Revista Atitudini din februarie 2014 dedicata fericitului Ioan Ianolide

Standard
Revista Atitudini nr. 32 din februarie 2014

Revista Atitudini nr. 32 din februarie 2014

Sumar 

p. 1. Simpozionul duhovnicesc: IN MEMORIAM PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU Prezentări: Pr. Prof. Vasile Păvăleanu, Părintele stareţ Hariton Negrea, Teologul Danion Vasile, Maica stareţă Justina Bujor, Sociolog Ciprian Voicilă

p. 18 Ioan Ianolide – cronica unei vieţi răstignite pentru Hristos. PORTRET

p. 32 „În faţa creștinătăţii stă un imperativ imediat: reîncreștinarea creștinilor și a creștinismului” Scrisoarea lui Ioan Ianolide către Părintele Bendict Ghiuș

p. 34 Pomelnic. POEZIE de Maica Teodosia (Zorica) Laţcu

p. 36 Părintele Justin Pârvu – scurtă autobiografie – Un capitol de suferinţă

p. 38 „Viaţa creștină are trei izvoare: Sfânta Scriptură, Sf. Tradiţie și învăţătura Bisericii. Pe această scară trebuie să se ridice o naţiune”, de vorbă cu Părintele Justin

p. 44 „Ia, femeie, aceste daruri. Ţi le-a trimis Părintele Justin”! Noi minuni ale Părintelui Justin Pârvu, adunate din relatările credincioșilor

p. 49 Părintele Justin Pârvu: Parapetul care nu ne lasă să cădem în prăpastie, de Ieromonah Eftimie Mitra

p. 54 Rugăciunea comună, din perioada 18–25 ianuarie 2014 – București Un sos texic cu efect anesteziant dePr. Stavrofor Constantin Catană

p. 59. Părintele Constantin Sârbu, partea a II-a de Monah Theodor Stănescu

p. 67 Instituirea prăznuirii Sinodului al VIII-lea Ecumenic în Mitropolia Pireului de teolog Marian Maricaru

p. 72 Baza materială a Ortodoxiei (III) de Ioan Vlăducă

p. 76 Despre mărturisirea dreptei credinţe și apărarea valorilor naţionale – Interviu cu Părintele Mihai Andrei Aldea

p. 84 Aurul românesc și Roșia Montană, o problemă de interes naţional de Cpt. C.dor.(r) Aurelian Chirica

p. 91 LACRIMI ÎNGHEŢ ATE PE OBRAZUL ROMÂNIEI de Monahia Ecaterina Fermo

p. 96 EDUCAŢIA PENTRU FAMILIE „Să corectăm în familie aberaţiile sistemului de învăţământ” de Ioan Vlăducă

p.100 MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA – partea a II-a de Emilia Corbu

(Revista Atitudini)

Anunțuri

Hristos Împăratul

Standard
Iisus Hristos Împăratul lumii

Iisus Hristos Împăratul lumii

Omul a fost creat liber, asemeni lui Dumnezeu şi atâta vreme cât şi-a păstrat libertatea în bine, el a trăit iluminat de Dumnezeu, plin de cunoştinţă şi de neprihănire, în Rai.

Prin păcat, oamenii au intrat în zona libertăţilor dramatice dintre bine şi rău. Starea harică a dispărut din oameni, dar le-a rămas credinţa şi nostalgia paradisului pierdut. Răul a luat forme tot mai ample şi tot mai puternice, încât oamenii au pierdut contactul cu Dumnezeu. În dragostea Lui de oameni, Dumnezeu S-a revelat în poporul evreu, alegându-l să primească pe Hristos, Cel ce va fi Mântuitorul lumii.

Hristos a dat creştinătăţii învăţătura Sa, Duhul Sfânt şi Însuşi Trupul Său tainic, încât ea este sfântă prin El, este desăvârşită prin El şi este veşnică prin El.

Hristos lucrează în lume prin creştinătate. El vine mereu în lume prin creştinătate. El biruie păcatul şi răul din lume prin creştinătate. Tot ce este sfânt în lume este lucrarea Duhului Sfânt din creştinătate. Ţinta creştinătăţii este Împărăţia lui Dumnezeu şi frumuseţea ei trezeşte la viaţă toate generaţiile lumii.

Spiritualitatea creştină conduce lumea, o înnoieşte şi o desăvârşeşte, atât sub aspect spiritual, cât şi material. Creştinătatea dispune de harul nesecat al Duhului Sfânt, care îi dă putere nebiruită, încât nimeni nu o va putea sfărâma.

Încercările satanice de a imita creştinătatea sunt sortite eşecului prin simplul fapt că nu sunt de ordin divin şi nici nu năzuiesc spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Răul în lume nu va veni numai prin forma antihristică, ci şi prin forma hristoşilor mincinoşi, adică acei creştini care nu vor fi autentici reprezentanţi ai spiritualităţii creştine.

Creştinătatea are datoria să lupte şi să învingă puterile răului, sub toate formele în care o atacă.

