Arhive pe autori: Dan

Revista Atitudini din februarie 2014 dedicata fericitului Ioan Ianolide

Standard
Revista Atitudini nr. 32 din februarie 2014

Revista Atitudini nr. 32 din februarie 2014

Sumar 

p. 1. Simpozionul duhovnicesc: IN MEMORIAM PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU Prezentări: Pr. Prof. Vasile Păvăleanu, Părintele stareţ Hariton Negrea, Teologul Danion Vasile, Maica stareţă Justina Bujor, Sociolog Ciprian Voicilă

p. 18 Ioan Ianolide – cronica unei vieţi răstignite pentru Hristos. PORTRET

p. 32 „În faţa creștinătăţii stă un imperativ imediat: reîncreștinarea creștinilor și a creștinismului” Scrisoarea lui Ioan Ianolide către Părintele Bendict Ghiuș

p. 34 Pomelnic. POEZIE de Maica Teodosia (Zorica) Laţcu

p. 36 Părintele Justin Pârvu – scurtă autobiografie – Un capitol de suferinţă

p. 38 „Viaţa creștină are trei izvoare: Sfânta Scriptură, Sf. Tradiţie și învăţătura Bisericii. Pe această scară trebuie să se ridice o naţiune”, de vorbă cu Părintele Justin

p. 44 „Ia, femeie, aceste daruri. Ţi le-a trimis Părintele Justin”! Noi minuni ale Părintelui Justin Pârvu, adunate din relatările credincioșilor

p. 49 Părintele Justin Pârvu: Parapetul care nu ne lasă să cădem în prăpastie, de Ieromonah Eftimie Mitra

p. 54 Rugăciunea comună, din perioada 18–25 ianuarie 2014 – București Un sos texic cu efect anesteziant dePr. Stavrofor Constantin Catană

p. 59. Părintele Constantin Sârbu, partea a II-a de Monah Theodor Stănescu

p. 67 Instituirea prăznuirii Sinodului al VIII-lea Ecumenic în Mitropolia Pireului de teolog Marian Maricaru

p. 72 Baza materială a Ortodoxiei (III) de Ioan Vlăducă

p. 76 Despre mărturisirea dreptei credinţe și apărarea valorilor naţionale – Interviu cu Părintele Mihai Andrei Aldea

p. 84 Aurul românesc și Roșia Montană, o problemă de interes naţional de Cpt. C.dor.(r) Aurelian Chirica

p. 91 LACRIMI ÎNGHEŢ ATE PE OBRAZUL ROMÂNIEI de Monahia Ecaterina Fermo

p. 96 EDUCAŢIA PENTRU FAMILIE „Să corectăm în familie aberaţiile sistemului de învăţământ” de Ioan Vlăducă

p.100 MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA – partea a II-a de Emilia Corbu

(Revista Atitudini)

Hristos Împăratul

Standard
Iisus Hristos Împăratul lumii

Iisus Hristos Împăratul lumii

Omul a fost creat liber, asemeni lui Dumnezeu şi atâta vreme cât şi-a păstrat libertatea în bine, el a trăit iluminat de Dumnezeu, plin de cunoştinţă şi de neprihănire, în Rai.

Prin păcat, oamenii au intrat în zona libertăţilor dramatice dintre bine şi rău. Starea harică a dispărut din oameni, dar le-a rămas credinţa şi nostalgia paradisului pierdut. Răul a luat forme tot mai ample şi tot mai puternice, încât oamenii au pierdut contactul cu Dumnezeu. În dragostea Lui de oameni, Dumnezeu S-a revelat în poporul evreu, alegându-l să primească pe Hristos, Cel ce va fi Mântuitorul lumii.

Hristos a dat creştinătăţii învăţătura Sa, Duhul Sfânt şi Însuşi Trupul Său tainic, încât ea este sfântă prin El, este desăvârşită prin El şi este veşnică prin El.

