un proces de rupere de lume prin înfrânare şi asceză. Asceza aduce cu sine bucuria vie­ţii şi pacea dintre oameni.

Patimile şi păcatele trebuie frânate. La început se vor înfrâna patimile săvârşite cu fapta, apoi cele săvârşite cu limba, iar în cele din urmă trebuie smulsă însăşi rădăcina patimilor din gând, până la curăţirea minţii şi a imaginaţiei. Bătălia trebuie dată zilnic, prin cercetarea atentă a conştiinţei şi prin hotărârea fermă de înfrânare[2].

Armele sunt multe şi variate. Postul subţiază mădularele tru­pului până ce devin transparente şi mintea le poate citi adevă­rata rostuire. Dar postul are rigorile şi primejdiile lui, deci tre­buie practicat disciplinat. Rugăciunea ajută mintea să vadă voia lui Dumnezeu, rostul vieţii şi raţiunile lucrurilor. Ea este iriga­rea cu har a oamenilor. Privegherea e necesară, căci prin ea ne smulgem din preocupările cotidiene şi cugetăm la cele înalte, dumnezeieşti şi veşnice. Lectura Sfintei Scripturi are şi ea o uri­aşă înrâurire asupra oamenilor, iar relaţiile cu ceilalţi se cer şi ele a fi bine orânduite. Cadrul exterior în general îl influenţează pe om şi acesta trebuie să ştie să-şi afle mediul prielnic.

Când mediul nu este favorabil şi sufletul este asaltat violent de patimi, se pot lua măsuri mai aspre, care să disciplineze sim­ţurile şi mintea. Munca, istovirea trupească, sportul sunt mijloa­ce cu eficacitate pedagogică. Boala, suferinţa, durerea sunt prile­juri de tămăduire sufletească. Cugetarea la moarte are şi ea mare înrâurire asupra conştiinţei. De mare importanţă este şi atenţia lăuntrică: o imagine pătimaşă obsesivă prin plăcere poa­te fi contracarată voluntar cu o imagine a urâţeniei acelei plă­ceri, până ce se spulberă plăcerea însăşi. Trebuie evitate prilejurile care stârnesc patimi. Paza severă trebuie pusă în primul rând în gând.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 460-462)

[1] ”Cu adevărat cel stăpânit de draci este mai rău decât aceia” (Sf. Grigorie Simitul, Filocalia, VII, cap 115). (IV. ed.)

[2] ”Deci toată grija omului să fie pentru păzirea simţurilor şi a gândurilor, ca să nu stea sau să nu facă ceva ce nu i se pare că este după Dumnezeu” (Sf. Petru Damaschin, Filocalia, V, Despre înfrânare). (N. ed.)

Despre credință

Standard

Este o mare şansă să te naşti într-o lume creştină, să primeşti harul Botezului şi, prin el, credinţa cea adevărată. Credinţa este adevărata viaţă. Viaţa păcătoasă, pătimaşă, alienată, ateistă duce pe om la disperare şi descompunere, încât îi face necesară cre­dinţa, împăcarea cu Dumnezeu, pentru a se smulge din păcat şi a prăpăși în virtute.

Oricât de ademenitoare este ispita vieţii păcătoase, ea duce până la urmă la scârbă de păcat şi atunci omul caută calea ade­vărată, pe care o găseşte prin credinţă. Bine este a avea harul Botezului în ceasul trezirii conştiinţei, ca să ştii unde să te duci; cel ce nu este botezat, în acel moment va rătăci în deznădejde.

Credinţa este o componentă a sufletului, o modalitate de a fi. Cine nu o are este păgubit de cea mai nobilă dintre virtuţi. Ea îl însoţeşte pe om în lupta cu păcatul, în deznădejdea îndoielilor, în rătăcirea intelectului, în confruntarea cu lumea, în confrunta­rea cu moartea şi cu suferinţa, în zidirea lăuntrică, în desăvâr­şire şi ea va fi prezentă şi în iluminarea taborică, căci Dumnezeu va rămâne mereu ascuns, cu atât mai ascuns cu cât se va realiza mai mult transfigurarea.