Creştinătatea se va regenera prin Hristos chiar şi din cele mai grele erori, căci omeneşte vorbind, misiunea creştinătăţii trece prin epoci de criză şi prin dezastre apocaliptice, deoarece aşa se dovedeşte măreţia oamenilor care cred în Dumnezeu.

Biruinţa lui Hristos este certitudine. El nu poate fi învins. Nici creştinătatea nu poate fi învinsă. Creştinătatea rămâne o taină în mijlocul lumii, prin care lucrează Însuşi Hristos. Creştinătatea triumfă fără a aborda un spirit triumfalist, căci în acest veac ea rămâne mereu slujitoare, şi nu se poate odihni decât când lumea va fi fost pregătită, atât spiritual cât şi material, de a avea
Împărat pe Hristos, moment care echivalează cu transfigurarea lumii. Atunci va fi o lume nouă şi un cer nou, va fi o lume care va şti să facă tot binele după voia lui Dumnezeu. Creştinătatea trebuie să fie în acest veac o imagine a acestei lumi cereşti desăvârşite, căci numai aşa îşi poate juca rolul de mântuitoare a lumii.

Creştinătatea trebuie să fie asemenea lui Hristos, ca prin El, cu El şi în El să mântuiască lumea.

În primul rând e nevoie de credinţă, ba încă nebunie în credinţă – şi nu o credinţă ignorantă, ci o credinţă lucidă a adâncii înţelegeri a misiunii oamenilor pe pământ.

În al doilea rând e nevoie de dragoste, care să mobilizeze deplin şi definitiv pe oameni în elanul sfânt al mântuirii lumii.

În al treilea rând e nevoie de nădejde, care angajează creştinătatea în idealul măreţ al împărăţiei cereşti, iar cerurile se zidesc acum, în materie, spiritualizând materia, desăvârşind lumea,  ransfigurând firea, restaurând natura.

Opera de mântuire nu este o problemă unilaterală a lumii, ci o problemă integrală. Credinţa creştină antrenează şi lucrează prin toţi factorii de cultură, creând spiritualitatea ce va mântui lumea.

Ordinea naturală a lumii va fi spiritualizată şi lumea se va orândui pe criterii morale. Materia, omul, familia, neamul, omenirea, toate vor fi înduhovnicite şi vor participa la ordinea divină a lumii.
Biserica are rol sfânt în lume, căci prin ea se păstrează şi se perpetuează prezenţa tainică a lui Hristos, lucrarea Sfântului Duh, cât şi învăţătura autentică. Deci Biserica dispune de harul  dumnezeiesc care poate curăţa, ilumina şi desăvârşi lumea. Fără Biserică nu este posibilă mântuirea.

Creştinătatea ar fi deci Biserica luptătoare, în care poporul are cuvântul greu al concretizării istorice a credinţei. În acest scop este necesară o elită harică, o elită slujitoare, atât clericală cât şi laică, elită care să gândească şi să desfăşoare lucrările necesare mântuirii lumii.

Creştinătatea trebuie să rămână fidelă lui Hristos, altfel nu îşi mai îndeplineşte misiunea de mântuire a lumii. Toată frumuseţea spiritualităţii creştine este în funcţie de vrednicia creştinătăţii.

Creştinătatea nu se slujeşte pe sine, ci pe oameni. Slujirea nu se rezumă la rituri şi oficieri, ci e trăire, e lucrare, e faptă, e viaţă, e istorie, e concretizare.

Lumea îşi aşteaptă Mântuitorul.

Lumea îşi aşteaptă Împăratul.

Creştinătatea face din mântuire un mod de a împărăţi, şi din împărăţie un mod de a sluji, deci îşi asumă rolul de iconom al Împărăţiei lui Dumnezeu.

Deşi pare abstractă, credinţa e concretă.

Deşi pare imposibilă, credinţa e reală.

Deşi pare grea, credinţa e uşoară.

Deşi pare oarbă, credinţa e lumină.

Deşi are origini divine, credinţa se plineşte prin oameni. Deşi are o eshatologie transcendentă, credinţa se plineşte pe pământ, în prezentul istoric.

Creştinătatea nu se poate identifica cu împărăţiile din lume decât în măsura în care ele se identifică cu Hristos, atât în spiritualitatea lor cât şi în istoricitatea lor.

Împărăţia lui Dumnezeu îşi arată forma ei desăvârşită în viaţa lui Iisus, dar ea se continuă prin Duhul Sfânt, care este şi împărăţia tainică a lui Hristos cel rămas în istorie şi care are menirea să umple veacul şi să pregătească lumea pentru cea de-a doua Venire.

Istoria este teatrul în care se joacă mântuirea lumii, lucrare universală şi permanentă care angajează toate aspectele vieţii umane pe calea mântuirii, încât şi sufletele, şi fiinţele şi orânduirile sociale să crească în desăvârşire, conform harului şi voii lui Dumnezeu, iar aceasta nu la modul gratuit, ci în confruntarea cu puterile întunericului, făcând lumea vrednică de a-L primi pe Hristos.