Hristos lucrează în lume prin creştinătate. El vine mereu în lume prin creştinătate. El biruie păcatul şi răul din lume prin creştinătate. Tot ce este sfânt în lume este lucrarea Duhului Sfânt din creştinătate. Ţinta creştinătăţii este Împărăţia lui Dumnezeu şi frumuseţea ei trezeşte la viaţă toate generaţiile lumii.

Spiritualitatea creştină conduce lumea, o înnoieşte şi o desăvârşeşte, atât sub aspect spiritual, cât şi material. Creştinătatea dispune de harul nesecat al Duhului Sfânt, care îi dă putere nebiruită, încât nimeni nu o va putea sfărâma.

Încercările satanice de a imita creştinătatea sunt sortite eşecului prin simplul fapt că nu sunt de ordin divin şi nici nu năzuiesc spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Răul în lume nu va veni numai prin forma antihristică, ci şi prin forma hristoşilor mincinoşi, adică acei creştini care nu vor fi autentici reprezentanţi ai spiritualităţii creştine.

Creştinătatea are datoria să lupte şi să învingă puterile răului, sub toate formele în care o atacă.

Creştinătatea se va regenera prin Hristos chiar şi din cele mai grele erori, căci omeneşte vorbind, misiunea creştinătăţii trece prin epoci de criză şi prin dezastre apocaliptice, deoarece aşa se dovedeşte măreţia oamenilor care cred în Dumnezeu.

Biruinţa lui Hristos este certitudine. El nu poate fi învins. Nici creştinătatea nu poate fi învinsă. Creştinătatea rămâne o taină în mijlocul lumii, prin care lucrează Însuşi Hristos. Creştinătatea triumfă fără a aborda un spirit triumfalist, căci în acest veac ea rămâne mereu slujitoare, şi nu se poate odihni decât când lumea va fi fost pregătită, atât spiritual cât şi material, de a avea
Împărat pe Hristos, moment care echivalează cu transfigurarea lumii. Atunci va fi o lume nouă şi un cer nou, va fi o lume care va şti să facă tot binele după voia lui Dumnezeu. Creştinătatea trebuie să fie în acest veac o imagine a acestei lumi cereşti desăvârşite, căci numai aşa îşi poate juca rolul de mântuitoare a lumii.

Creştinătatea trebuie să fie asemenea lui Hristos, ca prin El, cu El şi în El să mântuiască lumea.

În primul rând e nevoie de credinţă, ba încă nebunie în credinţă – şi nu o credinţă ignorantă, ci o credinţă lucidă a adâncii înţelegeri a misiunii oamenilor pe pământ.

În al doilea rând e nevoie de dragoste, care să mobilizeze deplin şi definitiv pe oameni în elanul sfânt al mântuirii lumii.

În al treilea rând e nevoie de nădejde, care angajează creştinătatea în idealul măreţ al împărăţiei cereşti, iar cerurile se zidesc acum, în materie, spiritualizând materia, desăvârşind lumea,  ransfigurând firea, restaurând natura.

Opera de mântuire nu este o problemă unilaterală a lumii, ci o problemă integrală. Credinţa creştină antrenează şi lucrează prin toţi factorii de cultură, creând spiritualitatea ce va mântui lumea.

Ordinea naturală a lumii va fi spiritualizată şi lumea se va orândui pe criterii morale. Materia, omul, familia, neamul, omenirea, toate vor fi înduhovnicite şi vor participa la ordinea divină a lumii.
Biserica are rol sfânt în lume, căci prin ea se păstrează şi se perpetuează prezenţa tainică a lui Hristos, lucrarea Sfântului Duh, cât şi învăţătura autentică. Deci Biserica dispune de harul  dumnezeiesc care poate curăţa, ilumina şi desăvârşi lumea. Fără Biserică nu este posibilă mântuirea.

