Arhive pe autori: Claudiu

Crăciunul în închisoare (1951)

Standard

Lumea socializată e ea însăşi o mare temniţă ce gravitează în jurul punctelor de înaltă tensiune ale temniţelor ei. Procesul care se petrece intens în temniţe se răspândeşte mai diluat în popor, dar cu efecte tot atât de catastrofale, căci în temniţe sunt mal tratate personalităţi bine conturate, puternice şi rezistente la tentativa de măcinare a lor, pe când masele populare se lasă uşor impresionate de propaganda atotputernică şi de ameninţă­rile cotidiene ca familia, serviciul, domiciliul, salariul şi eventual libertatea, care toate sunt monopolizate de partid. Nu există de­cât posibilitatea să te supui partidului, să munceşti pentru el, să te perverteşti după placul lui, căci depinzi total de el.

Nu mai avem proprietatea nu pentru a nu exploata pe alţii, ci pentru a fi exploataţi de alţii; ni s-a luat orice putere nu pentru a nu tiraniza pe alţii, ci pentru a fi tiranizaţi de alţii; prin urmare, poporul este proprietatea discreţionară a puterii bolşevice. Po­poarele nu pot decât să se supună, să muncească, să mintă, să lupte şi să se pervertească treptat, conform orânduirii socialiste marxist-leniniste.

Temniţele sunt argumentul forte al comuniştilor. Am aflat că nu moartea este cea mai mare spaimă: robia până la pervertirea lăuntrică este cheia de bază a insuportabilului, atunci când răul devine ireversibil şi atotcuprinzător.

Cu o astfel de viziune vie, reală, presantă continuam să exis­tăm în temniţe prin anii ’50.

Eram în iarna lui 1951. Era tot de Crăciun. Ne aflam în sanatoriul-penitenciar din Târgu-Ocna, sanatoriu modern, menit să disimuleze adevăratul chip al temniţelor. Tuberculoşii de aici purtau în cugetele lor amintirile din Piteşti, Gherla, Canal, din mine şi din lagărele ucigaşe.

Aveam mâncare suficientă, dar n-o mai tolerau bacilii cuibă­riţi în caverne. Eram lăsaţi în curte, dar ne înconjurau două rân­duri de ziduri bine păzite. Nu mai eram bătuţi, dar eram mereu ameninţaţi cu retrimiterea la Piteşti ori Canal. Era o intensă su­dură sufletească între noi, dar aveam şi mulţi delatori, proveniţi fie din Piteşti, fie din alte măiestrite locuri ale teroarei.

Eram noi într-un sanatoriu, dar nu aveam medicamente decât pentru gazeta de perete. Exista şi o doctoriţă care să ne îngrijească, dar eram sute de bolnavi şi zilnic mureau câte doi-trei. Cu o ladă, cu aceeaşi ladă murdară erau căraţi toţi morţii la ci­mitirul comun, fără cruce, fără preot. Nu era permis să te rogi nici la moartea cuiva. Nu exista nici dreptul la o lumânare, drept atât de scump tradiţiilor milenare. Nu aveam nici o legă­tură cu familiile, nici o ştire din lume. Aflam la şase luni o dată sau chiar la un an câte un eveniment politic major.

Şi încă mai speram. Unii erau de o naivitate politică puerilă, încât zi de zi aşteptau să vină americanii. Nu puteau să creadă că Occidentul ne-a abandonat comunismului. Încă nu ştiam ce a fost la Yalta şi, mai cu seamă, mulţi dintre noi nu puteau să con­ceapă că înţelegerile cu sovieticii vor rămâne în vigoare peste cadavrele noastre.

Marii democraţi ai ţării mureau alături de legionarii ei. Preo­ţii erau sugrumaţi împreună cu intelectualii, muncitorii şi ţăra­nii. Au fost de zeci de ori mai mulţi muncitori în temniţe decât în Partidul Comunist – şi asta într-un regim zis muncitoresc.

Datorită elitei ce zăcea în închisoare, atmosfera din penitenciarul Târgu-Ocna era de înaltă ţinută. În primul rând se re­marca religiozitatea sinceră, manifestată într-o comuniune im­presionantă şi spontană ce gravita în jurul lui Valeriu Gafencu, un om inteligent şi plin de dragoste în care sălăşluia Hristos.

Se redescoperea creştinismul în formele lui originare. Se trăia Rugăciunea inimii ca în vremurile de intensă spiritualitate. Su­fletele se curăţau în spovedanii şi în mărturisiri reciproce sin­cere, prieteneşti. Dragostea dintre noi era puternică, încât n-o putea spulbera teroarea cumplită în care trăiam. Cu cât cercul urii ne încorseta, cu atât dragostea dintre noi ne unea mai mult. Nici nu era nevoie de vorbe, căci se simţea imediat duhul fiecă­ruia, fie el bun sau rău.

Când vreunul dintre noi era în primejdie sufletească, ame­ninţat să cadă, toţi îi săreau în ajutor. Am învăţat acolo că nu numai rugăciunea unuia pentru altul este necesară, ci şi dra­gostea, mărturisirea, cuvântul, îndemnul, exemplul, curajul, riscul de a purta povara celuilalt. Căci toţi treceam prin grele încercări fizice şi sufleteşti şi de n-ar fi existat puternica legătură sufletească dintre noi, sprijinul neprecupeţit şi dăruirea deplină, toţi ne-am fi prăbuşit, în condiţiile acelea irezistibile.

Forţele rezistenţei noastre se centrau în Valeriu şi din el emanau puterile ei. Mergeam la dânsul să luăm întărire ori de câte ori sufletele ne slăbeau. Îl simţeam ca un izvor de har ce ne unea cu cerul şi ne ferea de iadul în care trăiam.

În jurul lui erau aşezaţi – în mod firesc, fără nici o intenţie, ci mai degrabă în virtutea situaţiei – toţi oamenii de acolo, rânduiţi simbolic în cercuri concentrice, căci unii erau mai apropiaţi prin deschiderea lor la lucrarea Duhului Sfânt, alţii atunci se trezeau la credinţă, alţii se străduiau, iar alţii, mai îndepărtaţi, manifestau numai un respect fără adeziune – dar şi ei respirau acelaşi aer. Cei mai depărtaţi de centru erau reeducaţii şi delatorii, care formau cercul de foc în care ardeau sufletele noastre.

Au încercat şi reeducaţii în repetate rânduri să-şi creeze un centru polarizator al duhurilor întunericului, dar nu au reuşit, ci au rămas dependenţi de politruc. De politruc şi de temnicerii lui ne apăram mai uşor, căci ne despărţeau uniformele şi statutul legal – unii stăpâni şi alţii robi. Cu mult mai greu ne putem apăra însă de reeducaţi, de care – deşi trăiam atât de intim, încercuiţi de aceleaşi ziduri şi roşi de aceiaşi bacili – eram totuşi net, categoric şi dramatic despărţiţi.

Exista însă avantajul că nu aveam surpriza trădătorilor şi delatorilor acoperiţi. Ne cunoşteam foarte bine între noi şi trăiam în două lumi ireversibil despărţite. Chiar dacă cineva n-ar fi avut capacitatea de a pătrunde în conştiinţele noastre şi a dis­tinge între duhurile deosebite ce ne stăpâneau, cele două grupe de oameni se puteau diferenţia prin expresia feţei, prin privire, gesturi, mişcări şi ţinută.

Un mărturisitor îngrijind de ceilalți martiri muribunzi

Un mărturisitor îngrijind de ceilalți martiri muribunzi

Spre deosebire de ei, tipul satanic era agitat, repezit, nesigur, înfricoşat, tensionat, gol pe dinăuntru, fugind mereu de propria conştiinţă, cu privirea sticloasă, cu zâmbet dispreţuitor, cu rău­tate pe chip, cu ură în cuvânt. Erau oameni nesinceri, mereu la pândă, egoişti, înjurând şi gata de crime oribile la ordin.

Au fost şi unii reeducaţi care au izbutit să se redreseze, fiind primiţi cu căldură în comunitatea creştină, au fost şi alţii care au simulat pocăinţa pentru a ne spiona, însă aceştia au fost uşor  depistaţi, căci sufletele erau atât de sensibilizate încât discer­neau cu uşurinţă duhurile.

Deşi reeducaţii ne terorizau, totuşi îi iubeam şi ne rugam pentru ei, căci în cei mai mulţi găseam prieteni vechi şi oameni buni, transformaţi în ticăloşi prin teroarea reeducării marxist-leniniste, un mecanism zis logic care descompune lăuntric fiinţa şi apoi încearcă, cu metode monstruoase, să formeze omul socialist, în fapt un monstru. Şi nimeni nu poate scăpa integru din „tura” de tortură a reeducării materialist-dialectice.

Rezultatele reeducării şi ”educaţiei” marxiste sunt exclusiv criminale, bestiale, decadente, dezumanizante, degradând însăşi natura umană. Oamenilor li s-au luat bunurile materiale, dar au devenit mai egoişti, mai hoţi, mai avari, deoarece niciodată n-au renunţat de bunăvoie la ele. Li s-au impus ordinea, dreptatea şi egalitatea socială, dar se urăsc mai mult între ei, se tiranizează mai mult, au devenit chiar sadici, fiindcă nici dragostea de semeni, nici bunătatea, nici dreptatea şi nici egalitatea nu izvorăsc dinăuntrul lor, ci ei îşi sunt unii altora indiferenţi.

Oamenilor li s-a promis raiul pe pământ, dar li s-a interzis raiul ceresc, li s-a dat satisfacţia simţurilor, dar li s-a negat cea a sufletului, li s-a spus că totul va fi bine şi frumos, dar în ei n-a existat nici binele, nici frumosul şi când a dispărut şi aspiraţia spre ceruri, s-au simţit întemniţaţi, pe pământ. Iar când au fost momiţi de poftele trupeşti, au devenit fiare şi bestii, fără suflete şi fără conştiinţă, întunecând totul în jurul lor, căci în ultimă analiză oamenii care nu se sfinţesc în ei înşişi murdăresc lumea cu tot ce e rău şi murdar în ei. Prin urmare, tot „binele” care siluieşte conştiinţele nu poate fi decât distructiv.

În Târgu-Ocna erau oameni care năzuiau să fie ai lui Hristos, ca sfinţii, şi oameni terorizaţi să devină marxişti, care erau ca demonii. A fost o experienţă impresionantă, pe coordonatele cele mai contrastante ale existenţei şi naturii umane.

Dar nu numai viaţa religioasă era intensă în penitenciar, ci deopotrivă şi cea intelectuală, politică ori umană. În condiţiile acelea vitrege fiecare punea la dispoziţia celorlalţi tot ce ştia: unul medicină, altul literatură, altul istorie, altul ştiinţă, altul politică. Chiar cunoştinţe modeste, cum ar fi plugăritul ori ciobănitul, erau luate în consideraţie şi deveneau bunuri comune.

Învăţam să gândim politic, fiindcă are şi politica filosofia ei, spiritualitatea ei, metodele ei şi domeniul ei de mare importanţă umană. Pătrundeam ideologiile şi concepţiile până în sâmburele lor spiritual. Studiam diversele modele politico-sociale până la consecinţele lor ultime.