Nu este verosimilă şi nici convingătoare o împărăţie a lui Dumnezeu care ar lucra numai asupra conştiinţelor, dar ar fi indiferentă la orânduirile politico-sociale ori la fenomenele cultural-ştiinţifice ale omenirii.

(Ioan Ianolide – Deținutul profet, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2009)

Hristos Judecătorul

Standard
Judecata de Apoi

Judecata de Apoi

Hristos a venit în lume şi a fost răstignit. Lumea s-a revoltat împotriva lui Hristos şi El a biruit-o. Apoi Hristos S-a aşezat pe Scaunul de Judecată, plin de putere şi de slavă. Judecata Lui trezeşte conştiinţele celor fărădelege şi nedrepţi. Nimic nu va mai putea fi tăinuit, nici un rău nu va mai fi justificat, nimic nu va putea fi falsificat. Crudul adevăr va despica fiinţa până în adâncimile ei.

În faţa Judecăţii au să dispară cele două cauze ce întunecă aici conştiinţa: starea de păcat şi ignoranţa. Oamenii vor fi puşi în faţa evidenţei pe care au ignorat-o, deşi o avuseseră în faţă, încât nu se vor mai putea apăra. Omenirea va deveni transparentă şi tot păcatul va fi privit deschis. Ni se va spune:

 „V-am dat un rai şi l-aţi părăsit, v-am făcut fraţi şi v-aţi ucis între voi. V-am dat o Lege şi v-aţi închinat viţelului de aur, am venit la voi şi nu M-aţi primit. M-aţi răstignit şi v-am iertat neştiinţa şi v-am dat Duhul Sfânt, dar voi continuaţi să Mă ucideţi, împotriva evidenţei.

Aţi dărâmat zeităţile grecilor şi romanilor, dar aţi creat un alt idol. Au fost eliberaţi robii antichităţii, dar aţi creat o robie modernă. S-a prăbuşit un imperiu păgân, dar aţi creat altele, mai păgâne. S-a năruit o orânduire nedreaptă, dar n-aţi fost capabili de una dreaptă. S-a terminat o tiranie, dar s-a înlocuit cu alta.

M-aţi alungat când din inimile voastre, când din orânduirile voastre şi n-aţi împlinit încă voia Mea. Aţi crezut o vreme în Mine, dar apoi v-aţi făcut pe voi înşivă dumnezei.

Eu am umplut lumea cu Duhul Sfânt, dar voi aţi împins lumea spre hăul umanismului. Eu v-am învăţat să stăpâniţi cu Duhul materia, dar voi v-aţi închinat şi v-aţi robit materiei, mutilând chipul Meu din voi.

Eu v-am dat un suflet armonios, în care am pus toate darurile de care aveaţi nevoie, dar voi v-aţi închinat zeiţei raţiunii. Eu făurisem o conştiinţă sfântă în lume, dar voi aţi preferat egoismul capitalismului. Eu ridicam sufletele, viaţa şi ordinea din lume la pacea liberă a desăvârşirii, dar voi aţi preferat pozitivismul ateu, care în numele unor false legi vă mutilează şi vă nefericeşte.

V-am dat înţelepciune, dar vrăjmaşii s-au dovedit adesea mai înţelepţi decât voi. V-am dat puteri sfinte să îndrăzniţi cu duhul, dar adesea au cutezat mai mult vrăjmaşii. V-am dat lumea să o stăpâniţi, dar aţi lăsat-o pradă vrăjmaşului.

V-am dat idealul Împărăţiei Mele, dar n-aţi mai crezut în el şi lumea a fost acaparată de falsele împărăţii ale vrăjmaşului.

V-am certat de nenumărate ori, dar nu v-aţi trezit. Trec peste voi încercări apocaliptice, dar încă nu v-aţi umplut de Duh Sfânt.

Eu sunt prezent în lume, Eu lucrez prin voi toţi, dar voi Mă răstigniţi necontenit cu lenea voastră, cu puţinătatea voastră, cu ignoranţa voastră.

Vă cer socoteală pentru tot răul făcut şi pentru tot binele uitat. Vă cer socoteală pentru faptele voastre de acum şi pentru înrâurirea ( influenţa) ce aţi avut-o asupra mântuirii lumii întregi, căci răspundeţi solidar în timp şi în spaţiu de tot ce e rău în cugetele voastre şi în orânduirile voastre.

Evanghelia Mea e aceeaşi pe pământ şi în ceruri, dar voi aţi făcut-o când pământească fără ceruri, când cerească fără pământ. Mereu aţi răstălmăcit Duhul Sfânt după ignoranţa, ipocrizia şi laşitatea din voi.

Nu vă amăgiţi: Eu sunt aici, Eu lucrez aici, Eu judec aici, Eu împărăţesc aici, fără a mă despărţi de Ceruri, ci ridicându-vă pe voi la Mine.