Credinţa e o problemă de mărturisire şi de trăire: prin mărtu­risire ea se propovăduieşte, iar prin trăire se plineşte. În faţa nă­valei ateiste, a descompunerii morale, a haosului social, a crizei raţionaliste, a limitării ştiinţifice, a descompunerii şi alienării lumii este necesară nebunia credinţei. Nebunia credinţei nu este fanatism, nu este opacitate, nu este denaturare, nu este negarea realităţii, ci este un plus de luciditate care dă certitudine, este forţa care-l face pe om împărat în lume. Nebunia credinţei este puternică, dar calmă, energică, dar prudentă, biruitoare, dar smerită. Credinţa este maica virtuţilor şi a cunoştinţei, dar poate fi şi victima unor grave erori, ca bigotismul ori fanatismul, care întunecă şi degradează conştiinţa, fapt pentru care este foarte importantă învăţătura de credinţă. De aceea credem în Biserică, căci în ea aflăm adevărata învăţătură.

Harul credinţei creştine adevereşte autenticitatea ei faţă de celelalte religii, căci există un singur Dumnezeu, şi Acela S-a re­velat creştinilor.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 453-454)

Crăciunul în copilărie (1931)

Standard
Iarna la țară

Iarna la țară

Ochii copilului erau atât de mari, încât ascunseseră în ei căminul, iazul, stelele şi oamenii şi vedeau tainele, îngerii, minunile. Totul părea că răspândeşte sfinţenie. În sufletul mic, în mintea aceea necoruptă, nemărginirile depăşiseră de mult opacele şi impermeabilele volume şi vedeau în miezul lor nevăzut calm şi uimitor de frumos. Totul era o minune. Iisus plutea pretutindeni. Betleemul era aici şi pretutindeni, căci se petrecea în inima mea plăpândă.

De multe zile ne pregătisem de Crăciun. Am postit cu sentimentul că numai aşa vom putea participa la praznicul Naşterii. în Ajun, când s-a tăiat porcul, când s-au făcut plăcintele, covrigii şi cozonacii, apoi sarmalele şi cârnaţii, nu-mi lăsau deloc gura apă, căci aşteptam Crăciunul cu un nesaţ ce depăşea poftele copilului.

Numai popa Nae cu tata mâncau cârnaţi şi beau ţuică pe vatră, în timp ce mama îi certa cu cuvinte pe cât de mustrătoare, pe atât de blânde, căci primise mama un dar înnăscut de a le avea pe toate cele potrivnice într-o îmbinare uimitoare. Priveam la popă şi la tata ca la nişte păgâni. În suflet se lăsau neguri, dar continuam să-i iubesc, că doar erau atât de ai mei, încât nu mă gândeam că ar fi putut să fie altfel.

Eram destul de măricel – aveam vreo zece ani – şi puteam pricepe multe, dar inima mea o lua înaintea minţii. O fi şi ăsta un dar al Preasfântului! Căci deschiderile mele sufleteşti spre cele sfinte şi tainice mi-au dat bucurii lăuntrice pe care nu le-aş înlocui cu nici o altă plăcere a vieţii.

Mama nu mă lăsa să merg cu colinda şi mie îmi pria hotărârea ei, căci aveam mai bun prilej să văd minunile, aşteptându-le, urmându-le cu mintea, căutând acele simţiri sfinte din inimă, lucru ce nu prea e cu putinţă în forfota străzilor, în cântecele colindelor, în joaca copiilor prin nămeţi. Mă bucuram să văd colindătorii şi priveam până-n taina din sălaşul Betleemului.