Aşa am învăţat politică şi am văzut limitele ei. Am înţeles că ultima şansă de izbăvire a oamenilor este spiritualitatea şi că toate celelalte planuri trebuie să i se subsumeze. Iar spiritualitatea înseamnă în primul rând libertate – dar libertate bine înţeleasă căci altfel tot libertatea deschide porţile negării binelui şi alunecării din eroare în eroare, până la bezna cea mare a ateismului.

Pe lângă politică şi filosofie, se făcea la Târgu-Ocna literatură, în special poezie, precum şi muzică. De asemeni, se învăţau pe de rost Evangheliile, acatiste şi mii de versuri. S-au învăţat şi o mulţime de limbi străine, încât unii au devenit adevăraţi poli­gloţi. Se învăţa oral, cel mult cu notaţii pe săpun, pe curea ori pe o sticluţă de medicamente preparată cu unsoare şi cu praf de talc. Se scria cu un vârf de sârmă ori cu un băţ.

S-au predat chiar cursuri sistematice, la sfârşitul cărora deţi­nuţii studenţi erau pregătiţi să-şi dea examenele cu succes, dar n-au ajuns niciodată acea fericită zi. Se făceau expuneri filosofice ori ştiinţifice de mare ţinută intelectuală. Oameni simpli asimilau cu uşurinţă idei şi teorii pretenţioase, uimind adesea prin capa­citatea lor de sinteză chiar şi pe cei mai rafinaţi intelectuali.

Toate acestea şi multe alte asemenea au îmbogăţit sufletele şi minţile oamenilor de acolo. Se profila un tip de om complet, de­plin, armonios, cu o viziune integrală despre Dumnezeu, om şi lume. Acolo nu se făceau confuzii între valori, nici între planuri existenţiale, nici între duhuri. Acolo nu se împărţeau oamenii în partide politice, nici în clase sociale, nici chiar în naţionalităţi. Acolo valoarea supremă era omul sfânt, viaţa sfântă, duhul sfin­ţit. Valorile se ierarhizau singure, ca de altfel şi oamenii, care în temniţă fiind, nu mai aveau mijloace de a-şi ascunde defectele.

Cei ce au supravieţuit temniţelor şi morţii păstrează până astăzi ca pe un punct de referinţă modelul de viaţă al deţinuţilor din Târgu-Ocna.

Jertfa iubirii de frați la închisoarea Târg Ocna

Jertfa iubirii de frați la închisoarea Târg Ocna

Eram închişi acolo fără nădejde de eliberare, terorizaţi, bol­navi şi izolaţi. Mulţi erau invalizi şi imobilizaţi la pat. Aceştia au fost aşezaţi în camerele de la parter, iar noi, cei de la etajele unu și doi, ceva mai sănătoşi, am organizat un program de muncă voluntară pentru ei. Devotamentul slujirii era deplin, până la epuizare. La dragostea cu care erau serviţi, tuberculoşii răspun­deau tot cu dragoste, cu recunoştinţă şi sensibilitate, infirmând egoismul proverbial al bolnavilor de acest fel.

Le dădeam să mănânce, îi spălam, îi curăţăm, altfel spus le îndeplineam toate necesităţile. Tuşea lor răguşită, înăbuşită, seacă, răsuna necontenit şi se acompania cu straniul cântec al cucuvelelor. Impresionante erau hemoptiziile, adesea năvalnice, care epuizau şi pe bolnavi şi pe infirmierii improvizaţi. Învăţa­sem a şti cât mai are de trăit fiecare, după fizionomie, după mi­ros, după tonusul general, dincolo de diagnosticele medicale.

Camerele 3 şi 4 erau camerele mortuare. Aici au murit cei mai mulţi. Aici se făcea de serviciu zi şi noapte. Şi cum mă nu­măram printre deţinuţii semi-valizi, în noaptea de Crăciun am ţinut să fac de serviciu la camera 4.

Era o iarnă liniştită, cu zăpadă, fără ger. Dealurile dimprejur încărunţiseră. Clopotele de la schit ne vesteau rugăciunile călu­gărilor şi ne uneam cu ei şi cu toată suflarea creştină într-o ru­găciune mută. Este cu neputinţă ca rugile tăcute revărsate în văzduh de oamenii aceia încolţiţi între moarte şi tortură să nu fi fost primite. Ele au fost auzite în ceruri, ele au adus cerurile pe pământ şi cred că Dumnezeu se va milostivi de lumea asta şi pentru sufletele acelea mari şi credincioase din Târgu-Ocna.

În camera 4 erau atunci aşezaţi, printre alţii, arhimandritul Gherasim Iscu, lângă el un evreu şi fost politruc sovietic, acum sionist, în fine, Ion, prietenul meu din Piteşti, care era foarte bolnav. Pe partea dreaptă a camerei, într-un pat era Valeriu, fratele meu cel mai drag.

Ion şi părintele Gherasim se găseau în stare gravă. Valeriu se refăcuse un pic şi, după pravila de rugăciune obişnuită, se concentra acum să compună câteva poezii testamentare. De aseme­nea dorea ca în seara aceasta să alcătuiască un colind special pentru Târgu-Ocna.

M-am apropiat uşor de părintele Gherasim, care şedea cu ochii închişi. Era slab ca o arătare. Fusese la Canal, unde se muncea şaisprezece ore pe zi, urmate de alte patru de program administrativ. Fusese repartizat în brigada specială pentru pre­oţi, cu un regim de exterminare rapidă. La Canal părintele Ghe­rasim îşi îmbărbăta prietenii, pe mulţi îi ajuta la muncă şi tuturor le stătea la dispoziţie cu serviciile religioase. Practica Rugăciunea inimii şi avea mari resurse sufleteşti, care l-au ţinut pu­ternic peste toate mizeriile.

Delatorii l-au turnat însă de mai multe ori că oficiază spove­danii şi cuminecări şi drept urmare a fost bătut, izolat, înfome­tat, terorizat peste teroarea generală. Omul e din carne şi oase, duhul nu poate ignora legile vieţii, astfel că ascetul îmbunătăţit întru cele sfinte s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a căzut la pat şi, aproape muribund, a fost adus la Târgu-Ocna, ca să moară ”umanitar”.

Prezenţa lui în sanatoriu se făcuse simţită prin măiestria cu care ştia să umble în sufletele oamenilor şi să-i îmbărbăteze. Era deci căutat ca duhovnic. Se dăruia cu bucurie deţinuţilor care-l solicitau, cu toate că se epuiza pe el însuşi.

Dădea şi îndrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci şi din bogata lui experienţă mistică. Fiindcă în camera 4 din Târgu-Ocna mistica nu numai că era reabilitată ca noţiune şi ca rea­litate practică, ci era şi vie, densă, intensă s-o prinzi cu mâna. De fapt, nici nu era nevoie să o prinzi cu mâna, căci acolo Dumne­zeu era prezent şi te cucerea imediat, pătrunzând în sufletul şi fiinţa ta ca o mireasmă binefăcătoare. Nu negăm nici o clipă Tainele săvârşite pe Sfintele Altare, doar mărturisim că harul este intens manifestat şi prin sfinţii Săi. Aşa simţeam în preajma părintelui Gherasim.

Cu sfială deci m-am apropiat de el, ca să văd cum îi este. M-a simţit şi a deschis ochii mari, negri, adânci:

– Ai venit?… Mă bucur… Eram departe, în locuri de verdea­ţă, de cântec şi mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, în­cât chiar bucuria de a te vedea e o suferinţă prin contrastul din­tre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc… Nu ştiu cum să-i fac pe oameni să-L tră­iască pe Dumnezeu, deplina bucurie… Am certitudinea vieţii veşnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit şi cu nădejde numai în mila şi darul Domnului… Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeţi, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lu­mea are nevoie de multă suferinţă… Duşmanii cred că am fost învinşi, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie şi nu cu­nosc căile Lui …

S-a oprit puţin, a respirat adânc, apoi a reluat:

– Aici va fi într-o zi pelerinaj… Azi suntem puţini, dar încă mai există credinţă în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputinţă, dar dincolo de mijloacele omeneşti există o iconomie divină şi ea va renaşte omenirea. Fiţi deci binecuvântaţi!… Am cunoscut aici oameni în faţa cărora cugetul meu se smereşte. Spune-i Iui Valeriu să se roage pentru mine… Rugaţi-vă şi voi! Sunt fericit că am ajuns în ceasul acesta…

Vorbise stins, dar cu mare putere, încât eram profund impre­sionat. A închis din nou ochii şi s-a retras în pragul vieţii veşnice.

Convorbirea mea cu părintele Gherasim o înregistrase involuntar, dar emoţionat şi evreul Iacov, care ocupa patul alăturat. I-am pus mâna pe frunte:

– Ai temperatură? l-am întrebat.

– Nu, mi-a răspuns el. Mă simt bine… Aici e o lume cum n-am bănuit că ar fi cu putinţă, în tot cazul, o lume total opusă aceleia din care vin eu. E cutremurător pentru mine să mă regăsesc sufleteşte în atmosfera creştină pe care am respins-o cu în dârjire toată viaţa, o dată prin materialism şi a doua oară prin sionism. Noaptea de Crăciun, care a iscat totdeauna înverşunare în sufletul meu, azi mă copleşeşte prin realitatea ei dumnezeiască. Fiindcă cele ce se petrec aici nu sunt lucrări umane şi na­turale, ci dumnezeieşti. O spune un materialist, un ateu şi un evreu!… Şi nu e o farsă mărturisirea mea. în faţa morţii omul devine sincer şi are putinţa să vadă adevărul… Te surprinde poate mărturisirea aceasta, dar ea s-a zămislit în mine încetişor, peste voia mea, ca o recunoaştere necesară a realităţii. Adevă­ratul Dumnezeu este Hristos!

Spunând aceste cuvinte, a lăcrimat. Era profund mişcat. În­cercam să-l înţeleg, să particip la momentul dramatic pe care-l trăia. A tăcut o vreme. M-am aşezat lângă el pe pat, ţinându-i mâna în mâinile mele. Mă rugam în inimă… ce aş fi putut să fac mai mult?!

Ştiam bine că eu nu pot pricepe frământarea lui sufletească, căci eu m-am născut creştin şi am trăit creştineşte, pe când el era mozaic, devenise comunist, iar acum sionist. Un astfel de suflet trece prin traume cumplite ori de câte ori face o nouă descope­rire în cele spirituale; iar mărturia lui creştină de acum era o răsturnare categorică şi ireversibilă a întregului său trecut.

– Îţi mulţumesc că m-ai ascultat, mi-a spus el după o vreme.

– Poate că în curând vom fi fraţi în Hristos!

– Să-ţi ajute Dumnezeu, i-am răspuns emoţionat şi m-am ri­dicat să mă duc la Ion.

icoana-noilor-martiri-targu-ocna-un-marturisitor-muribund-2Ion respira precipitat şi avea febră. Chipul lui era când livid, când congestionat. Natura mai menţinea totuşi un echilibru vi­tal în el. Ştiam că moartea era prin preajmă; ştia şi el.

– Azi m-am spovedit şi m-am pregătit de plecare, mi-a spus.

– Regret însă că mor şi nu văd salvarea ţării…

S-a oprit să se odihnească. Respira anevoios.

– Nu mi-a rămas decât credinţa în Dumnezeu. Poate că măcar acum, la această strâmtorare istorică, lumea va pricepe ce este cu adevărat credinţa în Dumnezeu!… Acum e târziu pentru mine… Mă sting… Adesea am senzaţia că se face întuneric, apoi izbucneşte lumină orbitoare. Din pragul morţii tainele vieţii se văd mai de aproape. Păcat că nu le-am văzut aşa toată viaţa!