Multe sunt păcatele oamenilor, dar cel mai mare este să creadă că se pot mântui, că pot trăi fară Mine. Priviţi lumea, priviţi universul, priviţi viaţa, priviţi sufletele voastre! Ele nu sunt decât prin Mine şi nu se pot mântui decât prin Mine.

Am fost Iubitorul vostru şi voi fi Judecătorul vostru. Voi cerceta legile voastre, voi cerceta orânduirile voastre, voi cerceta cultura voastră, voi cerceta modul vostru de viaţă, voi cerceta cugetele voastre.

Veţi da socoteală nu numai de faptele voastre, ci şi de năzuinţele voastre, de idealurile voastre, de crezurile lumii voastre. Cu cât înrâurirea (influenţa) voastră a fost mai mare în lume, cu atât vă e şi răspunderea mai mare.

Iată că s-a destrămat învelişul de materie al lumii voas

tre, iată că v-am scos din îngustimea timpului, iată că simţurile voastre s-au curăţit, iată că acum vedeţi slava tainică a lumii.

Cei ce aţi înţeles voia Mea şi aţi împlinit-o, vă bucuraţi de viaţa cea pururi fericită, iar cei ce nu aţi făcut voia Mea, ci aţi făcut voia voastră, vă veţi chinui în veci, fără iubire, fără har, fără bucurie, într-o disperare ce nu piere, căci veţi plânge veşnica voastră înfrângere”.

(Ioan Ianolide – Deținutul profet, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2009, pp. 62-66)

Vechiul și Noul Israel

Standard
Biserica Sf. Maria Magdalena (Noul Israel) față în față cu Zidul Plângerii (Vechiul Israel)

Biserica Sf. Maria Magdalena (Noul Israel) față în față cu Zidul Plângerii (Vechiul Israel)

În Vechiul Testament există un fir alb al inspiraţiei divine şi un fir roşu al concepţiei materialist-umaniste-rasiale. Vechiul Testament începe cu deosebirea dintre Abel şi Cain şi continuă cu deosebirea dintre neamuri şi Israel. În Israel avem Legea Sfântă, dar avem şi viţelul de aur, avem răzvrătiri împotriva lui Dumnezeu, proorocii au fost ucişi de evreii idolatrii, rasismul iudaic a pătruns în conceptul spiritual al Israelului.

Paralel cu firul roşu al ateismului şi rasismului iudaic, în poporul iudeu s-a remarcat şi firul alb al inspiraţiei şi harului divin, căci Israelului i s- au dat legăminte, lui i-a dat Dumnezeu Legea şi i-a dat Tora Făgăduinţei, i-a dat prooroci, i-a dat pe David, i-a dat conştiinţă mesianică, râvnă pentru cele sfinte şi minunate comuniuni cu divinitatea, încât a fost posibil să se nască Fecioara Maria, din neam iudaic şi să fie templu al Naşterii lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu.

Pe firul roşu însă, evreii nu L-au recunoscut pe Hristos. Ana şi Caiafa au polarizat poporul evreu în jurul lor şi L-au ucis pe Fiul lui Dumnezeu. Evreii sunt blestemaţi şi scoşi din harul divin. Doar o rămăşiţă din Israelul iudaic intră în noul Israel. Oamenii tuturor neamurilor au primit har şi misiune de israeliţi.

Împărăţia lui Dumnezeu este dată oamenilor ce cred şi urmează lui Hristos, iar poporul iudeu a rămas ca o negaţie a istoriei, pe o poziţie antihristică. De două mii de ani ei militează pe firul roşu al istoriei lor fară Dumnezeu şi împotriva lui Hristos. Ei sunt duşmani ai tuturor oamenilor şi istoria lor trece din dezastru în dezastru, consecinţă a păcatului lor ateu-materialist.

Duhul lor negativ se găseşte în raţionalism, pozitivism, umanitarism, ştiinţifism, capitalism şi comunism. Ei vor să iudaizeze lumea şi în bună parte au reuşit. Ei nu-L au pe Hristos, deci Îl urăsc pe Hristos şi pe ei înşişi se consideră hristos. Ei se luptă cu Dumnezeu, se luptă cu toată lumea şi se luptă cu toată creştinătatea. Cutezanţa lor e impresionantă, dar şi înspăimântătoare apocalipsă. Opera lor în lume este catastrofală şi monstruoasă.

Tentaţia materialist-ateistă nu este strict iudaică, ea e general umană şi adesea ademeneşte şi pe creştini. Dacă evreii se constituie în mod conştient şi voluntar pe poziţie antihristică, mulţi creştini se situează pe poziţia de hristoşi mincinoşi. Un fir roşu apare şi în istoria creştinismului, alături de unul alb şi împotriva celui alb. Lupta dintre credinţă şi ateism se perpetuează până la sfârşitul veacurilor. Noul Israel cunoaşte epoci de înflorire şi epoci de decădere. În creştinismul primar au apărut Anania şi Safira, în creştinismul prigonit au fost mulţi apostaţi, mulţi au făcut din Iisus un om şi au negat dumnezeirea Lui.