Fulgii de nea încă păreau aripi de îngeri. Luna şi stelele erau făcliile aprinse pe cer pentru Crăciun. Satul era imens cât lumea. Vedeam casa cu ochi de vis, copleşit de visul inimii mele. Mângâiam cu privirea icoana şi pe mama şi găseam o uimitoare asemănare în impresiile ce mi le lăsau amândouă, de parcă ar fi descins din acelaşi cer.

Cu mama şi cu Maica Domnului am avut o comuniune sufletească naturală, nestăvilită şi temeinică. Puţin am vorbit cu mama, dar mult ne-am înţeles. Se transmiteau între noi alte graiuri, mult mai intense, ce ne umpleau pe amândoi de dragoste şi bucurie. O trăiam pe mama în mine şi ea pe mine. O astfel de simţire aveam şi pentru Maica Domnului, în care eu mă simţeam mai eu, deşi simţeam ca ea şi parcă mă identificam cu ea.

Ochii mei căutau adesea icoana din perete, dar pe Preacurata Fecioară o găseam pretutindeni, deşi nu o fixam nicăieri. Nu o confundam cu nici un lucruşor, cu nici o stea, ci ea era o boare binefăcătoare ce sufla peste natură cu un aer fericit care-mi umplea inima. Eram mic, dar aveam senzaţia că port în mine o minune şi mi-era imposibil să o dezvălui cuiva. Era taina bucuriei mele.

Nici un obstacol material nu-mi lipsea sufletul de bucuriile mele tainice, încât chiar de priveam un zid – şi, vai, în viaţă mi-a fost dat să trăiesc decenii de contemplare a zidurilor! – ei da, vedeam dincolo de zid, ori poate în zid, minunile vieţii şi ale sufletului. Aşa se face că iubeam cu atât mai mult tot ce era material şi le mângâiam cu privirea ori cu mâna ca pe scumpe odoare. Îmi erau dragi animalele, şi păsările, şi gâzele şi florile şi mă simţeam legat sufleteşte de fiecare; mai mult însă mă uimeau oamenii.

Cum eram un copil timid, nu îndrăzneam să mă apropii cu iscodiri faţă de oameni; de altfel, nici nu cred că aceasta ar fi priit sufletului meu, căci privindu-i cu pleoapele lăsate, eu îi înfrumuseţam cu tot ce era mirific în mine şi-i iubeam cu atât mai mult. Cutezanţa fratelui meu, care-i ispitea pe oameni cu tot felul de întrebări până-i punea în încurcătură, pe mine mă indispunea.

În sărbători mi se părea că fiecare om a primit o vibraţie de lumină şi bucurie şi că toţi văd tainele lui Dumnezeu. Mă uimeau bătrânii în biserică cum îşi cereau iertare între ei şi se împăcau, chiar de erau în duşmănie. Până şi limbuta ţaţa Stanca se împăca spăşită cu certăreaţă Mărioara, cu care se sfădea pentru te miri ce fleac, cu deosebire pentru năzdrăvăniile copiilor. Limbile lor ascuţite, stridente, vehemente, care împroşcaseră cu toate blestemele şi cu toţi dracii din iad, acum se înmuiau blând şi-şi cereau iertare – şi credeam eu că ăsta e semnul minunii ce plutea în aer.

Satul vuia de cetele de colindători. Toate porţile erau deschise. Toate ferestrele erau luminate. Fumul din sobele oarbe se ridica molcom spre cer. Popa Nae se cam pilise şi-i spunea tatei:

– Mă Niculache, tu nu crezi… Treaba ta! Dar e o prostie să nu crezi. Eu sunt un mare păcătos, are dreptate Pasia, sunt nevrednic de rasa asta de pe mine, dracu’ să mă ia, dar cred, mă, cred în toate tainele vieţii şi ale Bisericii. Păi să vezi, să vezi de ce e în stare credinţa!…

Ce-mi aud mie urechile la spovedanie, nu ştiţi voi, toţi deştepţii din satul ăsta! Acolo pipăi eu sufletul oamenilor şi puterea lui Dumnezeu fără să mai am nevoie de credinţă, că o văd cum dă năvală în lume. Nu, n-am voie să spun ce aflu acolo. E mare păcat. Mă bate Preacurata! Dar să vezi, mă Niculache, cum se chinuie sufletul omului care a păcătuit, de nu poate muri până nu este iertat. Nu e lucru de glumă cu omul!