Fratele meu, haiducul, a fost un om neasemuit mai mare decât mine, un vizionar!

– Linişteşte-te! i-am zis. Eşti epuizat.

– Mi-a fost dat să mor în mâinile tale, a continuat el. Te-am iubit şi te-am admirat mult. Dumnezeu să te ajute!

– Frate, i-am răspuns, îţi datorez imens. Ai fost mai viteaz ca mine. Numai Dumnezeu poate să te răsplătească pentru dragostea pe care ai dovedit-o în viaţă, faţă de mine, faţă de alţii. Nu te voi uita niciodată!

După o pauză mai lungă, mi-a zis:

– Te rog, spune-i lui lacov să mă ierte. Am avut dese neînţelegeri cu el. Mă supărau manifestările lui comuniste şi iudaice aici, unde nu e locul lor.

I-am spus lui Iacov, acesta s-a ridicat şi a venit lângă Ion.

– Sunt impresionat că-ţi poţi cere iertare de la un om care a greşit, care a trăit în greşeală ca în propria sa matcă. Orgoliu? Poate… dar mai degrabă incapacitatea de a cunoaşte adevărul, Acest adevăr m-a revoltat toată viaţa împotriva lui lisus, dar azi îi descopăr realitatea. Numai satana poate inspira şi întreţine atâta minciună şi ură împotriva adevărului. Voi nu puteţi realiza cumplita dramă pe care o trăiesc în clipele acestea… Eu m-am opus adevărului, or dumneata mi-ai spus adevărul şi niciodată n-ai fost rău cu mine. Eu te-am urât, iar dumneata m-ai iubit, eu am fost în înşelare, dumneata în adevăr. Eu deci trebuie să fiu iertat de dumneata, precum Pavel a trebuit să fie iertat de Hristos. Cred că voi fi şi eu creştin. Doresc să fiu creştin, dar încă nu sunt stăpân pe propriul meu suflet. Vă rog să fiţi îngăduitori cu mine.

Ion a lăcrimat. I-a întins mâna şi l-a mângâiat.

– Dumnezeu să te ajute! Mărturisirea dumitale îmi deschide zări de lumină şi încredere pentru lumea pe care o părăsesc în aceste condiţii triste. Minunate sunt căile Domnului!

Iacov s-a retras. Ion mi-a cerut să merg la părintele Gherasim, ca să-i dea ultima binecuvântare.

S-a aşternut pacea şi eu m-am apropiat de Valeriu. Şedea rezemat cu spatele de marginea patului, cu capul plecat în piept şi pleoapele lăsate, dar aveam impresia că mă priveşte. Ochii al­baştri s-au deschis imenşi, luminoşi şi m-au învăluit în căldura lor. A zâmbit fericit şi mi-a spus:

– Ce bine este că te simt lângă mine! Sunt pe cale să compun o melodie frumoasă pentru Târgu-Ocna.

– Stai liniştit, i-am spus şi m-am aşezat pe un scaun ca să priveghez.

El însă mi-a zis:

– Tu vei fi primul care primeşte colindul meu. Să-ţi spun versurile:

Pe malul Trotuşului

Cântă robii

Domnului, înjugaţi la jugul Lui. Dar cântarea lor e mută, Că-i din suferinţă multă Şi-i cu lacrimi împletită.

în inima robului, Domnu-şi face ieslea Lui, în noaptea Crăciunului.

Flori de crin din ceruri plouă Peste ieslea Lui cea nouă Şi din flori picură rouă.

Stă un copilaş în zare Şi priveşte cu mirare La fereastra de-nchisoare.

Lângă micul copilaş S-a oprit un îngeraş, Ce-i şopteşte drăgălaş: „Azi Crăciunul s-a mutat Din palat la închisoare, Unde-i Domnu-ntemniţat”.

Şi copilul cel din zare A venit la închisoare Să trăiască praznic mare.

Lăsaţi-i pe copii să vină, Să-mi aducă din grădină Dalbe flori de sărbători, Dalbe, dalbe florii

M-a privit puţin, apoi a adăugat:

– Acest colind îl dedic părintelui Gherasim. El este copilaşul la care se referă ultimele versuri ale colindului.

Valea era împăcat, senin şi bucuros. I-am mulţumit pentru că m-a colindat. Mi-a zâmbit şi s-a retras în sine.

Era aşa de linişte, încât auzeam respiraţia grea a bolnavilor, căderea fulgilor de nea şi bătăile inimii mele. În amestecul acela mizerabil de temniţă şi tuberculoză era o vibraţie sufletească evidentă, încât totul părea nepământesc, minunat. Timpul tre­cea domol. Mintea era atrasă de orizonturi de lumini. Înţelesu­rile se dezvăluiau adânc, într-un fel de mişcare statică, paradox pe care numai trăirea în duh îl realizează.

Eram închişi, dar cu sufletele în afara temniţei, eram bolnavi cu trupul, dar viguroşi sufleteşte, eram în pragul morţii şi al vieţii, şi moartea era înghiţită de viaţă. Rugăciunea se depăna cu îngerii şi colindătorii ce-i simţeam în jur. Seara aceea cunoştea intensităţi neobişnuite de comuniune cu Dumnezeu. Eram deo­potrivă de lucid şi de prezent în realitate şi de aceea cred că atunci materia era duh pentru mine şi duhul era materie. Nici un contrast nu mă tulbura.

Din când în când mă apropiam de Ion şi de părintele Ghera­sim, care se stingeau încetişor, mai vii cu cât se apropiau de moarte. Iacov nu dormea. L-am surprins cu ochii deschişi, dar nu mi-a zis nimic.

Târziu în noapte, spre zori de zi, am înţeles că trebuie să am la îndemână mucul de lumânare şi chibritul, obiecte interzise cu străşnicie, dar pe care le ţineam ascunse în penele unei saltele şi le foloseam cu mare economie, numai pentru două-trei minute, ori de câte ori încă unul pleca dintre noi.

Un mărturisitor muribund

Un mărturisitor muribund

A adormit întâi Ion, ca un pui de om, el care era un om cu suflet atât de mare. Ultima lui privire a fost tristă, tristă şi plină de dragoste. Poate că era şi rugăciune în ea, poate şi un îndemn, poate că licărea şi o nădejde.

Abia terminasem cu Ion, când am fost chemat la părintele Gherasim. A deschis iarăşi ochii adânci, duşi în fundul orbitelor.

– Să vă mai privesc o dată, dragii mei, copiii mei, fraţii mei, părinţii mei! a spus el stins.

Apoi a tuşit şi, în fine, a adăugat:

– Plec! Dumnezeu să vă binecuvinteze!

A respirat adânc, scurt, s-a contractat un pic şi şi-a dat sufletul. I-am închis ochii.

Am închis ochii la sute de oameni şi ştiam cum a murit fie­care mai bine decât cum a trăit. Poate că momentul sfârşitului este mai caracteristic pentru portretizarea oamenilor decât viaţa însăşi.

Deşi noaptea aceea fusese grea şi nu mă odihnisem deloc, nu simţeam nici o oboseală, nu eram nici trist, nu aveam regrete. Realitatea vieţii era pătrunsă de realitatea nemuririi. Trupul îmi era uşor. Timpul era dilatat, nici nu simţeam că trece, nici nu doream să treacă. Simţeam deopotrivă de prezenţi pe cei ce ră­măseseră în viaţă ca şi pe cei ce plecaseră din ea. O pace imensă se aşternuse în mine. În starea aceea sufletească am făcut pregă­tirea de îngropăciune a celor doi.

Din când în când îmi mai aruncam privirea şi spre Valea. Era vesel, fericit înlăuntrul său, cu pleoapele lăsate, cu capul plecat în piept, cu trunchiul rezemat de marginea patului. Nici el nu putuse să se odihnească în noaptea aceea. După ce am terminat pregătirile, m-a chemat din priviri şi mi-a spus:

– Colinda este terminată… Poate versurile acestea vor fi tes­tamentul meu… Să ducem credinţa mai departe, până la sfârşitul cel nesfârşit!

Tăcerea a acoperit din nou camera pentru o vreme. Rugăciu­nea, ca o scară cerească, cobora îngerii din ceruri pe pământ. Cerurile erau aici, cerurile erau pretutindeni.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 275-289)

Crăciunul în copilărie (1931)

Standard

Ochii copilului erau atât de mari, încât ascunseseră în ei căminul, iazul, stelele şi oamenii şi vedeau tainele, îngerii, minunile. Totul părea că răspândeşte sfinţenie. În sufletul mic, în mintea aceea necoruptă, nemărginirile depăşiseră de mult opacele şi impermeabilele volume şi vedeau în miezul lor nevăzut calm şi uimitor de frumos. Totul era o minune. Iisus plutea pretutindeni. Betleemul era aici şi pretutindeni, căci se petrecea în inima mea plăpândă.

De multe zile ne pregătisem de Crăciun. Am postit cu sentimentul că numai aşa vom putea participa la praznicul Naşterii. în Ajun, când s-a tăiat porcul, când s-au făcut plăcintele, covrigii şi cozonacii, apoi sarmalele şi cârnaţii, nu-mi lăsau deloc gura apă, căci aşteptam Crăciunul cu un nesaţ ce depăşea poftele copilului.

Numai popa Nae cu tata mâncau cârnaţi şi beau ţuică pe vatră, în timp ce mama îi certa cu cuvinte pe cât de mustrătoare, pe atât de blânde, căci primise mama un dar înnăscut de a le avea pe toate cele potrivnice într-o îmbinare uimitoare. Priveam la popă şi la tata ca la nişte păgâni. În suflet se lăsau neguri, dar continuam să-i iubesc, că doar erau atât de ai mei, încât nu mă gândeam că ar fi putut să fie altfel.

Eram destul de măricel – aveam vreo zece ani – şi puteam pricepe multe, dar inima mea o lua înaintea minţii. O fi şi ăsta un dar al Preasfântului! Căci deschiderile mele sufleteşti spre cele sfinte şi tainice mi-au dat bucurii lăuntrice pe care nu le-aş înlocui cu nici o altă plăcere a vieţii.

Mama nu mă lăsa să merg cu colinda şi mie îmi pria hotărârea ei, căci aveam mai bun prilej să văd minunile, aşteptându-le, urmându-le cu mintea, căutând acele simţiri sfinte din inimă, lucru ce nu prea e cu putinţă în forfota străzilor, în cântecele colindelor, în joaca copiilor prin nămeţi. Mă bucuram să văd colindătorii şi priveam până-n taina din sălaşul Betleemului.

Fulgii de nea încă păreau aripi de îngeri. Luna şi stelele erau făcliile aprinse pe cer pentru Crăciun. Satul era imens cât lumea. Vedeam casa cu ochi de vis, copleşit de visul inimii mele. Mângâiam cu privirea icoana şi pe mama şi găseam o uimitoare asemănare în impresiile ce mi le lăsau amândouă, de parcă ar fi descins din acelaşi cer.