Creştinismul bizantin a fost splendid, dar a şi capitulat în faţa lumii egoiste. Creştinismul roman a fost măreţ, dar nu a putut evita unele amprente imperiale. Renaşterea L-a umbrit pe Dumnezeu prin om.  Reforma a derutat creştinătatea. Revoluţia franceză s-a închinat unei femei depravate, iar comunismul se subjugă materiei. Ateii de azi sunt unii creştini de ieri.

Omenirea se materializează, se mecanicizează. Creştinii au pierdut dimensiunea mesianică, în timp ce evreii pompează ateismul pentru a dizolva toată cultura creştină. Nu mai avem Dumnezeu, nu mai avem speranţa vieţii eterne, nu mai avem nădejdea vieţii veşnice.

Lumea e în mâinile lui Dumnezeu, dar ne întrebăm, cutremuraţi de răspunderi, ce fac oamenii? Vin ei în întâmpinarea lui Hristos? Mântuirea lumii trece prin credinţa oamenilor. În această perspectivă credem în misiunea noului Israel şi respingem iudaismul ca ateism antihristic.

Fiara apocaliptică ucide pe cei care spun adevărul. Cu toată gravitatea situaţiei, cu toate riscurile vom mărturisi adevărul, chiar de vom fi ucişi, căci răstigniţi suntem de multă vreme. A spune adevărul despre evrei nu este antisemitism, ci noi, creştinii, plini de iubirea ce L-a mistuit pe Hristos şi repetând-o în aceste vremuri tulburi, noi iubim cu adevărat poporul evreu şi ştim că numai prin Hristos este posibilă mântuirea lor. Tragedia evreilor este catastrofală prin solidaritatea întregului popor evreu cu Ana şi Caiafa. Strigăm deci tuturor evreilor în care mijeşte lumina credinţei, să părăsească satanismul, minciuna şi materialismul iudaic, să se încreştineze şi să se împace cu oamenii.

Aşa după cum este evident din toată istoria antică şi modernă că neamurile nu pot tolera să fie stăpânite de evrei, aşa le spunem şi noi: să se integreze în omenire. Dacă râvna şi energiile antologice de care dispun vor fi orientate în sensul sacru al revelaţiilor divine, atunci poporul evreu ar fi fericit, cerurile se vor bucura şi oamenii îi vor iubi. Rasismul lor este absolut, materialismul lor le este în fire, minciuna este centrul gândirii lor pocite şi cu cât vor insista mai mult pe aceste coordonate, pe atât dezastrul lor va fi mai crud.

Omenirea nu poate accepta nici tirania rasială a iudeilor, nici materialismul grosolan şi nici răstălmăcirea mentală a iudaismului. Prin decizia divină şi prin voinţa oamenilor, ei sunt sortiţi eşecului. Pieirea ta prin tine, Israele!

(Ioan Ianolide – Deținutul profet, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2009, pp. 44-48)

Era tehnologică şi viţelul de aur

Standard
Taurul furios de pe Wall Street, Manhattan - simbol al goanei după bani

Taurul furios de pe Wall Street, Manhattan – simbol al goanei după bani

Trăim apogeul erei tehnologice. Ea a fost pregătită din secolul trecut prin aşa zisul progresism şi materialism. Acum toate ţările pământului, de la cele mai înapoiate până la cele mai înaintate, sunt obsedate de tehnică, ca formulă magică a societăţii de consum. Căci visul lumii moderne din toate regimurile politice de azi este satisfacţia materială nelimitată, ca cheie a fericirii oamenilor. Lumea albilor a lansat în omenire această concepţie şi mentalitate, iar acum este generalizată.

Sistemul capitalist american a realizat maxima prosperitate tehnicoeconomică a societăţii de consum, deşi ea este dezideratul fundamental al materialismului istoric marxist. Însă URSS n-a realizat performanţele din SUA. China comunistă aleargă cu paşi repezi spre modernizare. Toate popoarele Asiei, Africii şi Americii de Sud visează progresul tehnologic.

Atracţia omenirii către societatea de consum este mai mare decât ideologiile şi revoluţiile politice, numai că revoluţia comunistă agită concepţia progresistă, în timp ce capitalismul o comercializează. Tehnologia pusă în slujba politicii se dovedeşte mai viguroasă decât tehnologia comercializată, de aceea în ultimii patruzeci de ani omenirea s-a sovietizat în o treime din populaţia ei.

Ţările capitaliste au sesizat pericolul revoluţiei internaţionale şi au trecut la ofensiva tehnico-militară. Aşa s-a ajuns la cei doi coloşi atomici ai anilor 1980, care vizează stăpânirea lumii întregi. Conducătorii lumii de azi sunt şi ei tot atât de obsedaţi de progres ca şi teoreticienii progresismului.

