Arhive pe autori: Claudiu

Despre conștiința păcatului

Standard

Credinţa şi frica de Dumnezeu conduc la conştiinţa păcatu­lui[1], care la rândul ei naşte pocăinţa dureroasă pentru răul săvâr­şit şi năzuinţa fierbinte pentru binele ce trebuie săvârşit. Este lu­crarea lăuntrică a înnoirii omului vechi printr-un om nou, re­născut prin harul Spovedaniei.

Dacă harul Botezului oferă credinţa, harul Spovedaniei sus ţine neîncetata luptă cu păcatul şi necontenita înnoire în duh. Pornind de la păcatele grave cu fapta, conştiinţa se judecă pe sine în faţa lui Dumnezeu, până ce omul ajunge să curăţească gândurile şi intenţiile cele mai fine din lăuntrul lui.

Conştiinţa păcatului dovedeşte capacitatea omului de a se învinge pe sine însuşi, răul din lume şi duhurile satanice din văzduh. Creştinul este biruitor nu prin orgoliu, dovadă a incon­ştienţei, ci prin smerenie, dovadă a conştiinţei limitelor condiţiei omeneşti.

Adesea însă conştiinţa este împietrită şi de aceea trebuie folo­site prilejurile de venire în simţire a conştiinţei, care dau o trans­parenţă a mişcărilor lăuntrice şi exterioare. Suferinţele sunt das­călul cel mai eficace al conştiinţei păcatului, deşi acolo unde nu există credinţă, în loc să curăţească, ele înrăiesc şi mai mult omul.

Pocăinţa începe cu durere, părere de rău şi lacrimi amare şi cu hotărârea de a nu mai păcătui, dar termină în bucuria păcii lăun­trice, în dulceaţa iubirii care desăvârşeşte, în negrăita contemplare a lui Dumnezeu. Pocăinţa nu numai că ne smulge din egoism şi trufie, dar prin ea eul moare pentru a via Hristos în om.

Conştiinţa păcatului este vederea Legilor lui Dumnezeu, e un control necontenit de sine, e înnoirea care sfârşeşte în desăvâr­şire, însă nu conştiinţa păcatului, nu severitatea şi autenticitatea pocăinţei purifică şi desăvârşesc omul, ci harul lui Dumnezeu[2]. Conştiinţa păcatului este o lucrare directă a harului, în vreme ce spovedania este lucrarea harului mijlocită prin Sfânta Taină.

Spovedania este un proces al conştiinţei, o adevărată artă ori o ştiinţă atotcuprinzătoare şi se face metodic. Un mod greşit de pocăinţă poate conduce pe om la grave erori de fond ori la eşecuri repetate. Nu-i nici o altă întreprindere mai fină decât lucra­rea cu sufletul oamenilor, cu ceea ce au mai intim şi mai scump în ei. Duhovnicul are de îndeplinit, pe lângă rolul de iconom al harului, pe acela de sculptor al lăuntrului oamenilor şi de păs­trător al tainelor conştiinţelor lor.

Nu putem încheia aceste gânduri despre conştiinţa păcatului fără a aminti că există în mod natural, ereditar, social, cultural, politic şi o conştiinţă colectivă a păcatului, întrucât există un pă­cat colectiv şi o răspundere colectivă. Cu cât responsabilităţile sunt mai mari în lume, cu atât se cuvine a fi mai acută şi con­ştiinţa păcatului la cei ce le poartă. Şi cu atât mai vastă şi mai importantă apare misiunea duhovnicilor, cu cât ei mlădiază conştiinţele complexe şi majore ale elitelor lumii.

Fericită va fi lumea când oamenii care iau decizii şi deschid orizonturi noi, cei ce fac legi, cei ce scriu, cei ce învaţă, cei ce cu­nosc, deci toţi cei ce înrâuresc colectivitatea prin activitatea lor, şi în primul rând preoţii care se îndeletnicesc cu cele sfinte, vor sta cu conştiinţele treze în faţa lui Dumnezeu în lucrarea ce o săvârşesc.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 455-457)

[1] ”Celui care s-a desfăcut de orice prietenie cu păcatul, care s-a sculat pri­veghind şi păzind porţile sale, Dumnezeu îi dă un mare dar: vederea păcatului său.” (Sf. Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, vol. III, p.143). (N. ed.)

[2] ”Vă spun adevărul: nu ştiu nimic bun în mine însumi şi în mine sunt multe păcate, dar harul Duhului Sfânt mi-a şters mulţime de păcate şi ştiu că celor ce luptă cu păcatul Domnul le dă nu numai iertarea, dar şi harul Duhului Sfânt, care bucură sufletul şi-i dă o pace dulce şi adâncă” (Sf. Siluan Athonitul, între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, p. 127). (N. ed.)

Despre frica de Dumnezeu

Standard

Frica de Dumnezeu este paza libertăţii, iar frica de lume este uşa robiei. Frica de lume supune lumii – iar lumea îl degradează pe om – pe când frica de Dumnezeu supune lui Dumnezeu – iar Dumnezeu îl eliberează, îl desăvârşeşte şi-l face pe om stăpân în lume[1].

Frica de Dumnezeu conduce la frica de păcat, la conştiinţa responsabilităţii şi misiunii umane, căci ea este de fapt îndrăz­neală în cele sfinte, în cele bune, în adevăr. Frica de Dumnezeu ţine duhul treaz, conştiinţa vie, viaţa neprihănită şi lumea în orânduire dumnezeiască, iar frica de lume adoarme duhul, dă confuzii de conştiinţă, împătimeşte viaţa şi lumea devine insu­portabilă.

Cu frică şi cu cutremur să stăm necontenit în faţa lui Dumne­zeu şi vom fi fericiţi pe pământ şi-n veci, fericiţi în noi înşine şi în relaţiile dintre noi, căci conştienţi fiind de nimicnicia noastră, ne trezim în Hristos, îndrăznim în Hristos, biruim în Hristos.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 455)

[1] Şi Sfinţii Părinţi vorbesc de cele două frici: frica de Ziditor, ”începutul înţelepciunii”, care înnobilează pe om şi frica de cele zidite, ”laşă şi nebăr­bătească”, ce înjoseşte sufletul. ”Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său. Dar cel ce nu se teme încă de Acesta, se teme şi de umbra sa” (Sf. Ioan Scărarul, Filocalia, IX, cuv. XX). (N. ed.)