Cu mama şi cu Maica Domnului am avut o comuniune sufletească naturală, nestăvilită şi temeinică. Puţin am vorbit cu mama, dar mult ne-am înţeles. Se transmiteau între noi alte graiuri, mult mai intense, ce ne umpleau pe amândoi de dragoste şi bucurie. O trăiam pe mama în mine şi ea pe mine. O astfel de simţire aveam şi pentru Maica Domnului, în care eu mă simţeam mai eu, deşi simţeam ca ea şi parcă mă identificam cu ea.

Ochii mei căutau adesea icoana din perete, dar pe Preacurata Fecioară o găseam pretutindeni, deşi nu o fixam nicăieri. Nu o confundam cu nici un lucruşor, cu nici o stea, ci ea era o boare binefăcătoare ce sufla peste natură cu un aer fericit care-mi umplea inima. Eram mic, dar aveam senzaţia că port în mine o minune şi mi-era imposibil să o dezvălui cuiva. Era taina bucuriei mele.

Nici un obstacol material nu-mi lipsea sufletul de bucuriile mele tainice, încât chiar de priveam un zid – şi, vai, în viaţă mi-a fost dat să trăiesc decenii de contemplare a zidurilor! – ei da, vedeam dincolo de zid, ori poate în zid, minunile vieţii şi ale sufletului. Aşa se face că iubeam cu atât mai mult tot ce era material şi le mângâiam cu privirea ori cu mâna ca pe scumpe odoare. Îmi erau dragi animalele, şi păsările, şi gâzele şi florile şi mă simţeam legat sufleteşte de fiecare; mai mult însă mă uimeau oamenii.

Cum eram un copil timid, nu îndrăzneam să mă apropii cu iscodiri faţă de oameni; de altfel, nici nu cred că aceasta ar fi priit sufletului meu, căci privindu-i cu pleoapele lăsate, eu îi înfrumuseţam cu tot ce era mirific în mine şi-i iubeam cu atât mai mult. Cutezanţa fratelui meu, care-i ispitea pe oameni cu tot felul de întrebări până-i punea în încurcătură, pe mine mă indispunea.

În sărbători mi se părea că fiecare om a primit o vibraţie de lumină şi bucurie şi că toţi văd tainele lui Dumnezeu. Mă uimeau bătrânii în biserică cum îşi cereau iertare între ei şi se împăcau, chiar de erau în duşmănie. Până şi limbuta ţaţa Stanca se împăca spăşită cu certăreaţă Mărioara, cu care se sfădea pentru te miri ce fleac, cu deosebire pentru năzdrăvăniile copiilor. Limbile lor ascuţite, stridente, vehemente, care împroşcaseră cu toate blestemele şi cu toţi dracii din iad, acum se înmuiau blând şi-şi cereau iertare – şi credeam eu că ăsta e semnul minunii ce plutea în aer.

Satul vuia de cetele de colindători. Toate porţile erau deschise. Toate ferestrele erau luminate. Fumul din sobele oarbe se ridica molcom spre cer. Popa Nae se cam pilise şi-i spunea tatei:

– Mă Niculache, tu nu crezi… Treaba ta! Dar e o prostie să nu crezi. Eu sunt un mare păcătos, are dreptate Pasia, sunt nevrednic de rasa asta de pe mine, dracu’ să mă ia, dar cred, mă, cred în toate tainele vieţii şi ale Bisericii. Păi să vezi, să vezi de ce e în stare credinţa!…

Ce-mi aud mie urechile la spovedanie, nu ştiţi voi, toţi deştepţii din satul ăsta! Acolo pipăi eu sufletul oamenilor şi puterea lui Dumnezeu fără să mai am nevoie de credinţă, că o văd cum dă năvală în lume. Nu, n-am voie să spun ce aflu acolo. E mare păcat. Mă bate Preacurata! Dar să vezi, mă Niculache, cum se chinuie sufletul omului care a păcătuit, de nu poate muri până nu este iertat. Nu e lucru de glumă cu omul!

Ascunde el cât ascunde, dar cel puţin pe patul morţii, și tot se spovedeşte. Numai eu ştiu cine l-a omorât pe Florea acum vreo douăzeci de ani. Nu spun cine. A răposat şi el. S-a spovedit, că nu putea să-şi dea sufletul. Trăgea să moară, se chinuia, se luaseră de gânduri şi ai lui şi m-au chemat să-l dezleg. I-a scos pe toţi din casă şi mi-a mărturisit omorul. Am văzut atunci cum întunericul dintr-un om se schimbă-n lumină. Îşi uşurase omul sufletul. Se împăcase cu Dumnezeu, cu Dumnezeu, mă, nu cum ziceţi voi, ăştia care vă credeţi mai deştepţi decât Hristos!

Popa Nae a căzut câteva clipe pe gânduri, apoi a zis cu amar:

– Păcat de tine, mă Niculache, dar tot eşti prost, că n-ai ştiut ce să citeşti. Ba nu, mă, că tot ce ai cetit tu a cetit şi nevastă-ta, dar ea e plină de Dumnezeu de-L vezi ieşind prin piele. Grozavă femeie este Pasia asta! Hei, de era aşa şi preoteasa mea, poate nici eu nu ajungeam un beţiv ordinar!

Eu trăsesem cu urechea, că aveam acest obicei urât – nu pentru a iscodi, ci pentru a mă uimi – şi cu adevărat că spusele părintelui Nae s-au întipărit în inima mea şi niciodată nu le-am uitat.

– Mă Nae, a zis şi tata, eu cred ce văd şi mai cu seamă ce pipăi. Ăştia sunt ţărani proşti, mă, şi e bine să rămână proşti. Lasă-i pe ei cu Dumnezeul lor şi pe mine cu moşia şi fetele mari, că ştiu eu să-i aranjez!

– Pe mine fetele nu mă moaie, zicea Nae, dar moşia, da, mă cam ispiteşte. Strâng avere şi nici nu ştiu ce fac cu ea! Copii n-am. Preoteasa e ca o şerpoaică. Dar m-am îmbolnăvit, mă, de la voi, burghezii, că doar ştiu bine că nu iau nimic cu mine în cer!

– Aici e raiul, mă Nae! spunea tata.

– Hei, asta nu-i aşa! Tu n-ai nimic sfânt în tine, mă Niculache. Eşti tu om de treabă, dar te stăpânesc mulţi demoni. La unul ca tine greu vine pocăinţa, că nu ai credinţă.

– Mă Nae, tu nu eşti fericit în viaţă pentru ideile astea preconcepute care te fac juma’ de om. Lasă-te, mă, de popie! Vino la mine în partid! Te fac deputat. Eşti tare de gură şi o să vezi ce plăcere-ţi dă puterea. Putere, aur şi femei – asta este adevărata viaţă!

– Piei, satană! zicea Nae. Nu mă lasă cugetu’, mă, şi nu mă lasă poporu’ ăsta credincios. Sunt eu păcătos, da’ nu sunt unealta satanei; eu iubesc oamenii ăştia, mă! O fi o cale să mă mântuiesc şi eu. Nu pot să cuget o lume fără Dumnezeu fără ca să înnebunesc. Cred, mă, şi asta e tăria mea. Tu eşti un nefericit.

– Puternic e numai omul fără Dumnezeu, zicea tata.

– Poa’ să fie el veşnic? întreba popa Nae.

– Eu nu mă joc de-a veşnicia, asta e treaba ştiinţei; eu îmi joc bine viaţa asta de care sunt sigur şi din care nu vreau să pierd nimic. Aici eu sunt dumnezeu!

– Blestematule, a sărit popa Nae, eşti nebun!

– Nu mă sperii cu focul gheenei, căci nu cred în el, a zis tata. Focul patimilor este singurul în care mă arunc!

– Niculache, Niculache, a clătinat din cap mama, care auzise un crâmpei din discuţie în forfota colindelor şi a treburilor gospodăreşti. N-ai să mori până n-o să-ţi pară rău de toată necurăţia ce iese din tine. Nici n-ai băgat de seamă că te ascultă copilul!

Apoi către mine:

– Hai, mamă, cu mine, că au băut cam mult şi vorbeşte ţuica din ei! Să nu cumva să laşi tu la inimă prostiile lor! 

Mama m-a strâns lângă ea. M-a dus la fereastră să privesc colindătorii şi s-a repezit în prag să le dea covrigi şi boboroade. Mi se părea că acolo, pe vatră, unde beau şi discutau tata cu popa Nae, nu pătrundeau lumina şi bucuria Crăciunului. Ei ră mâneau înconjuraţi de cer rece şi îngheţat. Fără să pricep prea multe, mă înfiora realitatea crudă a celor doi.

Aveam nevoie de mama. Am plecat deci de la fereastră şi m-am strâns lângă ea, în casă. Mi se părea că semăna cu Sfânta Vineri. Formam cu mama o singură fiinţă. După ce colindătorii au plecat, mi-a zis:

– Dragul mamei, du-te la Marița şi spune-i să vină la noi pentru un ceas, că am mare trebuinţă de dânsa!

M-am dus şi am venit cu Mariţa.

– Să stai cu băiatul! Eu mă duc până la Ilinca, să văd ce face. Să ai grijă de colindători, să nu plece nici unul nemiluit de la uşa mea. Chiar de or veni de două ori, şi de nouă! Cine-mi colindă casa să-şi primească darul! i-a zis ea Mariţei. Şi a plecat vădit îngrijorată.

Cu câteva zile în urmă venise pe la noi Ilinca, la care pleca acum mama.

– Mare păcat Ilinco, mare păcat ai făcut, nici nu e păcat mai mare ca ăsta! Ai stins viaţă nevinovată şi acum e şi viaţa ta în primejdie. Bietul copil! Trebuie să-ţi ispăşeşti păcatul, Ilinco, în viaţa asta, ca să nu fii pedepsită în veşnicie! Acum însă, vezi-ţi de sănătate! Uite, îţi dau leacurile astea. Să le iei şi să stai în casă. Am să vin eu să te văd. Apoi o să te duci la popă. E el păcătos, dar sânge de om nu varsă… şi apoi, are dar să lege şi să dezlege.

– Mulţumesc, cucoană, mă duc la popă şi fac ce mi-o spune, de-o fi să scap cu viaţă. M-o ierta Dumnezeu şi Precista. Să nu mă laşi, cucoană!

Auzisem toate acestea şi mă cutremurasem, deşi nu pricepeam prea bine despre ce era vorba. Îmi dădeam însă seama că este un lucru foarte grav, dacă o făcea pe mama să plece de acasă în noaptea de Ajun. Atât de bună era mama!

Noaptea palpita de miresmele harului, de colinde şi de iubire, dar atmosfera aceea sfântă era sfârtecată pe vatră de un popă beţiv şi de necredinţa confuză a tatei, ca şi de sângele nevinovat pe care-l vărsase Ilinca. Lumea făcea să nu-mi fie bucu­ria deplină.

Mama a venit mulţumită. Ilinca scăpase cu viaţă.

– Du-te, Mariţo! îţi mulţumesc.

Eu moţăiam. Trecuse de miezul nopţii. Doream să apuc zorii, când soseau colindătorii cei mari, flăcăii, dar tot aşteptându-i, am adormit. Nu ştiu ce am visat în noaptea aceea, dar a doua zi, de Crăciun, eram liniştit şi plin sufleteşte.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 256-262)

Mărturisire autobiografică

Standard
Ioan, ultima fotografie înainte de trecerea Domnul

Ioan, ultima fotografie înainte de trecerea Domnul

Sunt în vârstă de 64 de ani. Din 1941 până în 1964 am fost în închisoare, torturat şi batjocorit, la început de dictatura antonesciană, apoi de cea comunistă. Din 1964 până astăzi sunt încarcerat în mine însumi, deoarece lumea mă ostracizează, mă umilește și mă desconsideră. Nu eu, ci Hristos este urât și prigonit în mine.