Progresismul e fenomen universal. Niciodată omenirea nu a fost atât de unanim angajată într-o concepţie ca în era tehnologică. Mintea oamenilor este materializată. Căci mintea oamenilor s-a concentrat, s-a educat şi a suprasolicitat toate energiile spre a realiza maxima dezvoltare tehnică, nelimitată şi absolută.

Viţelul de aur, zeul străvechi, se arată azi ca o uzină atotputernică în spiritul omenirii. Lumea se închină maşinii. Este o pseudoreligie a dogmelor materiale, a sensului material şi a finalităţii neantice. Căci materia e neant şi spiritul oamenilor s-a neantizat prin zeificarea materiei. Materia a devenit scop şi nu mijloc al spiritului. Omenirea nu mai are transcendenţă, şi consecinţa este dezechilibrul psihic, descompunerea morală, tirania politică, distrugerea naturii, alienarea şi, în cele din urmă, războiul atomic.

Civilizaţia modernă şi-a dezvoltat treptat propriul ei sfârşit, căci este cea mai dezechilibrată lume ce a existat cândva. Forţa ei este colosală şi sfârşitul ei este dezastruos.

Pe căile progresului paşnic, lumea va pieri prin senzualism, anarhie, tiranie, ură, poluarea naturii, epuizarea resurselor naturii, conflicte, degradarea şi alienarea oamenilor.

Statul care va avea monopolul armelor sofisticate, al ingineriei genetice şi al tehnicii de determinare a conştiinţelor, va fi atotputernic şi va nimi ci omenirea.

Nimeni nu garantează libertatea oamenilor în această civilizaţie, nimeni nu poate guverna forţele tehnologice în această civilizaţie. De aceea omenirea trăieşte pe culmile disperării.

Pentru ca omul să rămână om şi să fie stăpân pe lumea în care-i este dat să trăiască şi pe care singur şi-o făureşte, e necesar un sfârşit de veac şi începutul unui veac nou.

(Ioan Ianolide – Deținutul profet, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2009, pp. 41-44)

Ordinul servilor lui Hristos

Standard

În ultimele luni ale vieții sale, Valeriu Gafencu a elaborat, împreună cu Ion Ianolide, planul unui ”ordin” sau ”cin” laic, numit al ”Servilor”.

Principalele caracteristici prin care s-ar deosebi de ordinele monahale ar fi:

1. Trăirea în lume, fără a fi din lume;

2. Respectarea primelor două voturi monahicești: ascultarea și sărăcia de bună voie;

3. Înlocuirea celui de-al treilea vot, al castității, cu votul ”servirii” sau slujirii lui Hristos. Trăirea în lume ar face deosebit de dificilă, uneori imposibilă, păstrarea purității trupești și sufletești.

Scopurile principale ale acestui ordin ar fi:

1. Activitatea de apostolat, de răspândire intensă a învățăturii creștine;

2. Ridicarea membrilor ordinului și a celor ce se află în sfera sa de influiență, la o trăire creștină adevărată, în conținut, nu în formă;

3. Conferirea unei expresii creștine tuturor activităților publice obștești: sociale, culturale, juridice, medicale, economice, etc., prin membrii ordinului care fac parte din aceste corpuri profesionale.

4. Exercitarea unei acțiuni binefăcătoare, în sensul măririi independenței Bisericii ortodoxe față de Stat și al restituirii tuturor bunurilor ecclesiastice, confiscate sau distruse de regimul comunist;

5. Reconsiderarea imaginii obișnuite cu privire la ”tipul de creștin”, imagine în care acesta este socotit numai un om blând, milostiv, iertător, tolerant, supus, un fel de naiv, ușor de păcălit de oricine. Această imagine parțială ar trebui completată, după cuvintele lui Iisus, cu calitățile de îndrăzneală întru Hristos, înțelepciune, dârzenie în apărarea credinței și, în condițiile particulare ale epocii noastre, participarea la evenimentele istorice prin care planul lui Dumnezeu, ”mersul lui Dumnezeu pe pământ”, se poate înfăptui.

Întreaga activitate a ordinului s-ar desfășura sub ascultarea și îndrumarea Bisericii. O asemenea reactualizare a proiectului lui Valeriu Gafencu și Ion Ianolide s-ar înscrie în acțiunea de revigorare a ”laicatului”, la antrenarea cât mai multor credincioși pentru buna stare și dezvoltare a întregii Biserici (Ecclesia), care cuprinde atât cinul preoțesc și monahicesc (Sacristia), cât și totalitatea enoriașilor.

(Alexandru Virgil Ioanid – Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul Închisorilor din România, ediție îngrijită de Nicolae Trifoiu, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 1998, p. 95)

Mărturisitorul Ioan Ianolide în temniţa comunistă

Standard
Ioan Ianolide în arest (1958)

Ioan Ianolide în arest (1958)

Unul dintre apropiaţii lui Valeriu Gafencu în temniţa de la Aiud, mai apoi în penitenciarul-spital de la Târgu Ocna, a fost Ioan Ianolide, cunoscut astăzi prin cartea sa „Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă“. Totuşi, lucrarea sa oferă puţine repere biografice, care pot fi găsite în dosarele întocmite împotriva sa de Securitate.