Acasă la rugătorul inimii

Standard
Casa părintească a lui Ioan Ianolide

Casa părintească a lui Ioan Ianolide

În faţa mirenilor celor iubitori de Dumnezeu, te cutremuri! Câţi dintre ei nu şi-au dorit viaţa monahală? Şi câţi nu şi-au urmat neştiuţi calea lor, împlinind până la capăt datoria către Dumnezeu şi semeni! Unii au pătimit zeci de ani în temniţele comuniste; smeriţi nevoitori ai rugăciunii celei neîncetate!… Şi iată pildă a sfârşitului lor:  „Părinte, sunt un om păcătos! Nici măcar către cei apropiaţi nu am putut rosti cuvânt, căci mi-ar fi reproşat, pe bună dreptate: Ce, eşti cumva preot? În cele ale credinţei, părinte, m-am simţit întotdeauna asemenea unui impostor…”
Citiţi Întoarcerea la Hristos a lui Ioan Ianolide… Nu mi-a venit să cred, lecturând cartea, că mărturisitorul acesta s-a născut în satul vecin cu cel al copilăriei mele. Nimeni nu-mi vorbise despre el vreodată… A doua zi de Paşti, anul acesta, nu am mai răbdat; am ţinut să merg neapărat acasă la Ioan Ianolide…

Dobroteştii lui Ianolide

Drumul până la Dobroteşti l-am străbătut cu teama în suflet că s-ar putea să nu aflu nimic concret despre mărturisitorul Ioan Ianolide; că poate la mijloc s-a strecurat vreo greşeală…. Mă tot întrebam: va mai fi pe lume cineva care să-l fi cunoscut?
Pădurea familiei Berindei, de până-n Dobroteştii lui Ioan Ianolide, părea că nu se mai termină… „La conac”, în pădurea Beucii, arhitectul

Niculache Ianolide, tatăl lui Ioan

Niculache Ianolide, tatăl lui Ioan

Ion Berindei a lucrat la proiectul Palatului Culturii din Iaşi. „ La noi, la pădure, s-a născut Palatul” – îmi spuneau adesea bătrânii din sat. De ce nu am aflat de la ei şi despre Ianolide? – îmi reproşam pe cale. La luncă, în apropiere de Droboteşti, întreb despre casa lui Ianolide pe un păstor. Rămâne o vreme pe gânduri. „Păi Niculache Ianolide a avut casa chiar aici unde ne aflăm, la luncă… Avea teren mult, dar administra şi moşia Berindeilor. Om tare priceput”. „Nu moşia lui Polimeride?” – întreb, surprins. „Nu, a Berindeilor!” – îmi răspunde omul, sigur pe sine. Nu se zăreşte nici urmă de casă însă. „S-au dus casele domnului Niculache şi ale lu’ domnu’ Dumea Berindei! Da’ domnu’ Niculache mai are o casă la noi, la Doage (Dobroteşti). Întrebaţi de casa lui Niculache Grecu, ori a Mariei Ciobanu”. „Care Maria Ciobanu?”, tresar. „Profesoara, fata lui Niculache”. Sora lui Ioan Ianolide fusese profesoară chiar la şcoala la care am învăţat!.. Mi-am spus că una ca asta nu putea fi adevărat…

Sfatul bătrânelor

Păstorul nu şi-l mai aducea prea bine aminte pe domnu’ Ionel a’ lu’ Grecu: „A fost mai mult prin puşcării, a plecat de mult de-acasă”. De sora lui Ianolide ştia însă că a fusese căsătorită cu un basarabean şi că a rămas până la moarte în casa părintească.
De cum intrăm în sat, începem să călătorim cu întrebarea.
Dobroteştii, pe jumătate, este un sat de păstori ardeleni, trecuţi cu turmele lor peste Carpaţi, în vremea Mariei Tereza. Oameni harnici şi întreprinzători… În poiana bisericii, întâlnim un fel de sfat al bătrânelor, aşa cum se obişnuieşte la ţară în zilele de Paşti. – „Şi zici, mata, că vrei să ştii unde e casa lui Niculache Grecu ? „Era chiar grec?- întreb mirat… „Acu’, dacă era grec ori macidonean, nu ştiu, dar nu vorbea româneşte aşa ca pe la noi” – îmi răspunde una dintre femei. O bătrână trimite îndată după doamna Valica. Până vine dumneaei, comentează hâtru alături de celelalte: „S-a făcut mare boieroaică Valica noastră!”. Doamna Valica are în grijă, din încredinţarea nepoatelor conului Niculache, casa în care s-a născut Ioan Ianolide. Pornesc împreună cu o parte din sfatul bătrânelor, pe o uliţă îngustă cât o potecă, cu garduri brodate până sus cu mâna Maicii Domnului. Mă tot întreb cum aş putea începe discuţia…

„Eu am ars hainele domnului Ionel, când a venit de la puşcărie”

Doamna Valica ne invită să intrăm în curtea conului Niculache. „De fapt, despre Ioan, fiul dumnealui, aş vrea să vă întreb, îndrăznesc în cele din urmă… Maica Lixandra, una din bătrâne, tresare la auzul acestui nume: „Despre domnu’ Ionel, domnu’ Ionel, care a făcut 23 de ani de puşcărie?!”. „Exact. L-aţi cunoscut?”. Femeia tace o vreme, apoi, când dă să povestească, o podidesc lacrimile: „Mamă, îl văd ca ieri! A venit acasă după 23 de ani; şi ne-am pus pe-un plâns, cu coana Ispasia, mama lui Ionel, nevasta lui Niculache, şi cu toţi vecinii. Avea hainele petic lângă petic şi era slab… slab!… Da’ parcă domnu’ Ionel, aşa cum era, strălucea… Coana Ispasia mi-a dat hainele lui. Du-te Lixandro şi arde hainele băiatului, ca să nu le mai văd, că nu mai pot!…. Am pus gaz peste ele şi le-am dat foc aici în bătătură. Parcă văz şi acum cum ardeau hainele domnului Ionel…”

Aspasia Ianolide, mama lui Ioan

Aspasia Ianolide, mama lui Ioan

„Am avut un crez… Aşa mi-a spus domnu’ Ionel”

Se lasă tăcerea…Bătrânele au cunoscut îndeaproape familia lui Ioan Ianolide. Maica Lixandra povesteşte din nou: „De ce domnu’ Ionel, de ce domnu’ Ionel, n-aţi semnat, ca să veniţi mai repede acasă, cum au mai făcut şi alţii?” – l-am întrebat. „Am avut un crez, Lixandră. Dacă aş fi lepădat crezul meu în Dumnezeu, n-aş mai fi fost creştin, n-aş mai fi fost român… Aş fi fost doar o umbră pe faţa pământului. O umbră! N-aş mai fi fost Ioan pe care îl vezi acum înaintea ta». Aşa mi-a spus. La Gherlă, erau gratii peste apă cu şerpi pe dedesubt…”. Maica Lixandra tace din nou. Gândurile o poartă departe… Tanti Valica deschide apoi uşa casei în care s-a născut Ioan Ianolide. Casă aproape pustie, în care ne sfiim să păşim. Aflu că domnu’ Ionel nu a venit chiar des pe-acasă, după eliberarea sa din temniţă. Fotografii de familie şi tablouri atârnă, uitate de vreme, prin camere goale. Îmi spun că aceasta s-ar putea să fie prima şi ultima oară când le văd. Doamna Valica le scoate rând pe rând la lumină, afară, în curte… Le şterge uşor, de păianjeni, cu mâna tremurândă, îndemnându-mă: „Dacă vreţi, fotografiaţi-le, ca să rămâie”.