Am stat aproximativ cini ani în totală izolare totală, de unul singur în celulă, flămân și gol. Am stat peste cincisprezece ani în camere comune, unele mai mici, altele mai mari în care locuiam zi și noapte, obligați să facem toate necesitățile în interiorul camerei.

Uneori eram înghesuiți până la opt inși într-o celulă de doi metri pătrați, încât dormeam câte doi, trei sau patru pe un pat și ne frecam sufletele și trupurile, clipă de clipă, unii de alții. Mizeria, teroarea gardienilor, foamea, frigul și boala ni se păreau ușoare pe lângă teroarea reciprocă ce se crea între oameni diferiți, deznădăjduiți și adesea decăzuți.

Am fost flămând timp de peste douăzeci de ani, adesea distrofic din cauza subnutriției. Mi-am simțit trupul înghețat în toți anii temniței. Am fost bătut, chinuit şi torturat ani de zile, până la distrugerea rezistenței fizice şi sufletești. Am cunoscut îngrozitoarea experiență a trăirii dincolo de limitele suportabilului.

Timp de ani de zile am fost ameninţat cu moartea. Necontenit mi s-a cerut sufletul. Ani mulți, vreo cincisprezece la număr, am fost terorizat să mă ”reeduc”. Am refuzat, temându-mă nu de moarte, ci de prăbușire. Numai Dumnezeu m-a apărat de cădere, căci nu există om care să reziste la toate chinurile.

Am întâlnit tot felul de oameni: tineri și bătrâni, intelectuali, muncitori, țărani, români, evrei, ruși, unguri, credincioși și atei, înțelepți și nebuni, sănătoși și bolnavi, ucigași și sinucigași, oameni curați și oameni perverși, sfinți și îndrăciți.

Am ascultat profesori, savanţi, literați şi am învăţat mai mult decât la Universitate. Am vegheat oameni ce mureau: unii deznădăjduiți, alții revoltați, alții senini. Am îngrijit pe generalul președinte al Completului militar de judecată care m-a condamnat. Mi-a fost dat mie să-i închid ochii.

Am luptat cu gândurile, am luptat cu trupul meu, am luptat cu lumea.

La sfârșitul acestei amarnice experiențe, numai Hristos rămâne viu, întreg și veșnic în mine. Bucuria mea e deplină: Hristos. M-am dăruit Lui și El m-a făcut om. Nu-L pot defini, dar El e totul în toate. Slavă dau lui Hristos Dumnezeu și Om!

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 17-18)

Un sfânt printre oameni şi un om adevărat pentru Dumnezeu

Standard

Întalnirea mea în aceasta lume cu minunatul om care a fost loan Ianolide este legată de primii şapte ani din viaţă, pe care i-am petrecut în casa bunicilor, într-un cartier bucureştean pe marginea lacului ”Balta Albă”. Memoria ce i-o păstrez este vie şi profundă, iar felul în care s-a structurat şi asezat credinţa mea are o puternică legătură cu modul în care el m-a învăţat să mă apropii de Dumnezeu şi să-L regăsesc călăuză în bucuriile sau tristeţile vieţii.

Am petrecut în primii mei ani de viaţă veri frumoase la câteva mânstiri din ţară, printre care foarte apropiate mi-au rămas Govora, din județul Vâlcea, şi Putna, din județul Neamţ. Acolo a fost primul meu contact cu divinitatea şi-mi amintesc cu o bucurie imensă cum colindam pajiştile şi dealurile din împrejurimi, cum învăţam să bat toaca şi apoi voiam rolul în serios, învârtindu-mă în jurul bisericii, cum participam exaltată la confecţionarea icoanelor, al căror meşteşug îl ştia bunicul meu, cum m-a învăţat el să-mi fac semnul crucii cu smerenie şi dăruire, cum călcam dimineaţa prin roua din curtea casei de la Putna, descoperind lumea satului o dată cu cea a aşezării mănăstireşti. Mereu mi-a lipsit satul sau viaţa de la ţară, fiindcă ambele perechi de bunici locuiau la oraş. El a reușit totuşi să mi le ofere în vacanţe, şi mă gândesc oare ce e mai minunat decât să descoperi originea o dată cu descoperirea lui Dumnezeu?

Prima lecţie de spovedanie şi apoi bucuria cu care am primit Sfânta Împărtăşanie, admiraţia pentru maicile care făceau covoare la război şi apoi privilegiul de neimaginat pentru un copil de cinci-şase anişori de a spune el singur ”Tatăl Nostru”, cu voce tare şi convingător, în timpul slujbei din biserică, iată doar câteva frânturi de amintire pe care le leg de loan Ianolide.

Îi sunt recunoscătoare pentru felul atât de firesc şi totuşi plin de tâlc în care mi-a marcat copilăria şi, deşi nu mi-a fost bunic natural, îl simt ca pe „părintele” vieţii mele.

A lăsat în urma sa un jurnal în care a scris aproape zi de zi, cu devotament şi bucurie inimaginabilă, cum cresc, cum arăt, ce boacăne fac, ce sensibilităţi am, sau temerile lui pentru mine.

Am realizat mai târziu, înţelegându-i viaţa şi puterea cu care s-a dedicat lui Dumnezeu, fără să-L părăsească nici o clipă, ce zbucium se dădea în sufletul său privitor la felul de educaţie care era mai potrivit pentru un copil în anii ’80, în plină perioadă comunistă. Ce era de ales cu adevărat între o insuflare continuă a valorilor creştineşti şi râvna omului de a răzbi într-o lume a luptelor şi primejdiilor continue? Cum putea un om să aibă în acelaşi timp respect şi milă pentru cei neajutorati, trăind aproape de pilda creştină, dar şi forţa de a se propulsa în societate şi de a trăi decent? Sunt sigură că nu şi-a dat vreodată răspunsuri clare, dar a reuşit pentru mine o reţetă cu un amestec fascinant de a fi şi sensibilă dar şi luptătoare în același timp, de a-mi ţine treaz motorul minții şi al rațiunii fără ca sufletului să-i lipsească lumina şi pasiunea care te pot menţine viu în orice împrejurare.

Intrarea Odobeşti de pe aleea copilăriei mele mai pastrează şi acum paşii lui lângă ai mei, şi se întâmplă uneori să înceapă să bată clopotele când, pentru aducerea lui aminte, mai aprindem o lumânare. A fost un sfânt printre oameni şi un om adevărat pentru Dumnezeu. (Bucureşti, aprilie 2006)

(Ruxandra Ludwig David – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 529-531)

Eliberarea

Standard

Era luna iulie şi încă ni se spunea că nu vom fi eliberaţi dacă nu ne reeducăm. În starea în care mă găseam eu nu mai aşteptam decât moartea. Totuşi în zilele din urmă ale lunii au început să plece sute de oameni zilnic.

Am fost dus în celular. Mi s-au dat zdrenţele personale pe care le mai aveam după mai bine de 20 de ani de temniţă. Încă nu ştiam şi nu credeam că voi fi eliberat. Totuşi în ziua de 31 iulie mi s-a pus în mână foaia de eliberare şi un bilet de tren până la Bucureşti. Am avut un şoc şi am plâns spasmodic… Nu-mi venea să cred.

Nu ştiam unde să mă duc şi nici cine mai trăia din familie. Tata fusese categorisit chiabur şi deci era greu de crezut că familia mea mai locuia în casa bătrânească. Nu ştiam decât de o rudă mai îndepărtată din Bucureşti care avea şanse să fi supravieţuit şi am cerut să merg la ei. Mi se părea că se învârteşte totul cu mine.

Am fost urcat într-un camion şi dus la gară cu un întreg grup ce mergea la Bucureşti. Era 1 august 1964. Am plecat plângând. Se rupea inima în mine de durere, de umilinţă, de neputinţă. Eram învinşi, definitiv învinşi. Din miile de oameni din Aiud câteva zeci se reeducaseră, purtându-se cum nu se poate mai josnic iar marea majoritate au încercat să se strecoare, fiecare cum a putut şi cum a crezut de cuviinţă. Au mai fost şi vreo două sute care au rămas intransigenţi, necompromişi, bravi. Acum părăseam cu toţii temniţa, slabi, zdrenţăroşi, murdari, umbre ale celor ce fusesem cu 20 de ani în urmă. Mulţi au plecat pe tărgi fiind bolnavi. Toţi arătam jalnic. Aşteptam în fiecare staţie să ne aresteze şi să se termine gluma asta proastă dar ne înşelam: mergeam de fapt spre temniţa cea mare.

Mi se părea că port în mine un mormânt, că mă mişc într-un mormânt şi că mă duc spre un mormânt. O, îmi spuneam, cât de fericiţi sunt cei ce au murit şi n-au mai apucat să trăiască amărăciunea acestei eliberări!

În camion oamenii au început să dea frâu liber gândurilor:

– Nu ne eliberează comuniştii, ci americanii! a zis un democrat.

– S-a terminat cu ei, sunt pe drojdie. Vor urma alegeri libere şi-i facem zob! căuta să mă convingă un altul.

Ascultam cu îngăduinţă aceşti oameni care trăiau din iluzii.

-Nu din slăbiciune ne eliberează, le-am spus, ci din putere. Nu le mai este frică de noi. Nouă ni s-a luat chiar şi şansa de a muri ca martiri!

Atunci foarte aproape de mine cineva a şoptit o vorbă care m-a cutremurat:

– Dacă ar fi să-mi iau viaţa de la început, aş repeta drumul pe care am mers!

Peste vreo zece ani aveam să-l întâlnesc pe acest om în Bucureşti. Când m-a văzut s-a speriat, s-a schimbat la faţă şi a vrut să fugă, dar fiind prea aproape a bâiguit ceva şi s-a făcut nevăzut! Ce se întâmplase? Oare reeducarea, oare azilele psihiatrice? Ce metodă diavolească sfărâmase acest munte de caracter?!

Dar să revin la ziua eliberării. Urcasem într-un tren muncitoresc. S-a dus vestea că suntem într-un compartiment şi veneau bieţii oameni să ne vadă. Unii cutezau să intre în vorbă, alţii ne întindeau un codru de pâine şi toţi participau la marea noastră durere, deşi nu realizau faptul că noi nu avem un ban de tramvai în buzunar.

Când am coborât în Gara de Nord am cerut unei femei nişte mărunţiş şi ea mi-a dat tot ce avea în buzunare. Era o femeie de serviciu pe undeva. Pe peron aşteptau familiile deţinuţilor. Am întâlnit o mamă cu doi copii mărişori, toţi plini de groază, care ne-a întrebat:

– Nu cumva aţi auzit de X? Este soţul meu şi tatăl acestor copii. Toţi vin, numai de el nu aflu nimic. Chiar dacă ştiţi că a murit, spuneţi-mi deschis, căci nesiguranţa în care tremură de zece ani inima mea m-a distrus!

– Doamnă, mamă scumpă, i-am răspuns, iartă-ne dar nu-ţi putem uşura suferinţa, căci nu-l cunoaştem pe soţul dumitale. Dar dacă în două-trei zile nu va sosi, poţi să nu-l mai aştepţi!