Creştinătatea ar fi deci Biserica luptătoare, în care poporul are cuvântul greu al concretizării istorice a credinţei. În acest scop este necesară o elită harică, o elită slujitoare, atât clericală cât şi laică, elită care să gândească şi să desfăşoare lucrările necesare mântuirii lumii.

Creştinătatea trebuie să rămână fidelă lui Hristos, altfel nu îşi mai îndeplineşte misiunea de mântuire a lumii. Toată frumuseţea spiritualităţii creştine este în funcţie de vrednicia creştinătăţii.

Creştinătatea nu se slujeşte pe sine, ci pe oameni. Slujirea nu se rezumă la rituri şi oficieri, ci e trăire, e lucrare, e faptă, e viaţă, e istorie, e concretizare.

Lumea îşi aşteaptă Mântuitorul.

Lumea îşi aşteaptă Împăratul.

Creştinătatea face din mântuire un mod de a împărăţi, şi din împărăţie un mod de a sluji, deci îşi asumă rolul de iconom al Împărăţiei lui Dumnezeu.

Deşi pare abstractă, credinţa e concretă.

Deşi pare imposibilă, credinţa e reală.

Deşi pare grea, credinţa e uşoară.

Deşi pare oarbă, credinţa e lumină.

Deşi are origini divine, credinţa se plineşte prin oameni. Deşi are o eshatologie transcendentă, credinţa se plineşte pe pământ, în prezentul istoric.

Creştinătatea nu se poate identifica cu împărăţiile din lume decât în măsura în care ele se identifică cu Hristos, atât în spiritualitatea lor cât şi în istoricitatea lor.

Împărăţia lui Dumnezeu îşi arată forma ei desăvârşită în viaţa lui Iisus, dar ea se continuă prin Duhul Sfânt, care este şi împărăţia tainică a lui Hristos cel rămas în istorie şi care are menirea să umple veacul şi să pregătească lumea pentru cea de-a doua Venire.

Istoria este teatrul în care se joacă mântuirea lumii, lucrare universală şi permanentă care angajează toate aspectele vieţii umane pe calea mântuirii, încât şi sufletele, şi fiinţele şi orânduirile sociale să crească în desăvârşire, conform harului şi voii lui Dumnezeu, iar aceasta nu la modul gratuit, ci în confruntarea cu puterile întunericului, făcând lumea vrednică de a-L primi pe Hristos.

Nu este verosimilă şi nici convingătoare o împărăţie a lui Dumnezeu care ar lucra numai asupra conştiinţelor, dar ar fi indiferentă la orânduirile politico-sociale ori la fenomenele cultural-ştiinţifice ale omenirii.

(Ioan Ianolide – Deținutul profet, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2009)

Doisprezece principii de vieţuire creştină

Standard

După 1990 s-a scris tot mai mult despre cel supranumit „Sfântul închisorilor“, adică Valeriu Gafencu. Fusese arestat şi condamnat la ani grei de închisoare în vremea regimului antonescian pentru că ar fi participat la rebeliunea legionară din Iaşi. În aceeaşi temniţă i-a urmat un alt condamnat, care ar fi activat într-o organizaţie interzisă, precum tineretul legionar, acesta fiind Ioan Ianolide.

Gafencu a fost cel care, printr-o aleasă trăire creştină, a imprimat colegilor de suferinţă câteva principii de vieţuire în spiritul Evangheliei, mai apoi propovăduite de Ianolide. Pentru aceasta, Ianolide a fost condamnat în 1959 la ani 25 de ani de muncă silnică. Aceste principii erau în număr de 12, numărul apostolilor lui Hristos, şi ofereau suferinzilor din detenţie adevărate coordonate în trăirea creştină.