Un reper al credinţei neamului românesc

Ar fi păcat ca această casă să fie înstrăinată. Chiar mă gândesc, pentru o clipă, în timp ce privesc tablourile şi iarba fragedă din curtea lui Ioan Ianolide, că o mânăstire ar putea face aici un mic metoc. Un reper al demnităţii noastre româneşti. Dacă aţi citit Întoarcerea la Hristos, sunt sigur că realizaţi că nu sunt doar vorbe aruncate la întâmplare.
Maica Lixandra priveşte spre portretul unei femei frumoase, cu privirea demnă: „Ispasie, Ispasie!… Ce-ai mai suferit, cât a fost închis domnu’ Ionel!”. „Credincioasă femeie a fost doamna Ispasia! Era din Tecuci, un sat vecin cu al nostru. Respectată de toată lumea şi tare miloasă!” – o descrie doamna Valica pe mama lui Ioan Ianolide.
Îmi plec capul tăcut, ascultând vorbele înţelepte ale bătrânelor. Parcă trăiesc un vis. Le mai întreb o dată, pentru a fi sigur: „La Berindei a fost administrator domnul Niculache?” „La luncă, mamă, la Berindei. Vara mai mult la luncă stătea. Mergea şi domnu’ Ionel. Şi după ce-a venit din puşcărie se mai ducea pe-acolo”.
Chiar mă întrebam, traversând pădurea, în drum spre Dobroteşti: Ce m-a atras, când am primit în dar, prima oară, un volum din Filocalia, să vin la luncă, la linişte? Poate că au fost la mijloc chiar rugăciunile acestui neştiut mărturisitor, înălţate în bezna comunistă, pentru oamenii din locurile sale natale, pe cale să îşi piardă credinţa. Îl cunoscuse pe Hristos prin pătimiri inimaginabile în temniţele comuniste, ca şi prin neîncetata rugăciune a inimii. Un întreg popor, în acel timp, era purtat spre adâncul rătăcirii. Sunt ferm convins că Recursul la Ioan Ianolide este astăzi mai actual decât oricând.

(Gheorghiță Ciocioi – Lumea Credintei, anul VI, nr. 6 (59) Iunie 2008)

Despre Ioan Ianolide și drama unei iubiri frânte de tăvălugul comunist

Standard
Valentina Gafencu

Valentina Gafencu

Doamna Valentina Gafencu, sora martirului Valeriu Gafencu (1921-1952) şi logodnica pătimitorului creştin Ioan Ianolide (1919-1986), nădăjduieşte şi astăzi că neamul românesc va renaşte. De altfel, întreaga sa viaţă a privit lucrurile doar din perspectiva mântuirii… (Gheorghiţă Ciocioi)

Aţi locuit în satul lui Ioan Ianolide?

Da. Mergând să-l vizitez pe Valeriu, prin toate puşcăriile prin care a trecut, l-am cunoscut pe cel mai bun prieten al lui, pe Ioan. La Galda, ei s-au aflat o perioadă într-un fel de semi-libertate. Cunoscându-l mai bine pe Ioan, după o vreme, am hotărât să ne logodim. Logodna s-a petrecut în biserica din colonia de la Galda, înaintea preotului. A fost şi mama, au fost şi părinţii lui Ioan. Mama, săraca, a spus aşa, ca pentru sine: „Doamne, încă un puşcăriaş în familia noastră!”. Ioan, ca să fim în siguranţă, ne-a trimis la Dobroteşti. Am predat acolo limba română, locuind în casa mătuşei lui Ioan. Avea două case, de fapt.

Cât timp aţi locuit la Dobroteşti?

Aproape 5 ani. În 1952, fiind la clasă, a venit primarul comunei, Popa, şi mi-a spus: „Bine că v-am găsit aici! Sunteţi urmărite de miliţie. Cred că ar fi mai bine să plecaţi. Mai vreau să vă spun că soţul d-voastră, Valeriu Gafencu, a murit la Târgu Ocna”. „E fratele meu” – i-am spus… Şi a trebuit să plecăm din Dobroteşti. Nu am avut permisiunea să mergem însă la înmormântarea lui Valeriu…

Unde v-aţi mutat?

Am plecat cu mama la Ploieşti. Acolo am stat mai mulţi ani. Prin 1962, a venit la noi tatăl lui Ioan cu sora lui, Maria. Tatăl lui Ioan era de neam aromân. Om drept. Mi-a spus, reproduc exact: „Valentina, l-ai aşteptat 18 ani pe Ioan. Nu ştim dacă mai trăieşte ori nu. Nu mai ştim nimic despre el de atâţia ani. Noi te sfătuim, dacă găseşti un suflet bun, să te căsătoreşti”. Mi-au căzut foarte greu aceste cuvinte. Aveam pe atunci aproape 39 de ani. Am făcut cunoştinţă, printr-o rudă, cu viitorul meu soţ. Acesta se întorsese nu demult din Uniunea Sovietică, după 16 ani de prizonierat. Nu dorise să se întoarcă acasă cu diviziile „Tudor Vladimirescu” sau „Horia, Cloşca şi Crişan”… După 2 ani avea să fie eliberat din puşcărie şi Ioan. Vă daţi seama…

Aproape că nu ştiu cum am mai putea continua discuţia…

Eram căsătorită de-acum. A trimis vorbă, fără să ştie despre acest lucru, printr-o cunoştinţă, să-l aştept la gară. Locuiam lângă Bucureşti, în Voluntari. Nu m-am putut duce. A venit mai întâi la o mătuşă de-a lui, de pe strada 1 Mai. Avea hainele rupte. Văzând că nu l-am aşteptat, înspăimântat, a întrebat de toţi. Pe mine m-a lăsat la urmă. Mătuşa, în acea seară, i-a spus că eu sunt bine… Când a aflat1 adevărul însă, a doua zi, a început să tremure tot… Ne-am întâlnit, în cele din urmă… Mi-l aduc aminte şi astăzi pe Ioan, în spital, dându-mi o hârtie şi un creion ca să scriu: Iartă-mă! L-am întrebat, atunci când a înţeles mai bine situaţia, după ce a luat legătura cu familia lui, dacă ar trebui să divorţez. Ioan mi-a spus, zdrobit, că Taina Cununiei este mai mare decât logodna… În 1986, el s-a mutat la cele veşnice. Tot timpul sculpta mici troiţe, cruciuliţe… şi se ruga… A murit şi soţul meu, care a stat 16 ani în Siberia… Ce pot să vă mai spun despre viaţa noastră?

D-nă Valentina Gafencu, ce v-a ajutat să rezistaţi, să vă purtaţi crucea până astăzi?