Ioan Ianolide s-a născut la 27 ianuarie 1919, în familia unui aromân înstărit din Dobroteşti, jud. Teleorman. Având o situaţie materială bună, părinţii l-au trimis să studieze Dreptul la Bucureşti.

În 1937 intră în Frăţiile de Cruce, însă, după interzicerea partidelor politice de către regimul carlist, Ianolide nu mai activează. Îşi reia activitatea politică pentru puţin timp, până la rebeliunea legionară. La 19 octombrie 1941 este arestat de Siguranţă în pădurea de la Băneasa, alături de alţi 28 de tineri. Citește restul acestei intrări

Drumul de ”eliberare” alături de Ioan Ianolide

Standard

Era sâmbătă, 1 august 1964, când treceam a treia poartă a închisorii Aiud în camionul care ne ducea la gara Teiuș. Comentarii laconice relative la eveniment.

În ceea ce mă privea, nu eram prea optimist. COnsideram că ies dintr-o închisoare cu ziduri și sârmă ghimpată, păzită de santinele, și trec într-o închisoare mai mare, păzită la frontiere de sentinelele care se cheamă grăniceri.

Camionul ne duce până la Teiuș, de unde trebuia să ne îmbarcăm în trenul de București.

În compartiment, pe lângă alți prieteni și cunoscuți, l-am întâlnit pe Ion Ianolide. Stătea lungit pe banchetă, deoarece era bolnav și avea dureri la coloana vertebrală.

Stătusem împreună în anii 1955-1956 în secția T.B.C. – osos, unde eram înternați. Nu stam în aceeași celulă, dar prin zid și prin ”corespondență” ne cunoscusem înainte de a ne cunoaște față către față și legasem prietenie, ca de altfel cu toți camarazii de suferință. (…)

Am călătorit toată noaptea. Către orele 4 eram la București.

Din Gara de Nord, l-am luat pe bunul meu prieten Ion, care avea nevoie de sprijin ca să poată umbla și am plecat către piața Matache, unde știam că are stație tramvaiul 3. Ion avea o rudenie, o mătușă, pe strada Sandu Aldea și cum era în drumul meu spre Otopeni, mi-am zis să-l duc până acasă.

Ion nu știa dacă mătușa lui mai trăiește sau nu sau dacă mai locuiește acolo. (…)

Se luminase bine de ziuă și pe Grivița mergând, ne oprește o patrulă de milițieni cre ne legitimează. Citește biletul de eliberare al lui Ion și plutonierul dă din cap compătimitor și-i restituie hârtia: ”Cum domnule, din 1941?”. Bietul Ianolide, născut în 1921, fiind student în 1941, fusese condamnat la 25 ani muncă silnică. Când a citit biletul meu, sergentul major care îl însoțea pe plutonier, sare și ca sugrumat de emoție exclamă: ”… dumneata ești… nea Niculae? Știi că nea Costică, după moartea bătrânului, a dărâmat casa bătrânească și și-a făcut casa acolo?”

Am simțit cum mi se urcă un nod în gât și ochii  mi se umplu de lacrimi. N-am mai putut vorbi. Deci presimțirile nu mă înșelaseră. Tata murise cu un an și ceva înainte de eliberarea mea!

Am întins mâna, am luat biletul și fără să mai scot un cuvânt am plecat. Până în stația de tramvai n-am vorbit nimic. Ion era și el mut. Îl impresionase profund.

În stație, o doamnă, modest îmbrăcată și cu fața suptă și răvășită, se apropie de noi și sfioasă întreabă: ”Veniți cumva de acolo?… Am auzit că dă drumul deținuților. Ați auzit cumva de… Cornel?” Eram prea tulburat ca să pot răspunde. Era un moment penibil. Cu un mare efort, reușesc să cer lui Ion să-i răspundă. Cu jumătate de glas, el răspunde că toți deținuții politici vor fi eliberați.

Pe drum, Ion mi-a spus că tânărul de care a întrebat doamna îi era cunoscut și că murise. Biata femeie…

La poarta mătușii sale, am stat și ne-am sfătuit cum să procedăm ca întâlnirea să aibă loc fără șocuri.

Era de dimineața pe la 6:00, poate nici nu se terziseră bătrânii. L-am lăsat pe Ion afară și m-am dus să sun. După insistențe, ușa se deschide și apare un bătrânel, ca la 70 de ani. În spatele lui, ca o umbră și o bătrânică. După scuzele de rigoare, îi întreb dacă au un nepot pe nume Ion. Mi-au răspuns că au auzit și ei că se eliberează deținuții politici, că-l așteaptă să vină, dacă o mai trăi, că de vreo 15 ani nu mai știu nimic de el.

I-am spus că trăiește și că a venit cu mine, să fie liniștiți.

I-am lăsat și m-am dus să-l aduc pe Ion, dar după mine au venit și bătrânii.