Conform documentelor de arhivă, acestea sunt:

1. Principiul dragostei. Supunem întru totul iubirea noastră iubirii lui Dumnezeu şi în ea ne iubim unii pe alţii;

2. Principiul cinstei sufleteşti. Recunoaştem adevărul şi poziţia noastră faţă de el. Suntem nepărtinitori, recunoscând fiecăruia ce este al lui. Cunoscând toată uneltirea genului rău, alegem cu înţelepciune lupta cinstită în care şi cei ce cad sunt hăruitori;

3. Principiul educaţiei. Zi de zi mă lepăd tot mai mult de omul cel vechi ca să mă desăvârşesc în cel nou. Nu eu, ci Hristos trăieşte în mine;

4. Principiul rugăciunii. Însoţim întreaga noastră viaţă de rugăciune singuri şi în comunitate. Rugăciunea este prima armă duhovnicească;

5. Principiul unităţii. De suntem trei sau oricâţi am fi, unul suntem: prin Hristos şi prin Sfinţi, martirii şi eroii creştini a căror biruinţă o continuăm şi noi împotriva porţilor iadului, ca luptători ai poporului ales pentru împlinirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Un duşman dintre noi este mai periculos decât o mie din afară. Dragostea dintre noi este mai puternică decât orice ar putea să ne despartă;

6. Principiul ascultării. Supunem întru totul voia noastră superiorilor noştri, ascultători făcându-ne până la moarte. Unde sunt doi, unul ascultă. Ascultarea duce Biserica la biruinţă;

7. Principiul libertăţii. În Hristos cunoaştem libertatea sufletească şi de acţiune, neprihănită, plină de înţelepciune şi de îndrăzneală. Libertatea, în adevăr, respectă ascultarea, înfrumuseţează unitatea, măreşte simţul răspunderii;

8. Principiul sfatului ecumenic. Fiecare stăruie în a descifra adevărul, dar toţi avem o singură hotărâre luată în sfat ecumenic, în care avem un „primus inter pares“. Astfel, împăcăm libertatea cu autoritatea, egalitatea cu ierarhia şi inovaţia cu tradiţia, toate sub urmărirea Duhului Sfânt;

9. Principiul comunităţii. Unul întregeşte ceea ce îi lipseşte celuilalt, astfel ca nimănui să nu-i prisosească şi nimănui să nu-i lipsească. Forma ideală o ating cei ce dăruiesc totul, în smerenie. Încadrând astfel interesele particulare interesului general, tindem către o armonie universală;

10. Principiul băii sufleteşti. În dragoste frăţească ne mărturisim greşelile unii altora şi controlăm executarea hotărârilor luate. Prin Sfintele Taine şi prin această baie sufletească ne purificăm;

11. Principiul jertfei permanente. Muncim şi jertfim până la moarte, având în faţă bucuria mântuirii;

12. Principiul cunoaşterii. Cunoaştem tot ceea ce poate fi cunoscut şi stăpânim tot ceea ce poate fi stăpânit spre folosul, înălţarea şi mântuirea omului. Cercetăm totul ca din toate să alegem ce e bun.

Aceste principii au circulat în rândul deţinuţilor din penitenciarele de la Târgu Ocna, Jilava, Văcăreşti şi Aiud, constituind un real suport moral şi spiritual în vremea detenţiei comuniste. În schimb, Securitatea le-a considerat a fi principii „legionare sub masca religiei“, menite să-i întărească pe legionari în lupta politică dusă împotriva regimului „democrat-popular“.
(Adrian Nicolae Petcu – Ziarul Lumina)

Așa cum l-am cunoscut eu… scrisoare a doamnei Constanța Ianolide

Standard

Bună ziua. Salut pe cei de la Paris care au organizat colocviul pentru comemorarea soțului meu, Ioan Ianolide. Aș dori să vă citesc câteva date, cum l-am cunoscut și sumar, așa, din viața petrecută împreună.