Ascunde el cât ascunde, dar cel puţin pe patul morţii, și tot se spovedeşte. Numai eu ştiu cine l-a omorât pe Florea acum vreo douăzeci de ani. Nu spun cine. A răposat şi el. S-a spovedit, că nu putea să-şi dea sufletul. Trăgea să moară, se chinuia, se luaseră de gânduri şi ai lui şi m-au chemat să-l dezleg. I-a scos pe toţi din casă şi mi-a mărturisit omorul. Am văzut atunci cum întunericul dintr-un om se schimbă-n lumină. Îşi uşurase omul sufletul. Se împăcase cu Dumnezeu, cu Dumnezeu, mă, nu cum ziceţi voi, ăştia care vă credeţi mai deştepţi decât Hristos!

Popa Nae a căzut câteva clipe pe gânduri, apoi a zis cu amar:

– Păcat de tine, mă Niculache, dar tot eşti prost, că n-ai ştiut ce să citeşti. Ba nu, mă, că tot ce ai cetit tu a cetit şi nevastă-ta, dar ea e plină de Dumnezeu de-L vezi ieşind prin piele. Grozavă femeie este Pasia asta! Hei, de era aşa şi preoteasa mea, poate nici eu nu ajungeam un beţiv ordinar!

Eu trăsesem cu urechea, că aveam acest obicei urât – nu pentru a iscodi, ci pentru a mă uimi – şi cu adevărat că spusele părintelui Nae s-au întipărit în inima mea şi niciodată nu le-am uitat.

– Mă Nae, a zis şi tata, eu cred ce văd şi mai cu seamă ce pipăi. Ăştia sunt ţărani proşti, mă, şi e bine să rămână proşti. Lasă-i pe ei cu Dumnezeul lor şi pe mine cu moşia şi fetele mari, că ştiu eu să-i aranjez!

– Pe mine fetele nu mă moaie, zicea Nae, dar moşia, da, mă cam ispiteşte. Strâng avere şi nici nu ştiu ce fac cu ea! Copii n-am. Preoteasa e ca o şerpoaică. Dar m-am îmbolnăvit, mă, de la voi, burghezii, că doar ştiu bine că nu iau nimic cu mine în cer!

– Aici e raiul, mă Nae! spunea tata.

– Hei, asta nu-i aşa! Tu n-ai nimic sfânt în tine, mă Niculache. Eşti tu om de treabă, dar te stăpânesc mulţi demoni. La unul ca tine greu vine pocăinţa, că nu ai credinţă.

– Mă Nae, tu nu eşti fericit în viaţă pentru ideile astea preconcepute care te fac juma’ de om. Lasă-te, mă, de popie! Vino la mine în partid! Te fac deputat. Eşti tare de gură şi o să vezi ce plăcere-ţi dă puterea. Putere, aur şi femei – asta este adevărata viaţă!

– Piei, satană! zicea Nae. Nu mă lasă cugetu’, mă, şi nu mă lasă poporu’ ăsta credincios. Sunt eu păcătos, da’ nu sunt unealta satanei; eu iubesc oamenii ăştia, mă! O fi o cale să mă mântuiesc şi eu. Nu pot să cuget o lume fără Dumnezeu fără ca să înnebunesc. Cred, mă, şi asta e tăria mea. Tu eşti un nefericit.

– Puternic e numai omul fără Dumnezeu, zicea tata.

– Poa’ să fie el veşnic? întreba popa Nae.

– Eu nu mă joc de-a veşnicia, asta e treaba ştiinţei; eu îmi joc bine viaţa asta de care sunt sigur şi din care nu vreau să pierd nimic. Aici eu sunt dumnezeu!