Singur Dumnezeu. Credinţa că El toate le ştie, toate le vede. Aşa am văzut eu lucrurile.


1. Ioan Ioanolide avea să mărturisească în memoriile sale despre aflarea acestei vești dramatice: ”M-am încovoiat şi am izbucnit într-un plâns înfundat, care nu se va sfârşi niciodată din sufletul meu. Totul era un dezastru, o ruină, o paragină iar eu o nălucă, o arătare, o himeră.”

Ion Ianolide – ”Înalt, frumos, dotat cu alese trăsături sufletești”

Standard

Într-o dimineață, când deținuții se plimbau în curtea cealaltă1, Virgil Ionescu, rămas singur în cameră, și-a tăiat venele de la mâna stângă, în semn de protest față de începerea, de reînceperea defapt, a acțiunii de reeducare prin bătaie. Când a venit un deținut să-i anunțe pe ceilalți ce se întâmplase, vestea a fost egală cu explozia unei bombe. Plimbarea s-a întrerupt brusc. După o clipă de tăcere derutantă, cei din curte s-au năpustit strigând spre ușa clădirii, cu intenția declarată de a-i pune la punct pe cei ce pregăteau reeducarea. În fața lor, în dreptul ușii, s-a oprit cu brațele deschise, Ion Ianolide.

– Stați pe loc. Nimeni nu trece acum dincolo decât dacă mă calcă pe mine în picioare. Vreți să faceți și voi ce fac ei acum, să folosiți forța? Opriți-vă!

Ion Ianolide face parte dintre vechii deținuți condamnați în 1941, toamna, pentru activitatea legionară în cadrul Frățiilor de Cruce. Era atunci student la Drept. Înalt, frumos, dotat cu alese trăsături sufletești, Ion se bucură de o reputație fără greș. Profund credincios, și-a demonstrat în anii de închisoare valabilitatea princpiilor pentru care a fost condamnat.

Intervenția lui s-a dovedit un gest de adâncă înțelepciune, care i-a scutit pe ceilalți de grave consecințe.

(Victor Stoica – Memorii. Petre Țuțea la verticală, Editura Fides, Iași, 1998, pag. 83-84)


1. Acțiunea se petrece la închisoarea Târgu-Ocna.

Ioan Ianolide – omul cu înfățișare de sfânt

Standard

În una din seri1, înainte de a se da masa, a fost adus în cameră un deținut, înalt, frumos, cu o bocceluță sub braț și o batistă plină de sânge, la gură:

– Îl vedeți? zise gardianul, din pragul camerei, face închisoare de peste douăzeci de ani și este bolnav, are nevoie de pat sub geam!

– Mă numesc Ianolide Ioan, fac închisoare din 1941, de pe vremea studenției mele. Sunt bolnav de tuberculoză, scuip sânge, uitați-vă, zise el arătându-ne batista, apoi continuă: pe lângă aceasta mai am o boală, nu-mi pot ține echilibrul. Am fost bătut la cap și tremur mereu, nu mă pot stăpâni!… Este printre dumneavoastră vreun preot?… Dacă este, îl rog să mă binecuvinteze!

– Doamne Dumnezeule, binecuvintează pe acest frate Ioan, venit în mijlocul nostru! glăsui preotul Popescu Buzău.

După această binecuvântare, se produseră în cameră câteva minute de tulburare. Deținuții din paturile de sub geam nu voiră să cedeze nici unul locul lui Ioan, care avea absolută nevoie de aer, pentru a-l mai stopa din acțiune pe bacilul Koch. Ianolide, învățat în lunga lui detenție cu fel de fel de certuri și incidente, se așeză liniștit în pat cu Romeo Pușcașu, lipit de peretele ușii.

Ioan Ianolide, de 38 ani, din care peste douăzeci petrecuți în închisorile României, purta cu el două mari daruri date de Dumnezeu: frumusețe sufletească și fizică. Pe drumul pușcăriilor, cât am umblat și eu, nu am întâlnit pe un altul cu suflet atât de frumos, împăcat cu situația în care se găsește. Era un sfânt printre ceilalți. Peste douăzeci de ani de închisoare, trecut prin toate caznele scormonite de mintea diavolească a unor oameni, prin ger, foamete, război și moarte, tifos și tuberculoză. Făcând comparație între chinurile primilor creștini, arși în foc și sfâșiați de fiare, chinurile lui Ianolide le întrece.2 Aceia au suferit câteva minute și au murit, acesta însă este chinuit zeci de ani. În una din zile, fiind cu patul vis-a-vis de el, îmi zice:

– Domnule Ungureanu, tremur, nu pot să-mi țin echilibrul, trebuie să stau în pat. Am fost dus la Sighetul Marmației, la o anchetă, să depun mărturie pentru unul cu care am stat cândva într-o celulă de închisoare. Un om nevinovat. Eu n-am putut să spun minciuni, să-l apăs pe bietul om, n-am vrut să mă încarc cu păcate și pentru asta am fost bătut peste cap.3 De atunci tremur și nu pot să-mi țin echilibrul. Eu nu sunt supărat pe nimeni, îi mulțumesc lui Dumnezeu și îl rog să mă ajute, să le pot suporta pe toate, până mă voi duce4 la prietenul meu Gafencu, mort la Târgu Ocna… Gafencu, un tânăr extraordinar, care în spitalul T.B.C. al închisorii Târgu Ocna, se găsea grav bolnav, împărțea mâncarea și medicamentele cu ceilalți. A fost un adevărat sfânt. Credința, comportarea, gesturile lui, toate îl așează în rândurile sfinților…

În timp ce în cameră se purtau discuții, se iscau certuri, se povesteau dureri, se iveau neliniști, Ianolide, cu figura lui de Făt Frumos, cânta psalmi, degajat de orice frământare lăuntrică. A fost un exemplu de viață, în închisoare, viață înconjurată de nimb dumnezeiesc. (…)

[La Aiud], în aceeași celulă în care a murit Constantin Gane, a fost adus într-un timp Ion Ianolide, omul care a executat peste douăzeci și trei de ani de închisoare, omul cu înfățișare de sfânt.

(George Ungureanu – Camera zero, Editura Fundația Culturală Alexandru Bogza, Câmpulung Moldovenesc, 2009, pag. 139-140, 151)


1. Acțiunea se petrece la Jilava, în vara anului 1960. Ioan Ianolide a a fost transferat la Jilava la începutul lunii aprilie 1960, apoi comutat la Aiud la sfârșitul lunii august 1960.