Mă reîntorc cu ani în urmă, respectiv la 2 martie 1965, când Ioan Ianolide a venit la noi să o viziteze pe mama mea, Penelope, pe care o cunoscuse cu câteva luni în urmă când a venit la noi în casă să-i mulțumească domnișoarei Marioara, profesoara de gimnastică medicală care, la Spitalul nr. 9, l-a îngrijit pentru recuperare motorie.

Așa m-a cunoscut și pe mine. A fost o vizită de câteva ore și a doua zi a vrut să stea de vorbă cu mine. Ne-am plimbat în parcul Herăstrău și mi-a spus că vrea să se căsătorească cu mine, căci atunci când a intrat în casă și a dat cu ochii de mine, o voce i-a spus: Asta e!

Pe moment am fost descumpănită. Și i-am spus: dumneata ești prea celest și eu prea pământeană. La care el a spus că tocmai de aceea are nevoie de mine.

Nu i-am dat niciun răspuns, dar l-am simțit ca un naufragiat care cere ajutor.

După două zile, el a plecat la Dobrotești, județul Teleorman, unde se afla familia lui. Pe data de 9 martie am primit de la el o scrisoare prin care mă invita la ei deoarece familia dorea să mă cunoască. Am acceptat invitația și m-am dus. Când i-am întâlnit, parcă îi cunoșteam de când lumea. Pe data de 14 martie tatăl lui ne-a logodit, eu am revenit la București a doua zi și după trei zile a venit și el la mine. Am depus actele pentru căsătorie și pe data de 7 aprilie 1965 am avut cununia civilă în București și pe 30 aprilie cununia religioasă la Dobrotești.

El nu avea încă serviciu. Abia în luna iulie a fost angajat ca laborant la Intreprinderea Geologică de Prospecțiuni. Apoi, în 1968, a fost transferat la Academia R.S.R., colectivul de Pedologie, ca operator chimist, unde a lucrat până în 1971. Apoi, prin mai multe Cooperative meșteșugărești, cu munca la domiciliu, ultima fiind Arta Aplicată, ca preparator mase plastice, obiecte decorative, până în 1980 când a fost pensionat medical cu grad de invaliditate II, având hepatită cronică, boală ce o avusese în închisoare și, netratată, a recidivat după 25 de ani. Treptat, boala s-a transformat în ciroză hepatică uscată, apoi cu lichid și, ulterior, a apărut o tumoră în spatele ficatului, neoperabilă, care i-a grăbit sfârșitul.

În dimineața zilei de 5 februarie 1986 s-a stins din viață.

*

A fost un om deosebit. Iubitor, blând, bun, respectos, liniștit în aparență dar zbuciumat sufletește în urma detenției de 23 de ani.

L-am iubit, l-am adorat, l-am divinizat, l-am respectat și-l voi păstra mereu în suflet și în gând.

Atât eu, cât și mama și fiica mea l-am îngrijit, l-am ajutat în munca lui care o presta acasă dar era mereu suferind de diverse boli, internat în diverse spitale, în stațiuni balneoclimaterice, căci îl supărau durerile reumatice generalizate. Făcea de 3-4 ori pe an viroze respiratorii, pietre la rinichi, etc.

Scria mereu, dar n-am știut niciodata ce-a scris. Ne povestea mereu de Valeriu, pe care l-a iubit mai mult decât pe frații lui.

Când a venit din închisoare, pe 2 august 1964, și a aflat că mama lui decedase cu 3 ani în urmă, și că fosta lui logodnică Valentina Gafencu se căsătorise, a fost o cumplită lovitură pentru el. Valentina a vrut să divorțeze, dar el nu a fost de acord. Am rămas prieteni și împreună cu mine le vizitam pe cele 3 surori ale lui Valeriu. Și astăzi mai păstrez legătura cu Valentina și Eleonora, sora cea mică fiind decedată.

Când a venit din închisoare, a vrut să se călugărească. Dar nu s-a putut. Iar mai târziu, când a aflat că se primesc în mănăstire, a încercat din nou dar nu a fost primit. Deși era căsătorit cu mine, mi-a cerut consimțământul. Și mi se rupea sufletul, dar am spus că îi voi da consimțământul.