Plângea ea, înotau în lacrimi cuvintele noastre.

Căutam pe peron să văd silueta logodnicei mele dar nici ea şi nici nimeni din familie nu mă aştepta. Am ajuns la tramvai dar nu mai ştiam cum circulă. Am vrut să dau un telefon dar nu ştiam cum mai funcţionează. În cele din urmă am ajuns la rudele mele. Nu mă înşelasem, erau tot acolo. Numai că în locul vilei lor muncite cu trudă era acum o grămadă de cărămizi, amintire a bombardamentelor aviaţiei anglo-americane. Prezentul şi trecutul mă săgetau deopotrivă. O femeie grăsună, cam lălâie, s-a repezit şi m-a sărutat plângând în hohote. Era o muncitoare activistă de partid care făcuse mult rău în jurul ei, ameninţând, lovind, denunţând dar care ajunsese să vadă în cele din urmă realitatea crudă şi mincinoasă căreia îi slujise. A avut faţă de mine o răbufnire a sufletului ei mediocru, contradictoriu şi confuz.

Rudele m-au primit cu milă şi lacrimi. Simţeam că au ceva să-mi ascundă. Doream să aflu de logodnică, de părinţi, de fraţi.

– Da, da, Petrică e bine, locuieşte în Bucureşti. Şi Mărioara are două fete, este în casa părintească. Nenea (adică tata) e puţin bolnav, dar o să-i treacă, e uşor!

– Mama?

– Maică-ta s-a prăpădit cu dorul tău în inimă acum trei ani!

Mi-am adunat atunci ultimele puteri:

– Dar logodnica?

– Ai s-o vezi, e bine, sănătoasă!

– S-o văd? Dar ce face?

– Te-a aşteptat până mai un an. S-a dus zvonul că ai murit. Toţi am sfătuit-o să se căsătorească, că i-a fost destul să te aştepte optsprezece ani!

– Şi? am întrebat eu.

– Şi şi-a găsit un om de omenie cu care s-a căsătorit!

M-am încovoiat şi am izbucnit într-un plâns înfundat, care nu se va sfârşi niciodată din sufletul meu. Totul era un dezastru, o ruină, o paragină iar eu o nălucă, o arătare, o himeră.

M-am lăsat în voia rudelor mele. De mână cu doi bătrâni am pornit într-o lume nouă, ostilă, pustiită.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 217-220)

Cel de-al doilea proces

Standard

Până în anul 1958 au trecut zile de uriaşă suferinţă, singurătate, foamete, izolare, boală şi moarte, dar au fost şi supravieţuitori. O parte din foştii deţinuţi politici din Târgu-Ocna erau încă în temniţe, cei ce avuseseră condamnări sub zece ani fuseseră eliberaţi.

Situaţia politică internaţională era confuză şi oferea putere nestingherită în ţara noastră pentru comunişti. Nici o forţă nu apăruse după război care să se opună revoluţiei marxist-leniniste, nici o idee nu avea şanse să înlocuiască ideologia materialistă, nici o personalitate nu era pe măsura vremurilor.

Veacul părea strivit de ideologia, revoluţia şi puterea armată sovietică.

***

Într-o seară din toamna lui 1958 au căzut zăvoarele şi am fost scos afară cu bocceluţa de zdrenţe ce-mi mai rămăseseră. În cursul nopţii am fost urcat într-o dubă-auto în care erau făcute opt mici carcere unde abia puteai să te strângi. Şi duba a pornit. Duba –auto este simbolul teroarei dar şi al ipocriziei, căci deşi are ferestre ele nu există, ci sunt geamuri false puse pentru a minţi ochii din afară. Unde ne duc? Ce vor? Am bătut în perete şi prin morse am aflat că mai sunt şi alţi prieteni, toţi foşti deţinuţi în Târgu-Ocna. Ce vor de la noi? Reeducarea din Piteşti se terminase dar perspectiva ei încă ne îngrozea. Fie voia Domnului!

La un moment dat duba s-a oprit în drum. Ne-au scos pe rând afară pentru necesităţi. Eram în câmp deschis şi în faţă aveam masivul Munţilor Făgăraş. Fiorii libertăţii, ai contactului cu natura, ai aerului proaspăt se încrucişau în sufletele noastre cu groaza, incertitudinea şi foamea. O tristeţe profundă viermuia în fiecare fibră a fiinţei. Am înţeles că luasem drumul spre Bucureşti şi în zori am fost debarcaţi la Securitate.

Cu pătura în cap am fost duşi fiecare într-o celulă în Securitatea din Calea Rahovei. Celula nu avea fereastră în afară, ci în coridor. Era în zori de zi şi imediat am fost condus într-un birou unde m-a întâmpinat plin de curiozitate un copilandru spelb, cu ochelari, pipernicit, cu grad de locotenent major. Se pare că-l chema Cenuşe. Cu toate că s-a purtat brutal şi impertinent, am simţit la el şi o sfială:

– Aici eşti la Securitate, mi-a zis. De când eşti arestat?

– Din 1941!

– Eşti bolnav?

– Sunt!

– Oi fi tu bolnav, dar de rele nu te laşi! Prin ce penitenciare ai trecut?

– Jilava, Piteşti, Târgu-Ocna, Caransebeş, Galaţi, Aiud.

– Pe unde ai trecut ai făcut victime. Ai băgat oamenii în puşcărie!

– Nu ştiu să fi suferit cineva din cauza mea.

– Îl cunoşti pe C.V.?

– Da.

– Dar pe N.F.?

– Şi pe el.

– Unde i-ai cunoscut?

– La Târgu-Ocna.

– Şi cum v-aţi organizat acolo? – !-  Nu răspunzi? Avem noi metode să te facem să vorbeşti! Banditule, ai vrut să răstorni Republica!

Eram de-a dreptul uimit de prăpăstiile ce le debita. Mă întrebam unde vrea să ajungă.

– Hei, nu răspunzi? s-a răţoit el din nou. Am pus degetul pe rană! Credeai că n-o să aflăm? Ai să dai socoteală! Îi am aici arestaţi pe toţi bandiţii din Târgu-Ocna. Păcat de copilaşii pe care i-au făcut şi de familiile lor! Tu îi porţi pe conştiinţă!

– Domnule… este prea mult, prea neadevărat ca să nu fiu uluit. Îmi aruncaţi în faţă acuzaţii care nu au nici un temei şi sunt sigur că nici dumneavoastră nu credeţi în ele!

– Auzi, bă, al dracului, mă face mincinos! Ei, lasă că am să-ţi dovedesc eu cine-mi eşti!

***

Am fost anchetat de multe ori. Am fost bătut, batjocorit, umilit. Cu cât aflam mai bine ce monstruozitate juridică vor să însceneze, cu atât mă încrâncenam mai dârz să nu mă las târât în ea. Totul era minciună sfruntată, invenţie pură, fals juridic. Capetele de acuzare erau două: că am organizat o bandă de legionari în Târgu-Ocna, cu planuri secrete contrarevoluţionare; că am dispus ca cei ce se eliberează să menţină organizaţia, să coopteze şi pe alţii şi să realizeze contrarevoluţia. Cum ajunseseră ei să mă taxeze pe mine drept şef de bandă legionară? Îi anchetaseră şi îi torturaseră pe cei arestaţi acum să spună cine i-a organizat şi cine era şeful în Târgu-Ocna.

– Nu era nici un şef, au spus ei.

– Dacă nu era nici un şef, atunci cine avea mai multă autoritate asupra voastră?

Oamenii, convinşi că nu fac nici un rău, au spus:

– Era acolo un deţinut de mare autoritate: Valeriu Gafencu.

– Lasă-l pe ăsta, că a murit. Altul!

– Mai era Ioan Ianolide, au zis ei.

– Dar poeziile astea cine le-a făcut?

– Unele sunt făcute de Valeriu Gafencu, altele de Radu Gyr şi câteva de C.D..

Valeriu murise, Radu Gyr era implicat într-o altă înscenare la fel de „reală” ca toate procesele acelei perioade. Deci l-au adus pe C.D.. Întâi l-au acuzat că a făcut poezii „duşmănoase”, cum ar fi aceea în care duhul lui Lenin se plimbă peste ţara întemniţată, mulţumit de baia de suferinţă şi sânge în care a scăldat-o. Apoi l-au întrebat:

– Cunoşti poeziile lui Valeriu?

– Pe câteva.

– Dar pe I.I. îl cunoşti?

– Da.

– Spune-ne ce ştii despre el!

– Ştie el despre el. Nu vorbesc decât despre mine.

Întrucât toţi noii arestaţi aveau cam aceeaşi ţinută spirituală, securiştii s-au gândit să mă facă pe mine şef de lot.

– Domnilor, le-am spus eu, tot ce faceţi este respingător. Aveţi în faţă un om pe care ar trebui să-l respectaţi cel puţin pentru imensa lui suferinţă! Vă avertizez că nu mă voi lăsa câtuşi de puţin antrenat în această înscenare.

Nici eu şi nici oamenii de care-mi vorbiţi nu suntem vinovaţi cu nimic. În primul rând ţin să vă spun că, datorită unor procese sufleteşti de care nu sunt dator să vă dau socoteală, eu nu mă găsesc pe poziţie legionară. În al doilea rând mulţi din cei arestaţi nici nu au fost legionari. Deci nu poate fi vorba de o acţiune legionară! Iar faptele de care vorbiţi sunt născociri şi răstălmăciri care nu pot fi incriminate politic. Am suferit o viaţă cumplită, am trăit pe margine de mormânt şi singura noastră grijă a fost aceea a mântuirii şi, poate, a supravieţuirii.

– Nu vă ajutaţi între voi?

– Era un ajutor omenesc al unor oameni nefericiţi şi, în plus, era permis de administraţie.

– Lasă, bă, că nu ne duci tu pe noi! Trebuia să-i îngrijiţi pe ăia de la camera 4, dar de ce aţi organizat colecte? De ce împărţeaţi din mâncarea voastră? De ce aţi dat altor bandiţi medicamente şi streptomicină?

– Este dureros să aud că putem fi acuzaţi de organizare antirevoluţionară fiindcă am împărţit între noi, după necesităţi, zdrenţele şi lăturile! Comuniştii care-au fost în Târgu-Ocna se bucurau de drepturi umane şi primeau „ajutorul roşu”!

– Bă, să nu te atingi de memoria eroilor noştri, că te ia mama dracului! Noi nu suntem proşti şi nu vom repeta greşelile trecutului!

– Domnilor, dumneavoastră nu judecaţi după lege, ci după bunul plac şi aveţi două măsuri, nu una.

– Avem atâtea câte ne place nouă. Noi nu împărţim puterea cu nimeni. Nu dăm socoteală nimănui. Poporul şi clasa muncitoare sunt atotputernice.

Am zâmbit amar şi ei au văzut. Căci de acum mă anchetau mai mulţi.

– Dar cu streptomicina? Ştim că l-ai botezat pe Wurmbrand. Nici asta nu e organizare?

Dacă ei minţeau înscenând, eu mi-am luat dreptul de a nu recunoaşte nimic.

– Nu ştiu despre ce vorbiţi, am zis eu, de altfel nici nu înţeleg cum poate fi organizare politică un botez, şi încă botezul unui evreu!