2. Memorialistul, el însuși un pătimitor creștin, subliniază aici o trăsătură care este defapt generală pentru noii martiri trecuți prin prigoanele secolului XX, dar una aparte față de mucenicii primelor veacuri: anume că cei din urmă au fost supuși la cazne mult mai mari și mai îndelungate decât cei dintâi. Iată cum limitele de îndurare ale martiriului au fost depășite prin depășirea bestialităților inventate de ighemonii secolului XX. Dar cum același Duh Sfânt i-a întărit pe toți mucenicii de-a lungul veacurilor, de la primii până la ultimii, înțelegem că odată cu înmulțirea supliciilor și bestialităților prigonitorilor, înmulțește și Dumnezeu harul, pentru a întări credincioșii spre mărturia cea bună.

3. Bătaia cu palmele, pumnii sau chiar cu bastonul peste cap era un tip de tortură frecvent utilizat de anchetatori Securității, dar aceste metode avea rolul nu doar de a înfricoșa ci mai ales pentru a destabiliza judecata coerentă a celui anchetat.

4. ”până mă voi duce”, cu sensul de ”până voi muri”, ceea ce arată că fericitul Ioan era deprins cu marea înțelepciune de a cugeta tot timpul la moarte, lăsându-se totodată în deplina grijă a Domnului pentru a-L trece cu bine peste toate caznele martiriului.

Despre credință

Standard

Este o mare şansă să te naşti într-o lume creştină, să primeşti harul Botezului şi, prin el, credinţa cea adevărată. Credinţa este adevărata viaţă. Viaţa păcătoasă, pătimaşă, alienată, ateistă duce pe om la disperare şi descompunere, încât îi face necesară cre­dinţa, împăcarea cu Dumnezeu, pentru a se smulge din păcat şi a prăpăși în virtute.

Oricât de ademenitoare este ispita vieţii păcătoase, ea duce până la urmă la scârbă de păcat şi atunci omul caută calea ade­vărată, pe care o găseşte prin credinţă. Bine este a avea harul Botezului în ceasul trezirii conştiinţei, ca să ştii unde să te duci; cel ce nu este botezat, în acel moment va rătăci în deznădejde.

Credinţa este o componentă a sufletului, o modalitate de a fi. Cine nu o are este păgubit de cea mai nobilă dintre virtuţi. Ea îl însoţeşte pe om în lupta cu păcatul, în deznădejdea îndoielilor, în rătăcirea intelectului, în confruntarea cu lumea, în confrunta­rea cu moartea şi cu suferinţa, în zidirea lăuntrică, în desăvâr­şire şi ea va fi prezentă şi în iluminarea taborică, căci Dumnezeu va rămâne mereu ascuns, cu atât mai ascuns cu cât se va realiza mai mult transfigurarea.

Credinţa e o problemă de mărturisire şi de trăire: prin mărtu­risire ea se propovăduieşte, iar prin trăire se plineşte. În faţa nă­valei ateiste, a descompunerii morale, a haosului social, a crizei raţionaliste, a limitării ştiinţifice, a descompunerii şi alienării lumii este necesară nebunia credinţei. Nebunia credinţei nu este fanatism, nu este opacitate, nu este denaturare, nu este negarea realităţii, ci este un plus de luciditate care dă certitudine, este forţa care-l face pe om împărat în lume. Nebunia credinţei este puternică, dar calmă, energică, dar prudentă, biruitoare, dar smerită. Credinţa este maica virtuţilor şi a cunoştinţei, dar poate fi şi victima unor grave erori, ca bigotismul ori fanatismul, care întunecă şi degradează conştiinţa, fapt pentru care este foarte importantă învăţătura de credinţă. De aceea credem în Biserică, căci în ea aflăm adevărata învăţătură.

Harul credinţei creştine adevereşte autenticitatea ei faţă de celelalte religii, căci există un singur Dumnezeu, şi Acela S-a re­velat creştinilor.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 453-454)

Despre paza minții

Standard

Omul neinteriorizat nu poate fi un om duhovnicesc[1]. Dru­mul de la minte la inimă, de la lumea exterioară la cea interioară este cel mai lung, mai complex şi mai ademenitor drum pe care-l poate parcurge omul în viaţă. Începutul lui este războiul nevăzut al gândurilor.

Deosebirea gândurilor se face prin harul care luminează mintea, har primit prin Taina Botezului şi ascuns potenţial în adâncul minţii. În minte se dă războiul dintre gânduri. Ele pur­ced din ”inimă”, aceasta fiind ”subconştientul”, partea cea mai profundă, mai cuprinzătoare, mai tainică a minţii. În ea sălăşlu­ieşte harul Duhului Sfânt, al lui Hristos Dumnezeu.

Deşi este o singură ”inimă”, totuşi ea are o componentă bună şi una rea: partea bună este lăcaş al gândurilor bune, al vieţii cu­rate şi al lui Dumnezeu, iar partea rea este lăcaş al senzualis­mului, al patimilor şi al satanei[2]. Conştiinţa omului sesizează la nivelul minţii duhurile din inimă care o inspiră – bune ori rele – şi atunci mintea se concentrează în sine şi caută locul ini­mii pentru a o curăţi.

Lucrarea lăuntrică necesită o smulgere completă din toată grija lumească, din preocupările şi imaginile lumeşti, mintea concentrându-se asupra lui Hristos Cel ascuns în inimă, ca prin El să vedem lumea ”schimbată la faţă”, transfigurată.

Atât Dumnezeu cât şi satana exercită o atracţie infinită asu­pra inimii omului, dar Hristos Se descoperă ca lumină, ca prin­cipiu al vieţii, ca sfinţenie şi ca duh dumnezeiesc, pe când lucra­rea satanică se descoperă intrinsec ca principiu al morţii, nihi­lism material şi negaţie existenţială. Altfel deci arată interiorul omului dacă este pătruns de Dumnezeu şi altfel dacă este pă­truns de satana. Pentru a-L sălăşlui pe Hristos în noi este însă nevoie de curăţirea gândurilor.

Sfinţii Părinţi disting următoarele etape prin care trece gândul: 1) atacul; 2) însoţirea; 3) patima; 4) lupta; 5) robirea; 6) consimţământui; 7) făptuirea[3]. Paza minţii începe prin a supune orice gând din tine însuţi lui Hristos. Mintea este permanent invadată de gânduri, nu poate sta fără gânduri. Orice gând bun care apare în minte este dublat imediat de un gând contrar, duşman, rău. Atenţia minţii trebuie concentrată şi pusă de pază la hota­rul conştiinţei, acolo unde gândul simplu apare ca o deschidere de noi orizonturi, ca un imbold pe care Sfinţii Părinţi îl numesc ”momeală”. Acesta este atacul.

De acest gând primar, involuntar – fie că e izvorât din natura omului, fie că se iveşte din patima cuibărită în el – omul nu e vi­novat[4], căci nu este elaborat de el, deşi s-a format în el; dar toc­mai pentru că s-a format în el, gândul trebuie depistat şi dus imediat la Hristos Cel ascuns în inimă. Aceasta este calea sigură şi dreaptă, căci războiul gândurilor fără Hristos e un război pierdut.