Dar, l-am întrebat, fiind așa suferind, cine să te îngrijească acolo? Și mi-a răspuns: Dumnezeu!

Pentru că nu a putut intra în mănăstire, a dorit ca măcar mort să intre acolo, și am concesionat două locuri de îngropăciune în cimitirul mănăstirii Cernica, unde-și odihnește trupul, că sunt sigură că sufletul este în treptele cele mai înalte ale Cerului.

Când era pe patul de suferință, a fost vizitat de mai multe ori de poetul Ioan Alexandru, care i-a dăruit volumul de versuri ”Imnele Putnei” pe care i-a scris: “Iubitului frate în Domnul, Ioan Ianolide, cu bucuria de a fi fost sub acest cer, pe acest pământ creștin românesc o clipă măcar împreună, în drum spre Patria eternă!”. (Ioan Alexandru, Sf. Dumitru, 1985)

În preajma Crăciunului din 1985 au venit două maici de la mănăstirea Govora și, întâmplător, a venit și Ioan Alexandru și i-au cântat colinde.

Cu puțin înainte de deces, au venit să-l viziteze părintele arhimandrit Grigore Băbuș, de la Patriarhie, și părintele arhimandrit Valeriu Anania (azi mitropolitul Clujului – Dumnezeu să-i odihnească pe amândoi). Au stat de vorbă și la plecare părintele Anania mi-a spus: “Dacă noi am avea starea de spirit pe care o are Ion în fața morții, am fi cei mai fericiți oameni. ”

Era pregătit pentru trecerea de dincolo, dar îi părea rău de noi că ne părăsește.

Pe nepoata mea Ruxandra, fiica fiicei mele Mihaela din prima mea căsătorie, am crescut-o la noi de la 5 luni la 7 ani. Când a început școala am dat-o părinților ei, în septembrie 1985. Ionel a iubit-o foarte mult, o supraveghea cu greu: mergeau în parcul de joacă, deoarece era foarte neastâmpărată, o plimba cu căruciorul pe marginea lacului Balta Albă Titan unde locuiam. Când o certam fugea în brațele lui. El nu o certa, o sfătuia și o alinta.

Câțiva ani la rând am mers cu toții la câteva mănăstiri din țară, unde Ionel a învățat diverși călugări și călugărițe să lucreze obiecte de cult. Am fost la mănăstirea Govora, Cozia, Sihăstria și Putna.

De curând, Ruxandra și Bogdan s-au întors din pelerinajul făcut în Moldova la diverse mănăstiri. Ruxandra a fost foarte impresionată când a văzut mănăstirea Putna, mormântul lui Ștefan cel Mare și Sfânt și chilia lui Daniil Sihastru unde mergeam zilnic cu ea când era mică.

Cam acestea sunt frânturi din viața trăită timp de 21 de ani alături de minunatul meu soț Ioan Ianolide.

(Înregistrare realizată la București, pe 26 ianuarie 2013, în Televiziunea Română)


Acest material este oferit din truda și dărnicia domnului Rafael Udriște, căruia îi mulțumim mult și pe această cale.

Cuvânt de întâmpinare

Standard

Acest blog s-a născut din evlavia față de fericitul mărturisitor Ioan Ianolide, cel mai bun prieten al lui Valeriu Gafencu. În ultimii ani s-a vorbit mult despre sfințenia lui Valeriu, și aproape exclusivist, dar involuntar ceilalți mărturisitori au rămas oarecum în umbră. De aceea acum îndrăznim să-l aducem pe Ioan mai aproape de inimile voastre. Ceilalți mărturisitori, nu mai puțin importanți, încă își așteaptă ostenitorii.

Ideea blogului ne-a venit încă de acum un an și speram să-l putem finaliza pentru data de 5 februarie anul acesta.