Un țipăt sfâșietor și bătrâna a căzut în brațele nepotului pe care îl credea de mult mort.

Pentru a doua oară mi s-au umplut ochii de lacrimi și am rămas fără grai. L-am îmbrățișat pe Ion și am plecat fără să pot rosti un cuvânt.

(Mărturia lui Nicolae Zârnă – Din documentele rezistenței, nr. 6, A.F.D.P.R., București, 1992, pp. 274-277)

Doisprezece principii de vieţuire creştină

Standard

După 1990 s-a scris tot mai mult despre cel supranumit „Sfântul închisorilor“, adică Valeriu Gafencu. Fusese arestat şi condamnat la ani grei de închisoare în vremea regimului antonescian pentru că ar fi participat la rebeliunea legionară din Iaşi. În aceeaşi temniţă i-a urmat un alt condamnat, care ar fi activat într-o organizaţie interzisă, precum tineretul legionar, acesta fiind Ioan Ianolide.

Gafencu a fost cel care, printr-o aleasă trăire creştină, a imprimat colegilor de suferinţă câteva principii de vieţuire în spiritul Evangheliei, mai apoi propovăduite de Ianolide. Pentru aceasta, Ianolide a fost condamnat în 1959 la ani 25 de ani de muncă silnică. Aceste principii erau în număr de 12, numărul apostolilor lui Hristos, şi ofereau suferinzilor din detenţie adevărate coordonate în trăirea creştină.

Conform documentelor de arhivă, acestea sunt:

1. Principiul dragostei. Supunem întru totul iubirea noastră iubirii lui Dumnezeu şi în ea ne iubim unii pe alţii;

2. Principiul cinstei sufleteşti. Recunoaştem adevărul şi poziţia noastră faţă de el. Suntem nepărtinitori, recunoscând fiecăruia ce este al lui. Cunoscând toată uneltirea genului rău, alegem cu înţelepciune lupta cinstită în care şi cei ce cad sunt hăruitori;

3. Principiul educaţiei. Zi de zi mă lepăd tot mai mult de omul cel vechi ca să mă desăvârşesc în cel nou. Nu eu, ci Hristos trăieşte în mine;

4. Principiul rugăciunii. Însoţim întreaga noastră viaţă de rugăciune singuri şi în comunitate. Rugăciunea este prima armă duhovnicească;

5. Principiul unităţii. De suntem trei sau oricâţi am fi, unul suntem: prin Hristos şi prin Sfinţi, martirii şi eroii creştini a căror biruinţă o continuăm şi noi împotriva porţilor iadului, ca luptători ai poporului ales pentru împlinirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Un duşman dintre noi este mai periculos decât o mie din afară. Dragostea dintre noi este mai puternică decât orice ar putea să ne despartă;

6. Principiul ascultării. Supunem întru totul voia noastră superiorilor noştri, ascultători făcându-ne până la moarte. Unde sunt doi, unul ascultă. Ascultarea duce Biserica la biruinţă;

7. Principiul libertăţii. În Hristos cunoaştem libertatea sufletească şi de acţiune, neprihănită, plină de înţelepciune şi de îndrăzneală. Libertatea, în adevăr, respectă ascultarea, înfrumuseţează unitatea, măreşte simţul răspunderii;

8. Principiul sfatului ecumenic. Fiecare stăruie în a descifra adevărul, dar toţi avem o singură hotărâre luată în sfat ecumenic, în care avem un „primus inter pares“. Astfel, împăcăm libertatea cu autoritatea, egalitatea cu ierarhia şi inovaţia cu tradiţia, toate sub urmărirea Duhului Sfânt;

9. Principiul comunităţii. Unul întregeşte ceea ce îi lipseşte celuilalt, astfel ca nimănui să nu-i prisosească şi nimănui să nu-i lipsească. Forma ideală o ating cei ce dăruiesc totul, în smerenie. Încadrând astfel interesele particulare interesului general, tindem către o armonie universală;

10. Principiul băii sufleteşti. În dragoste frăţească ne mărturisim greşelile unii altora şi controlăm executarea hotărârilor luate. Prin Sfintele Taine şi prin această baie sufletească ne purificăm;

11. Principiul jertfei permanente. Muncim şi jertfim până la moarte, având în faţă bucuria mântuirii;

12. Principiul cunoaşterii. Cunoaştem tot ceea ce poate fi cunoscut şi stăpânim tot ceea ce poate fi stăpânit spre folosul, înălţarea şi mântuirea omului. Cercetăm totul ca din toate să alegem ce e bun.

Aceste principii au circulat în rândul deţinuţilor din penitenciarele de la Târgu Ocna, Jilava, Văcăreşti şi Aiud, constituind un real suport moral şi spiritual în vremea detenţiei comuniste. În schimb, Securitatea le-a considerat a fi principii „legionare sub masca religiei“, menite să-i întărească pe legionari în lupta politică dusă împotriva regimului „democrat-popular“.
(Adrian Nicolae Petcu – Ziarul Lumina)