Prin însoţire se înţelege asocierea gândului ”momeală” cu alte gânduri. Este deja un început de proces interior prin asocia­ţie, care face să dispară caracterul de strictă nevinovăţie al pri­mului gând. De aceea, în loc de a discuta gândul prim cu alte gânduri, e bine a-l duce la Hristos, pentru a se lămuri în Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este focul arzător care mistuie gândurile ne­curate.

Dacă se insistă în asocierea de gânduri, atunci primul gând a fost deja acceptat şi sufletul se ataşează de el, transformându-l în patimă. Lupta cu gândul rău trebuie dată înainte de a deveni patimă, căci după aceea el capătă amploare, captează voinţa şi raţiunea, trezeşte simţurile şi devine foarte greu de învins. Pa­tima începe să-l lupte pe om, să-l momească, să-l chinuie, să-l tulbure, să-l domine: aceasta este lupta. Şi în acest stadiu poate fi învinsă patima, cu mai mult efort, ce-i drept, dar încă nu e prea târziu.

După ce patima l-a luptat pe om, urmează robirea lui, capi­tularea voinţei şi orbirea raţiunii, antrenarea afectelor în sens pătimaş şi angajarea simţurilor la patimă. Procesul lăuntric se focalizează pe patimă cu argumente şi dorinţe, cu planuri şi nă­zuinţe, cu imagini şi perspective, totul fierbe în om sub arşiţa patimii. În acest stadiu, mintea se întunecă, Dumnezeu Se as­cunde, străluceşte fantasma pătimaşă. Acest stadiu este înde­lungat şi laborios, şi din el se scapă foarte greu. Totuşi păcatul este încă intenţional, căci deocamdată nu s-a consimţit la plini­rea lui.

Patima are o înrâurire uriaşă asupra minţii robite de ea şi de cele mai multe ori mintea, după oarecare oscilaţii, îşi dă con­simţământul la faptă. Consimţirea la patimă este păcat grav şi greu de înfrânat. De aici înainte omul caută numai prilejul de a făptui, în care scop gândeşte îndelung, îşi arată toată iscusinţa, făureşte planul de acţiune, stabileşte condiţiile şi momentul faptei şi, în cele din urmă, trece la fapta însăşi. Totuşi este posi­bil ca, chiar acceptând patima, chiar stabilind circumstanţele şi momentul faptei, în ultima clipă păcatul să nu fie făptuit.

Păcatul săvârşit este cel mai grav, repararea lui este plină de dificultăţi şi necesită suferinţă şi lacrimi multe. Păcatul făptuit alterează fiinţa, degradează comportamentul, viciază societatea, întinează natura – or, toate aceste consecinţe ale lui trebuie în­dreptate prin pocăinţă.

Curăţirea de păcate conduce la nepătimirea interioară. La în­ceput ruperea de lume dă senzaţia deznădejdii ori a împietririi, care numai prin rugăciune intensă poate fi înlăturată. De ase­menea, simţurile se revoltă şi devin rebele, ca urmare a înfrânării la care sunt supuse prin concentrarea atenţiei înlăuntru, dar până la urmă se pătrund şi ele de curăţie.

Când simţurile stăpânesc pătimaş sufletul, din inimă purced numai gânduri rele şi procesul de curăţire este foarte greu. În acest stadiu omul nu sesizează duhul din el, căci acesta se face cunoscut numai în măsura sporirii în virtute.

Atât viaţa personală a omului cât şi raporturile în cadrul co­lectivităţii depind de starea lăuntrică a lui. Acţiuni identice în obiectivitatea lor au explicaţii foarte diferite prin duhul care le motivează. Mai mulţi oameni pot privi acelaşi bănuţ de aur, dar unul îi admiră frumuseţea, altul cugetă la sensul lui caritabil, altul vede în el acoperirea unor necesităţi, altul vrea să-l fure, altul ar dori aur mai mult, altul ar vrea să stăpânească lumea prin aur – iată numai câteva posibilităţi de a da conţinut deose­bit aceluiaşi material inert: aurul. Acest fenomen este valabil în toate domeniile. De pildă, cineva face o faptă de milostenie pentru a plini voia lui Dumnezeu, altul însă pentru a-şi satisface amorul propriu, iar altul cu nădejdea răsplătirii.

Cum toate acţiunile trec prin conştiinţă, fiecare gând trebuie curăţit în Duhul lui Hristos din noi, conform învăţăturii lui Hristos despre viaţă şi lume[5]. Treptat, inima se sensibilizează, vede, simte şi deosebeşte – calităţi prin care ea se curăţeşte şi se face sălaş Duhului Sfânt.

Descoperirea lumii interioare se produce treptat şi mintea, pe măsura pătrunderii în profunzimi, devine mai lucidă, simte orice mişcare lăuntrică, sesizează raţiunile lucrurilor şi, în cele din urmă, se iluminează prin Hristos.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 449-453)

[1]  ”E cu neputinţă ca fără paza minţii şi curăţia inimii, care este şi se nu­meşte trezvia, să ajungă sufletul la o stare duhovnicească şi plăcută lui Dumne­zeu” (Isihie Sinaitul, Filocalia, IV, Cuvânt despre trezvie şi virtute). (N. ed.)

[2] ”Omul poartă în sine înclinarea şi spre bine şi spre rău: spre una prin fire, iar spre alta prin pornirea de afirmare de sine a voii” (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia, VII, cap 89). (N. ed.)

[3] Cf. Sf. Petru Damaschin, Filocalia, V, Despre deosebirea între gânduri şi mo­meli; Sf.” Ioan Scărarul, Filocalia, IX, Despre curăţie, cap. 72; Sf. Ioan Damaschin, Filocalia, IV, Cuvânt minunat şi de suflet folositor; Filotei Sinaitul, Filocalia, IV, Cuvânt despre trezvie. (N. ed.)

[4] ”Momeala nu e nici păcat, nici dreptate, ci dovada libertăţii voii” (Sf. Marcu Ascetul, Filocalia, I, Despre Botez). (N. ed.)

[5] ”Trebuie aşadar să distingem bine toate gândurile care ne vin şi să le opunem mărturiei din de Dumnezeu insuflatele Scripturi şi din învăţăturile Sfinţilor Părinţi duhovniceşti şi, dacă nu le găsim conglăsuind cu Cuvântul adevărului, să le alungăm cu mânie de la noi, precum este scris: «Mâniaţi-vă şi nu greşiţi» (Ps. 4, 5)” (Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, II, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 48). (N. ed.)

Despre rugăciune

Standard

Natura, viaţa, lumea, istoria nu au nici explicaţie şi nici fina­litate fără Dumnezeu. De asemenea, cultura, politica, justiţia, ordinea socială şi economică nu au altă menire decât trăirea omului cu Dumnezeu. De la coordonatele permanente şi eterne ale omului şi până la cele mai mici manifestări ale sale, toate trebuie orientate, cu adâncă şi realistă înţelepciune, spre comu­niunea cu Dumnezeu.