După fireasca binecuvântare a demersului, am pornit cu pași prea mărunți așa încât timpul a trecut repede și iată că ne-am văzut intrați în anul 2013 fără a putea face mare lucru. La un moment dat am zis că nu vom reuși să finalizăm lucrarea până în 5 februarie, ziua comemorării lui Ioan, și că vor mai trece alte luni până vom termina.

Însă momentul decisiv care a schimbat întregul plan a fost acela în care am aflat că IPS Iosif, Mitropolitul Bisericii Ortodoxe Meridionale și Occidentale, organizează ciclul de conferințe Martor, dedicat fericitului Ioan.

Atunci am realizat că nu mai trebuie să întârziem nicio clipă pentru că lucrarea aceasta mică face parte dintr-un plan mai mare al lui Dumnezeu pentru proslăvirea noilor martiri.

Așadar, ne-am pus la lucru și astăzi, cu mila Domnului și ajutorul sfinților, vă oferim această lucrare, spre folos sufletesc.

În timp vom aduce mai multe completări, căci mai avem mult până să desăvârșim lucrarea… la nivel virtual. Până atunci nădăjduim că o vom desăvârși cu toții în inimile noastre.

În final, vă invităm să ne bucurăm împreună de frumusețea duhovnicească a fericitului Ioan și să dea Domnul să devenim și noi frumoși la suflet, ca el și ca toți mărturisitorii pe care i-a încondeiat în mărturiile sale.

Cu rugăciunile noilor martiri și ale tuturor sfinților cei din veac, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi păcătoșii!

”Banditule, să stai în casă!”

Standard

Prin anii ’80 îmi făceam stagiul militar în Bucureşti, la Miliţie. Era în preajma zilei de 23 august, când toate detaşamentele de soldaţi, miliţieni şi securişti erau mobilizate pentru supravegherea populaţiei. Eu eram tânăr şi neştiutor. Visam o carieră militară „în folosul patriei şi al partidului”. Încercasem de câteva ori să intru la Academia Militară, dar nu am fost primit. În schimb nu pierdeam nici un prilej pentru a-mi dovedi devotamentul pentru binele ţării şi al conducerii sale…

Îmi amintesc că în acele zile am avut de îndeplinit o misiune mai neobişnuită, însoţindu-i pe superiorii noştri prin blocurile din Bucureşti, la anumite adrese bine stabilite dinainte. Miliţienii mergeau înaintea noastră, băteau cu putere la diferite uşi şi ameninţau: Banditule, să stai în casă!

În urmă, noi, nişte copii de 19-20 de ani, repetam gesturile şi cuvintele lor. Înţelegeam că aveam de cuminţit nişte criminali periculoşi care primejduiau liniştea şi bucuria măreţei zile de 23 august. Nu ştiam cine erau acei „criminali”…

Însă după ce am bătut în faţa unei uşi şi am rostit ameniţarea: Banditule, stai în casă!, s-a petrecut un lucru neaşteptat. Uşa s-a deschis şi un domn în vârstă, cu părul cărunt, îngrijit, pieptănat şi mustaţă argintată a ieşit în prag. M-a privit cu un zâmbet straniu şi a făcut asupra mea semnul crucii. M-a binecuvântat. Apoi, cu aceeaşi discreţie a închis uşa la loc. În acea clipă s-a produs un scurt circuit, întreg sistemul comunist cu toată aparenta lui indestructibilitate s-a destrămat ca fumul. Însă uşa s-a închis, iar eu am rămas dincolo, adică în lumea comunistă.