L-aţi făcut şi pe el legionar?

– Nu vrei să recunoşti nimic! Binee!… Să trecem peste asta. Lui Wurmbrand i-am pregătit o companie mai aleasă. Nu ne scapă nici împuţitul ăsta de trădător!

Mai târziu am aflat că Wurmbrand fusese arestat şi considerându-se că e prea puţin verosimil ca într-o organizaţie antisemită să fie şi un evreu, l-au înglobat într-un grup de acuzaţi de sectanţi religioşi şi l-au condamnat.

Întrebările au continuat la fel de prosteşti şi neverosimile.

– Bă, tu ai dat ordin să se facă popi X şi Y şi Z?

Nici nu ştiam acest lucru, dar m-am bucurat în sine-mi.

– N-am ordonat nimănui nimic, dar nimic, am răspuns, cu atât mai puţin să se facă preoţi! Ei ştiu ce au făcut. Dar nu înţeleg ce legătură ar fi între preoţie şi organizaţia legionară de care tot vorbiţi.

– Bă, ori popi, ori legionari, tot un drac! Şi unii şi alţii sunteţi contra revoluţiei noastre. Dar vom trece cu tăvălugul peste voi. Nu ne oprim decât în America!

– Domnilor, le-am zis eu, planul religios nu se identifică cu cel politic! Şi dacă este interzisă orice organizaţie politică necomunistă, Republica recunoaşte legalitatea Bisericii şi tolerează institutele teologice.

– Revoluţia noastră este ştiinţifică şi s-au luat toate măsurile de înmormântare publică şi fastuoasă a Bisericii! Mai avem nevoie de ea pentru o vreme, şi-i venim noi de hac! Biserica voastră este la discreţia noastră. Degeaba vă mai consideraţi creştini, că tot Sinodul vostru a trecut de partea revoluţiei. Ei vă afurisesc, bă, ei, înţelegi tu?

– Ar fi cu mult mai înţelept să căutaţi a înţelege ce este creştinismul şi morala creştină, spun eu, v-ar fi de folos.

– Nu ne trebuie misticismul vostru obscurantist! Şi ţi-am mai spus că noi nu împărţim puterea cu nimeni. Toată puterea se strânge în mâinile noastre. Nimeni şi nimic nu ne scapă. Iar am zâmbit. Ei au continuat:

– Poate te gândeşti că vin americanii? Avem noi grijă să nu vină! Ne-am trimis noi emisarii noştri să-i împiedice să vină. Revoluţia nu mai are adversar. China este şi ea de partea noastră şi când vom da drumul la un miliard de chinezi, invadăm lumea!

Apoi au reluat brusc:

– Hei, ce zici, principiile alea sunt ale tale ori ale lui Valeriu?

Am tăcut. Deci ştiau şi de ele.

– Le ştii?

– Nu le ştiu, le-am răspuns sec.

– Minţi! Bă, tu eşti un prost! De fapt voi aţi gândit acolo şi aţi văzut că nu mai merge cum a fost şi aţi cârmit-o pe alte idei!

– Ideile mele sunt ale lui Iisus Hristos, zic eu.

– Îţi vom dovedi că sunt legionare, zic ei.

– Dar cum puteţi să le numiţi legionare când spuneţi singuri că ideile legionare nu mai sunt actuale?

– Teologii tăi îţi vor dovedi că nu sunt idei creştine, ci legionare.

Teologii? Care teologi? Mă gândeam la o confruntare cu Patriarhia dar de fapt anchetatorii se refereau la trei oameni care făcuseră Teologia în scurtul interval de libertate şi care sub imperiul gârbaciului declaraseră legionare cele mai autentice principii creştine. Nu puteam să reacţionez decât încăpăţânându-mă să nu recunosc o astfel de inepţie. Ştiam bine ce urmăresc. Am auzit atunci lucruri care ar stârni râsul dacă n-ar fi tragice. Astfel mi-a fost dat să aflu că: o nuntă poate fi considerată „adunare legionară contrarevoluţionară”; un cadou făcut la botez ar putea fi „ajutor legionar” organizat în scopuri antistatale; un pelerinaj la mănăstire este „marş legionar de antrenament” în scopul cuceririi puterii politice; o vizită la un prieten înseamnă „oficiu de curieri subversivi”; o felicitare ilustrată de sărbători este un „cod cifrat” prin care se menţine legătura între membrii organizaţiei ilegale; un cântec de dragoste este „imn subversiv” dacă-l cântă un legionar; „Doamne, ajută!”, salutul nostru strămoşesc, este salut legionar; relaţiile de prietenie între familii sunt „activităţi duşmănoase”; participările la slujbele bisericeşti sunt „congrese” cu jurăminte şi iniţiative contrarevoluţionare; o fată care se îndrăgosteşte de un fost deţinut devine legionară şi este vârâtă în proces; credinţa însăşi este legionară, prin urmare trebuie condamnată de lege.

S-a ajuns până acolo încât un prieten care a dat altuia aflat în nevoie un tub de 1 leu cu polivitamine a fost acuzat de „organizare de ajutor reciproc cu scopuri duşmănoase”! Totul era cusut cu aţă roşie. Nu existase nici o intenţie, nici o mişcare, nici o urmă de activitate politică, nici legionară, nici contrarevoluţionară, de nici un fel, căci era o inepţie să gândeşti la aşa ceva în Târgu-Ocna ori în Republica Populară Română a anului 1958, când eram pradă sigură şi de durată a comunismului. Dar din nimic au organizat un proces în toată legea, cu tot tabietul de mascaradă juridică.

La sfârşitul anchetei eram tare prăpădit. M-au trimis pentru puţină refacere la spitalul Văcăreşti. Aici m-au îngrijit doi medici români cărora le mulţumesc şi m-a chinuit un tânăr doctor evreu fără să aibă nici o justificare legală, medicală sau morală pentru tratamentul la care m-a supus.

Când am fost dus la proces, la Tribunalul Militar, eram susţinut de un temnicer. În sală se aflau familiile noastre. Am trecut pe lângă mama şi tata, pe care abia i-am recunoscut, atât de mult se schimbaseră şi îmbătrâniseră.

Văzându-mă, mama nu şi-a dat seama cine sunt şi a exclamat:

– Dar ăsta săracu, al cui o fi?!

Eram deci atât de schilod, de slut, de prăpădit încât nici propria mea mamă nu m-a recunoscut. E ştiut simţul acela acuns al mamelor de a-şi descoperi copiii şi dacă el nu s-a trezit în mama, care era o femeie cu mari resurse sufletşti şi intelectuale, înseamnă că chiar devenisem alt om. Mama mea nu m-a recunoscut. Atât eram de desfigurat! Tribunalul era întocmit din ofiţeri, judecători, un procuror-ofiţer şi avocaţi care s-au cam deghizat în acuzatori. Martorii acuzării au fost părinţii şi soţiile acuzaţilor. Securiştii dirijau procesul. Toată asistenţa era intimidată.

Am apărat cauza tuturor. Când am luat ultima oară cuvântul am spus:

– Nimeni dintre acuzaţi nu este vinovat! Lăsaţi oamenii să meargă la familiile lor!

Pedepsele au curs masiv de la M.S.V. [muncă silnică pe viaţă n.n.] la 15 ani. Numai unul care acceptase rolul de delator şi acuzator a primit sub 15 ani. Pe acelaşi calapod au fost înscenate sute de procese cu zeci de mii de condamnaţi, mulţi dintre ei la moarte. Aceştia din urmă au fost ţinuţi în lanţuri aproape un an de zile în aşteptarea executării, zilnic fiind terorizaţi, batjocoriţi şi murdăriţi. În cele din urmă „umanismul” şi-a spus cuvântul şi li s-a acordat dreptul să trăiască toată viaţa în muncă silnică. Tot atunci a fost condamnat un grup de distinşi călugări şi de intelectuali creştini din Bucureşti care se făceau vinovaţi de „misticism”.

Temniţele gemeau. Oamenii erau epuizaţi. Nici o speranţă nu se întrezărea la orizont. Ceream cu mai multă stăruinţă mila lui Dumnezeu pentru noi şi lume.

Începuse deja prigoana prevestită de Valeriu pe patul de suferinţă, când trecea de la moarte la viaţă prin Iisus Hristos.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 194-207)

Începuturile pătimirilor – Aiud, anul 1942

Standard

Sufletul se avântă în înălţimi şi din rănile scrijelite de lanţuri picură sânge. Aveam lanţuri la mâini şi la picioare. Neştiind cum să ne protejăm – abia mai târziu am învăţat – ele au rupt şi gleznele şi mâinile. Durerile mari aveau să vină mai târziu, căci rănile au copt.

Duba în care eram transportaţi era rău mirositoare şi mizerabilă. Călătorisem toată noaptea din Bucureşti la Aiud. Roţile trenului au scrâşnit şi hurducătura a luat sfârşit.

Duba a fost decuplată şi lăsată în gara Aiud. Temnicerii au apărut şi au ordonat să coborâm. Aveam bagaje multe – parcă presimţeam că prigoana aceasta va fi îndelungată – şi erau grele, căci purtam cărţi multe pentru a studia. Vedeam în temniţă o universitate a dăruirii şi a jertfei, cât şi prilej de studiu şi meditaţie. Cu greu am sărit din dubă, aruncându-ne unii altora bagajele.

Nămeţii erau înalţi şi gerul iernii din ianuarie 1942 îngheţase tancurile germane în jurul Moscovei. Eram încă tineri şi plini de vise. Lume multă venise în gară să ne vadă, dar trei cercuri de ostaşi şi de temniceri ne-au înconjurat. „Încărcaţi arm’!”, a răsunat comanda şi am auzit zgomotul metalic al armelor îndreptate spre noi. Am zâmbit amar şi sfidător în acelaşi timp.

La ce bun toată această mascaradă de forţă şi teroare, când nici unul dintre noi nu purtase cândva pistol şi nici nu gândise să poarte? În afară de năzuinţele noastre sublime, nu purtam nimic periculos.

Ostaşii erau tineri ca şi noi, dar uniforma militară depersonalizează. Temnicerii îşi făceau datoria fiecare conform sufletului său. Excela însă Maiorul Magistrat – atunci era numai căpitan, dar avea să devină curând maior – care purta cu emfază frumoasa uniformă albastră a magistraturii militare.

Maiorul Magistrat era un bărbat cam de 40 de ani, bine făcut, voinic, remarcându-se prin părul lui alb, care îi dădea o falsă nobleţe. Era nedormit, acru şi nebărbierit, încât am avut senzaţia că vine din prima linie a frontului. Privea la noi, la ostaşi şi la public cu severitate. Dădea impresia că exercită o misiune atât de importantă, încât va decide destinele omenirii.

Noi ne-am încrucişat privirile şi am zâmbit la grosolana lor înscenare. Maiorul Magistrat a strigat cu voce de tunet răguşit:

– Ascultă comanda la mine! Din acest moment vă găsiţi sub comanda mea. Cer disciplină fără murmur şi fără şovăire. Ostaşii vor trage din plin dacă veţi încerca să faceţi dezordine. Vom porni în convoi către penitenciar. Voi reprima orice indisciplină. Fiţi gata, pornim!