În acest scop, Biserica ne pune la dispoziţie o metodă: rugă­ciunea. Rugăciunea este sâmburele vieţii duhovniceşti, este grăirea cu Dumnezeu ori, mai, bine zis, trăirea împreună cu Dum­nezeu, în sens major deci rugăciunea este modul omului de a comunica direct cu Dumnezeu, izvorând din necesitatea de ab­solut a omului. Omul se poate ruga contemplând, cugetând, muncind sau vorbind.

A fost o vreme când omul îl căuta pe Dumnezeu în cele din afară; prin Har, însă, întâlnirea omului cu Dumnezeu se face în inimă, în sine însuşi. Aflându-L pe Dumnezeu înlăuntrul său, omul se regăseşte pe sine şi realizează îndumnezeirea, căpătând conştiinţa de împărat al făpturii.

Dacă Dumnezeu este în toate şi peste toate, atunci trebuie gă­sită ordinea dumnezeiască din viaţă, lume şi istorie. Problemele credinţei nu numai că nu sunt simpliste şi gratuite, ci necesită şi cea mai fină cunoaştere, analiză şi apreciere a vieţii şi a lumii, a naturii şi a omului. În acest sens rugăciunea este şi o cale de cu­noaştere. Atât omul simplu cu inteligenţa sa naturală, cât şi sa­vantul cu vastele sale cunoştinţe sunt chemaţi a-şi plini personalitatea prin trăirea religioasă. Minţile luminate ale secolului XX se întorc la Dumnezeu şi, dincolo de gândire şi cercetare, se roagă.

Rugăciunea este deci lumina supremă ce poate penetra con­ştiinţa şi cunoştinţa omului: lumina necreată. Lumină, forţă, putere, energie avem şi în creaţie, dar omul nu este împăcat fără lumina necreată, care corespunde necesităţii sale de absolut si aspiraţiilor sale de trăire lăuntrică a lui Dumnezeu. Lucrarea omului nu are putere transfiguratoare fără puterea harului dumnezeiesc, de aceea omul trebuie să se facă purtător de Dumnezeu.

Această viziune nu este rezultatul unor lecturi, nici al unei petreceri retrase în singurătate. Am dobândit-o ca rezultat al unei vieţi martirice, în care sufletului i s-au cerut răspunsuri reale şi netăgăduite, precum şi efort suprem şi putere de jertfă. Vorbim din centrul de foc al suferinţei, din încercarea fierbinte a credinţei, din cumpăna subţire dintre viaţă şi moarte. Experienţa noastră de-a omul şi de-a Dumnezeu ne-a învăţat să ne rugăm.

În închisorile anilor 1941-1944 credinţa noastră îşi căuta albia spirituală. De la bun început am considerat temniţa ca un prilej de martiriu, pentru că, deşi eram prigoniţi de o guvernare creş­tină, cumva îi negam autenticitatea şi ne străduiam să fim noi adevăraţi creştini. Am pornit de la credinţa în Dumnezeu, dar nu aveam o cunoaştere temeinică a ei. Recunoşteam autoritatea Bisericii, dar eram febril angajaţi în căutarea noului. Am cercetat cele mai valoroase scrieri ale Bisericii şi ale Sfintei Tradiţii şi ne-am concentrat atenţia mai ales asupra Scripturii, cu deose­bire asupra Noului Testament. Lecturarea lor a adus o prigoană mai intensă, şi deci o adâncire a trăirii noastre lăuntrice.

Temniţa oferea în primul rând încercarea credinţei, în al do­ilea rând condiţii de linişte, asceză şi reculegere necesare vieţii duhovniceşti. Celula era şi chilie, şi arenă romană în care fiarele sfâşiau pe creştini. Cercetarea conştiinţei şi curăţirea lăuntrică prin Taina Spovedaniei ne-au limpezit înţelegerea creştină a omului şi a lumii, iar unirea cu Hristos prin Sfânta împărtăşanie ne-a dat însufleţirea şi bucuria prezenţei lui Dumnezeu în noi. Înţelegeam că pentru a fi creştin este necesară o rupere din toate preocupările şi angajările lumii, până ce omul devine al lui Hristos şi ajunge să gândească şi să acţioneze prin El.

În aceste condiţii am pornit la practicarea Rugăciunii inimii. Prin 1942 au pătruns în închisoare două prezentări schematice ale isihasmului, făcute de către un preot de mir bine informat, dar nepracticant al ei. Apoi a ajuns la noi „Spovedania unui pe­lerin”[1] o cărticică scrisă de un anonim rus într-o formă plăcută, cu aparenţă laică, dar care este o introducere bună în practicarea Rugăciunii inimii. Această carte va fi primul nostru îndreptar.

Formula pe care o rosteam era: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” – pe cât de scurtă, pe atât de intensă. Primele şase cuvinte sunt formate din Numele de foc mistuitor al Dumnezeului nostru, pe care îl invocăm şi îl aducem în noi, trăind împreună cu El; a doua parte a rugăciunii cuprinde omul, cu poziţia sa de templu al lui Dumnezeu, smerit şi fericit, ascultător de Dumnezeu până la moarte. Iată deci exprimată în zece cuvinte relaţia şi comuniu­nea dintre Dumnezeu şi om!

Puterea Rugăciunii este în forţa intrinsecă a conţinutului ei şi are, în secundar, şi avantajul unei maxime concentrări lăuntrice. Formula poate fi şi ”Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” ori simplu ”Doamne, miluieşte-mă”. în raport cu alte lucrări du­hovniceşti, aceasta este cea mai rapidă şi mai intensă. Ea presu­pune însă nişte condiţii prielnice, sufleteşti şi trupeşti, şi un ca­dru adecvat.

În ordinea lăuntrică trebuie o liniştire deplină şi alungarea tuturor preocupărilor, pentru ca omul să se poată concentra ex­clusiv asupra cuvintelor rugăciunii. Atenţia minţii trebuie ori­entată în sine. Descoperind lumea interioară, omul nu trebuie să se oprească la ea, ci să se concentreze asupra rugăciunii, căutându-L pe Dumnezeu în sine. Râvna trebuie să fie neobosită, plină de nădejde, căci multe sunt ispitele şi piedicile ce se opun.

Înainte de toate Rugăciunea trebuie să fie dorire şi iubire neţărmurită pentru unirea cu Hristos, altfel nu e posibil nici un efort. Ori de câte ori se roagă, omul trebuie să moară pentru Hristos ca să vieze în El, iar când rugăciunea îi va fi necontenită, va fi de-a pururi viu în Domnul, Care îi va da pace în suflet, îi va lumina cunoştinţa, îi va înţelepţi cuvântul şi-i va orândui viaţa.