Au trecut de atunci mai bine de 20 de ani… Multe s-au mai întâmplat, cu mila lui Dumnezeu. Acum sunt de câţiva ani la Mănăstirea Sfântului Sava. Rânduiala locului este liniştirea şi rugăciunea… Slujbele de toată noaptea, boabele de metanii, arşiţa pustiului… Din vreme în vreme soseşte din ţară câte o carte. Ajung astfel să citesc „Întoarcerea la Hristos”… O bucurie luminoasă şi tristă îmi inundă sufletul…

Apoi, într-o noapte, oglinzile se sparg… O amintire veche răbufneşte din adânc: Banditule, să stai în casă!

Deschid cartea şi privesc fotografiile, cutremurat… El este! Dintr-una din poze, ochii lui Ioan Ianolide mă privesc cu acelaşi zâmbet ca acum 20 de ani.

Înţeleg că binecuvântarea lui m-a însoţit până acum. Şi-I mulţumesc Domnului pentru aceasta…

(Mărturia este dată de unul din monahii români care se nevoiesc la Mănăstirea Sfântul Sava din Ţara Sfântă… E o poveste simplă, dar plină de lumină, precum o icoană – Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale și Meridionale)

Despre scara duhovnicească

Standard
Scara duhovnicească

Scara duhovnicească

Totul este complex: universul, omul, o frunză, o piatră sau chiar atomul. Orientarea omului în această lume complexă e un proces dificil, îndelungat şi încărcat de răspunderi. Acest drum nu se poate face de unul singur, ca un primitiv şi izolat, ca un prim om fără istorie şi fără relaţii sociale, ci depinde de mediul în care omul se naşte şi se dezvoltă: ereditatea lui, geografia că­reia îi aparţine, istoria şi cultura în care creşte, oamenii cu care vine în contact, cu tot complexul de influenţe pe care ei îl exerci­tă – spiritualitate, credinţă, idei, mentalitate, filosofie, moravuri, comportament, orânduire socio-politică, relaţii economice şi comunicări sufleteşti. În acest sens, individul uman este fructul comunităţii căreia îi aparţine.

Cei mai mari oameni au putut greşi. A greşit un Origen ori un Pascal, au făcut gafe Apostolii şi ucenicii Domnului. Dar cine nu a greşit? Nu putem să trăim şi să ne formăm singuri, ci în comuniune cu ceilalţi. Contactul cu alţi oameni, lectura, artele, atmosfera generală îl modelează pe om.

Mediul nu dă nici conştiinţa, nici personalitatea omului, dar le şlefuieşte, le educă, le formează. Clipă de clipă ne influenţăm unii pe alţii prin însăşi trăirile noastre interioare, prin duhul care se degajă din noi, prin manifestările sufleteşti şi intelectu­ale, prin acţiunile noastre cotidiene, oricât de mărunte ar fi. Rolul educativ al mediului este uriaş şi adesea nu suntem con­ştienţi de el.

Dincolo însă de influenţa mediului şi de caracterele ereditare, persoana umană este unică şi suverană. El, omul, este al doilea creator al lumii, pentru că el, omul, are acces la izvoarele nevă­zute ale lumii, ba încă şi pe acestea le depăşeşte, căci dincolo de planul ideilor şi al energiilor care străjuiesc lumea sunt încă alte lumi, făcute din alte aluaturi, din ce în ce mai subţiri şi mai stră­vezii, pe care străbătându-le, omul ajunge şi se odihneşte în co­muniunea cu Duhul atotcreator şi stăpânitor, cu Dumnezeu.

Pornind de la complexitatea existenţei sale, omul ajunge să înţeleagă unitatea de origine a toate: Dumnezeu. De când ştim ce e atomul, putem cu mai multă luciditate să ne extaziem de minu­nata sa alcătuire; de când ştim ceva despre legile eredităţii, ne cu­tremurăm de taina ce le străbate; şi aflând despre începutul şi sfârşitul materiei în univers, vedem mai limpede lucrarea lui Dumnezeu. Totul, dar absolut totul duce la credinţă şi se înfru­museţează prin credinţă. Nici satana nu poate fi necredincios.

Citește restul acestei intrări