– Blestematule, a sărit popa Nae, eşti nebun!

– Nu mă sperii cu focul gheenei, căci nu cred în el, a zis tata. Focul patimilor este singurul în care mă arunc!

– Niculache, Niculache, a clătinat din cap mama, care auzise un crâmpei din discuţie în forfota colindelor şi a treburilor gospodăreşti. N-ai să mori până n-o să-ţi pară rău de toată necurăţia ce iese din tine. Nici n-ai băgat de seamă că te ascultă copilul!

Apoi către mine:

– Hai, mamă, cu mine, că au băut cam mult şi vorbeşte ţuica din ei! Să nu cumva să laşi tu la inimă prostiile lor! 

Mama m-a strâns lângă ea. M-a dus la fereastră să privesc colindătorii şi s-a repezit în prag să le dea covrigi şi boboroade. Mi se părea că acolo, pe vatră, unde beau şi discutau tata cu popa Nae, nu pătrundeau lumina şi bucuria Crăciunului. Ei ră mâneau înconjuraţi de cer rece şi îngheţat. Fără să pricep prea multe, mă înfiora realitatea crudă a celor doi.

Aveam nevoie de mama. Am plecat deci de la fereastră şi m-am strâns lângă ea, în casă. Mi se părea că semăna cu Sfânta Vineri. Formam cu mama o singură fiinţă. După ce colindătorii au plecat, mi-a zis:

– Dragul mamei, du-te la Marița şi spune-i să vină la noi pentru un ceas, că am mare trebuinţă de dânsa!

M-am dus şi am venit cu Mariţa.

– Să stai cu băiatul! Eu mă duc până la Ilinca, să văd ce face. Să ai grijă de colindători, să nu plece nici unul nemiluit de la uşa mea. Chiar de or veni de două ori, şi de nouă! Cine-mi colindă casa să-şi primească darul! i-a zis ea Mariţei. Şi a plecat vădit îngrijorată.

Cu câteva zile în urmă venise pe la noi Ilinca, la care pleca acum mama.

– Mare păcat Ilinco, mare păcat ai făcut, nici nu e păcat mai mare ca ăsta! Ai stins viaţă nevinovată şi acum e şi viaţa ta în primejdie. Bietul copil! Trebuie să-ţi ispăşeşti păcatul, Ilinco, în viaţa asta, ca să nu fii pedepsită în veşnicie! Acum însă, vezi-ţi de sănătate! Uite, îţi dau leacurile astea. Să le iei şi să stai în casă. Am să vin eu să te văd. Apoi o să te duci la popă. E el păcătos, dar sânge de om nu varsă… şi apoi, are dar să lege şi să dezlege.

– Mulţumesc, cucoană, mă duc la popă şi fac ce mi-o spune, de-o fi să scap cu viaţă. M-o ierta Dumnezeu şi Precista. Să nu mă laşi, cucoană!

Auzisem toate acestea şi mă cutremurasem, deşi nu pricepeam prea bine despre ce era vorba. Îmi dădeam însă seama că este un lucru foarte grav, dacă o făcea pe mama să plece de acasă în noaptea de Ajun. Atât de bună era mama!

Noaptea palpita de miresmele harului, de colinde şi de iubire, dar atmosfera aceea sfântă era sfârtecată pe vatră de un popă beţiv şi de necredinţa confuză a tatei, ca şi de sângele nevinovat pe care-l vărsase Ilinca. Lumea făcea să nu-mi fie bucu­ria deplină.

Mama a venit mulţumită. Ilinca scăpase cu viaţă.

– Du-te, Mariţo! îţi mulţumesc.

Eu moţăiam. Trecuse de miezul nopţii. Doream să apuc zorii, când soseau colindătorii cei mari, flăcăii, dar tot aşteptându-i, am adormit. Nu ştiu ce am visat în noaptea aceea, dar a doua zi, de Crăciun, eram liniştit şi plin sufleteşte.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 256-262)