Convoiul s-a pus în mişcare cu greu, căci înotam în nămeţi de zăpadă, împovăraţi de bagaje şi înlănţuiţi la mâini şi la picioare. Ne-am luat rămas bun de la gara libertăţii. Am privit cerurile, apoi casele cu livezi şi chipurile îngrozite de bărbaţi, femei şi copii, oprindu-ne cu sfâşieri de inimă la fetele ce ne zâmbeau pentru ultima oară, căci de aici înainte lumea era distanţată de noi prin zăbrele şi zăvoare şi ziduri înalte. Eram flămânzi dar adânci forţe lăuntrice ne dădeau senzaţia căţărării către ideal.

Aiudul este o temniţă veche construită de austro-ungari. Corpul ei central e un celular în formă de T, cu trei etaje, cu peste 300 de celule, lăsând în mijlocul construcţiei un coridor de sus până jos, încât din centru se vede totul panoramic. Mai este un corp cu celule mari comune. În fundul curţii este zarca veche, celular igrasios şi mizer. Alături este o fabrică unde se lucrează cu deţinuţi. Mai sunt grajduri, bucătării, magazii şi o infirmerie.Noi am fost duşi în celular. Priveliştea era impresionantă, căci din toate părţile te priveau uşi fără ochi, în dosul cărora erau ochi ce nu puteau privi. Părea un cavou cu oameni vii. Părea un vapor ce transportă robi. Un murmur surd şi monoton ne-a sfredelit sufletele. Îngheţaseră mâinile pe bagaje şi sângele în vene. Eram în continuare înconjuraţi de garda înarmată iar temnicerii au purces să ne percheziţioneze. Maiorul Magistrat a anunţat:

– Fiecare deţinut are dreptul la un singur costum de haine, la trei schimburi de rufărie, o singură pereche de încălţăminte, un săpun şi pasta de dinţi. Toate cărţile vor trece prin cenzură şi vi se vor da în funcţie de comportarea voastră. Aveţi voie să primiţi o singură scrisoare pe lună şi să scrieţi tot câte una, trecând prin cenzură. Aveţi voie să primiţi un singur pachet de alimente de maximum 10 kilograme pe lună. Sunteţi condamnaţi de drept comun şi veţi începe executarea pedepselor prin regim celular sever. Fiecare va fi condus la o celulă. O oră pe zi veţi fi scoşi la aer în curte. Nu se admite nici o legătură cu paznicii. Se pedepseşte orice abatere de la regulament. Nu aveţi voie la nici o activitate organizată. Orice plângere mi se adresează mie personal, căci aici numai eu decid. Ne găsim în stare de război şi se aplică legea marţială. Dacă încercaţi să evadaţi veţi fi împuşcaţi pe loc, dacă veţi provoca conflicte cu paznicii veţi fi aspru sancţionaţi. Să vă intre bine în cap aici sunteţi deţinuţi. Legea nu vă iartă. Dacă vă opuneţi destinelor ţării, armata este decisă să vă extermine. Cer disciplină fără murmur şi fără şovăire. Când întâlniţi un paznic ori vă vizitează cineva, staţi în picioare în poziţia de drepţi cu căciula scoasă de pe cap şi înainte de a aştepta să vi se spună bună ziua, veţi saluta cu: „Să trăiţi domnule grad!”; iar dacă va fi civil cu: „Să trăiţi domnule inspector!”. Personalul de pază vi se va adresa cu „tu” iar voi veţi vorbi la pluralul reverenţios „dumneavoastră” şi abaterea de la această decizie se va sancţiona sever. Mareşalul şi aliaţii noştri sunt decişi să vă aplice cele mai severe pedepse dacă nu vă supuneţi ordinelor şi dispoziţiilor în vigoare. Nu vreau să mă răzbun, căci nu am de ce să mă răzbun pe voi. Sunteţi nişte victime ale unor rebeli care au trădat ţara, pe Mareşal, armata şi pe Aliaţi. Sunt şi eu naţionalist ca şi voi. Sunt doctor în drept, port cu cinste uniforma magistraturii militare, am fost erou în primul Război mondial, decorat cu cele mai înalte onoruri, căci corpul meu a fost ciuruit cu 36 de gloanţe. Am familie onorabilă şi copil pe care vreau să îl cresc în spiritul iubirii de neam. Sunt român neaoş din moşi strămoşi.

Dacă veţi fi disciplinaţi şi cinstiţi, veţi fi reabilitaţi, căci ţara are nevoie de energiile voastre. Acestea fiind zise, ordon disciplină fără şovăire şi fără murmur.

Cam aşa a sunat cuvântul Maiorului Magistrat la primirea noastră în Aiud. Ordinele erau severe. La percheziţia efectuată am fost lăsaţi golaşi, dar cel mai greu ne era să suportăm umilinţele aşa-zis regulamentare.

***

Suferinţele pe care le-am îndurat ulterior ne-au maturizat, am găsit răspunsurile cuvenite, ne-am definit conştiinţa creştină, dar chiar atunci, în tinereţea aceea tumultuoasă, am fost animaţi de cele mai frumoase idealuri. Târziu vom înţelege şi fenomenul politic dar îl vom părăsi, întrucât ne vom dedica religiosului. Un dram de nebunie sfântă a rămas în noi şi astăzi, căci Hristos este în continuare prigonit, batjocorit, discreditat şi rău înţeles. Forţele anticreştine din lume sunt colosale iar un Hristos deplin, aşa cum ni s-a descoperit nouă, nici creştinii nu sunt pregătiţi să primească.

Să revenim însă la Aiud. Regimul penitenciar a fost dur, mâncarea mizeră, izolarea grea, apa îngheţa în celulele noastre. Maiorul Magistrat ne teroriza. Nimeni, dar absolut nici o forţă din lume ori din ţară nu ne-a sprijinit.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 30-41)

Primii ani de viaţă duhovnicească

Standard

M-am născut român şi trăind în atmosfera religioasă autohtonă, cu slujbele bisericeşti şi tradiţiile obşteşti ale poporului (colinde, irozi, pomeni, denii, Rusalii, mucenici), cu bunici credincioşi şi o mamă evlavioasă, s-au format în mine sentimentul şi convingerea că Iisus este prezent pretutindeni, că atât în Altar cât şi în suflete oamenii se întâlnesc cu El, că El pluteşte în văzduh cu toţi Îngerii Lui, ajutându-ne să ne sfinţim şi să ne mântuim.

Relaţia cu Iisus era naturală, familiară şi permanentă, viaţa fiind inimaginabilă fără El. Mi se părea că aşa a fost dintotdeauna şi aşa va fi necontenit. Dumnezeu dădea plinătate sufletului meu. El răspundea necesităţii de curăţie, desăvârşire şi ideal din mine.

Nu am avut o educaţie religioasă şi cu atât mai puţin o instrucţie teologică, ba chiar creştinii şi preoţii pe care i-am cunoscut atunci, cu mici excepţii, puteau deruta şi pe un convins credincios. Pe mine însă nu m-a tulburat nimic, ci mai vârtos am tins spre sfinţenia pe care o simţeam plutind pretutindeni şi care încălzea sufletul meu de copil şi de tânăr. Atmosfera spirituală în care am trăit pruncia a fost eficace în religiozitatea mea de o viaţă întreagă, căci nu instrucţia este esenţială, ci trăirea cu Dumnezeu împreună.

Îmi dau seama că pe atunci chipul lui Iisus era confuz în mintea mea din punct de vedere intelectual, dar intens şi greu în trăire lăuntrică. El era bucurie, era tot ce poate fi frumos, bun şi adevărat şi cuprindea toate năzuinţele mele.

Deci până la majorat am fost un creştin tradiţionalist dar viu, Iisus fiind taina şi izvorul vieţii mele.

Dar Dumnezeu nu voia să mă opresc aici. El voia să-L descopăr pe Iisus duhovniceşte. Aşa se face că la 21 de ani am intrat în temniţă.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2012, p. 28)

”Purtați-vă crucea” – Cel mai mare discurs al lui Ioan Ianolide

Standard

La Aiud, în 1945, când Ioan Ianolide a venit în celula în care mă aflam cu Marin Naidim şi ne-a spus, aproape plângând, că simte nevoia să fie aproape de noi, să se împărtăşească de aceleaşi bucurii tainice ale Mantuitorului Hristos – deşi avusese până atunci o atitudine niţel de bravadă faţă de provocările administraţiei şi suferise consecinţele – pentru că nu ştiam cum să procedăm, l-am rugat să meargă la Valeriu şi să-i împartăşească starea şi dorinţa sufletului lui.

Ioan a crezut că în felul acesta vrem să scăpăm de el, neacordându-i încredere. Totuşi şi-a destăinuit toate stările sufleteşti cu toate frământările de conștiinţă. Valeriu nu l-a lăsat să vorbească. L-a îmbrăţişat ca pe un frate pe care de mult îl aştepta la poarta sufletului său. L-a ridicat cu dragostea lui pe treapta depăşirii prea marii scrupulozităţi de constiinţă, pe care se afla ca pe o muchie de cuţit, nehotărât încă dacă să rupă cu o formă şi un stil de viaţă întâmplătoare şi închipuită, pentru a opta pentru viaţa traită în Hristos, în ascultare faţă de Cuvântul şi Biserica Lui.

Ioan Ianolide se încleşta ca un cruciat urcând dealul Golgotei, stropit cu propriu-I sânge. (…)

După eliberare, Ioan Ianolide, grav bolnav, îngrijit de părinţi şi de soţia lui, a lucrat tot timpul, sculptând în os medalioane şi cruciulițe pe care le împărţea celor din jur. Nea Doncea, unul dintre muncitorii legionari bucureşteni arestat şi eliberat de mai multe ori de-a lungul anilor, a luat parte la înmormantarea lui. Ne-a spus că un săculeţ cu astfel de medalioane si cruciuliţe, sculptate până ce vederea nu l-a mai ajutat, au ramas de la Ioan, cu dorinţa de a fi dăruite celor ce vor să le primească. Era cel mai mare discurs al său pentru neamul nostru: ”Purtaţi-vă crucea!”

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pag. 185)

Unul dintre cei mai deosebiți deținuți

Standard

Am pomenit de loan Ianolide. Şi el a fost unul dintre cei mai deosebiţi deţinuţi, împartăşind întru totul ideile lui Valeriu. A supravieţuit grelelor încercări din închisori, până în 1964, când a fost pus în libertate, după douazeci şi trei de ani de temniţă. A murit în februarie 1986.

Şi el a jucat un rol deosebit în viaţa celor cu care împărtăşea calvarul. Totdeauna era gata să ajute pe oricine, cu sfatul sau cu fapta. La el găseam, în clipe grele, izvorul de întelepciune şi tăria de a le putea depăși; era un fel de alter ego al lui Valeriu.

Aici [la Targu-Ocna] m-am convins că esenţialul pentru trecătoarea viaţă a omului pe acest pămant este câştigarea vieţii veşnice. Poate mulţi vor zâmbi la afirmaţia mea, mai ales cei care nu cred în caracterul etern al vieţii. Dar numai când te afli în pragul marii treceri, în confruntarea directă cu moartea, te convingi că numai veşnicia şi nu altceva este singurul lucru esenţial. (…)

Am fost ajutat mult şi de cei în preajma cărora am avut prilejul să stau şi în special de Valeriu Gafencu, loan Ianolide, Gheorghe Jimboiu…

(Aristide Lefa – Fericiți cei ce plâng, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1998, pag. 85-86)