Întrucât la început strădania rugătorului este anevoioasă, e necesar ca încă de la acest început să ne încredinţăm Duhului Sfânt, care va prelua lucrarea până la capăt[2]. Duhul Sfânt se află sălăşluit în noi prin Taina Sfântului Botez şi în măsura în care ne supunem Lui, El devine lucrător, iar omul ajunge pur­tător de Dumnezeu. E nevoie şi de un povăţuitor duhovnicesc experimentat, care să ne conducă la Dumnezeu şi căruia îi sun­tem datori cu ascultarea.

În rugăciune trupul să fie uşurat de patimi şi aşezat în poziţie de trezvie. Privegherea cea mai atentă se face în poziţia şezând, cu capul uşor lăsat în piept, cu pleoapele plecate pe ochi, încer­când să se sesizeze bătăile inimii[3].

Atenţia nu trebuie să se concentreze şi să urmărească un or­gan, nici un simbol, nici o icoană, ci duhul, sufletul, lăuntrul, în ultimă analiză pe Dumnezeu. Totuşi este bine ca orientarea atenţiei să fie în piept, undeva către inimă, căutând însă nu or­ganul, ci sufletul. Căci ”inima” este noţiunea largă în care se cu­prinde omul lăuntric în toată complexitatea Iui.

Prin interiorizare, mintea ia cunoştinţă de miracolul lăuntric. Folosim termenul de ”minte” în sensul larg cuprinzător de inte­ligenţă, luciditate, raţiune, cunoştinţă, conştiinţă. (Noţiunile cu care lucrăm le găsim în Scriptură, la Sfinţii Părinţi, dar şi în lite­ratură şi ne par cu mult mai substanţiale decât schemele ştiinţei numită psihologie. Credem că psihologii au ceva de învăţat din experienţa mistică, morală şi literară.)

Reîntors în sine, omul descoperă o lume vastă şi neliniştită formată din gânduri, idei, planuri, viziuni, dorinţe, sentimente, instincte, patimi, pofte, din forţe vitale, aspiraţii, temeri, necesi­tăţi, idealuri, dorinţa de absolut ori, într-o ultimă analiză, din prezenţa lui Dumnezeu. Totul e în mişcare, într-un joc de forţe contrarii, într-o complexitate ameţitoare.

În acest noian – lăuntrul – omul poate să greşească, dacă nu cumva se dă bătut de la început, cu un sentiment de neputinţă. De aceea Rugăciunea în prima ei fază este un exerciţiu de stră­danie şi de puternică credinţă. În această fază Dumnezeu apare real dar învăluit, ascuns, depărtat. Sentimentul existenţei Lui dă însă forţa necesară efortului solicitat.

Dacă uneori Rugăciunea merge uşor, de multe alte ori ea se împietreşte. Nu trebuie să abdici niciodată de la Rugăciune, chiar dacă pare seacă, formală, oarecum exterioară şi străină, căci, după stăruinţe, ea va căpăta viaţă şi-şi va forma o albie adâncă în sufletul tău.

Este bine ca Rugăciunea să nu fie însoţită de meditaţie, ci, concentrându-se asupra lui Dumnezeu însuşi, omul să aştepte descoperirea Acestuia cu privire la întrebările şi problemele care-l frământă[4].

Rugăciunea trebuie făcută în minte, adesea cu cuvinte ori în­soţită chiar de metanii, închinăciuni şi psalmodiere, după cum prieşte fiecăruia, până când se va ajunge la rugăciunea în inimă. Ordinea este de la suprafaţă către interior, de la trup către suflet.

Presupunem că îndeobşte este cunoscut trupul cu simţurile, instinctele şi patimile lui. Este necesară înfrânarea şi supunerea trupului. Fiecare păcat trebuie înlocuit cu virtutea contrarie lui[5]. E nevoie de multă stăpânire de sine şi statornicie până ce se ajunge la un trup care funcţionează fără patimi şi fără dezordine.

Dar nici o asceză nu este suficientă dacă nu căpătăm, prin rugăciune, trăirea în duh. Rugăciunea împreună cu celelalte nevoinţe duhovniceşti ajută mult la ordonarea vieţii, atât în aflarea măsurii drepte a funcţiunilor ei, cât şi în forţa de a o curaţi şi orienta.

Trecând de la exterior la interior, urmează un şir imens de patimi sufleteşti, printre care cea mai frecventă este mândria, sub nenumăratele ei forme. Viaţa lăuntrică are o mare subţirime duhovnicească. Mintea este necontenit asaltată de gânduri care încep prin a-l momi pe om şi sfârşesc prin a pune stăpânire pe el. Acesta se numeşte războiul nevăzut sau războiul duhurilor.

Mintea trebuie deci să stea de pază la graniţa conştiinţei, acolo unde apar gândurile şi să le supună unui riguros examen, spre a fi respinse ori acceptate înainte ca omul să şi le fi însuşit. Aici intervine puterea Rugăciunii, care fixează Numele lui Dumnezeu în gând şi face din El filtrul gândirii. Cu timpul, Ru­găciunea ajunge să se rostească singură şi fără încetare.

Cantitativ, unii indică trei mii – şase mii – douăsprezece mii de repetări pe zi, noi indicăm ore de rugăciune. Dacă ai două ore de rugăciune bună, ai mult pentru început. Timpul se pre­lungeşte treptat, încât după treizeci-patruzeci de zile se poate trece la faza a doua, când Rugăciunea se va spune în inimă, printr-o participare lăuntrică totală. Este stadiul în care Rugăci­unea se simte, se trăieşte.

Între minte şi inimă este un drum neînchipuit de lung şi aco­perit de o beznă cumplită. Adesea omul se sperie şi e pe cale să cedeze. Trebuie să ai tăria de a te arunca în beznă, cu încrederea că Dumnezeu te va prinde în braţele luminii Sale. Abia de aici înainte vei fi născut din nou, vei fi înnoit sufleteşte prin har. Omul trupesc este cel ce se lasă prins de pofte şi captivat de materie şi el trebuie să moară, pentru a face loc omului duhov­nicesc, care vede şi trăieşte în lumina binefăcătoare a duhului, realizând adevărata viaţă[6].

În timpul rugăciunii apar două feluri de călduri. Este o căl­dură ce vine de la simţuri şi naşte patimi şi este o căldură ce vine de la Duhul şi aduce luminare[7]. Se creează o sensibilitate lăun­trică de mare fineţe, care vibrează şi reacţionează prompt la toate impresiile ce vin din afară, devenind astfel un fel de conştiinţă sensibilă. Starea lăuntrică dobândeşte bucurie dar şi dramatism, căci sesizează cele mai fine şi adânci contradicţii ale existenţei; iar dincolo de ele, se desfată cu Dumnezeu împreună.

Sensibilitatea trebuie să se controleze reciproc cu judecata rece a minţii, căci numai aşa evităm eventualele greşeli. Duhul Sfânt lucrează şi prin inimă, şi prin minte. În suflet se petrec atâtea fe­nomene, încât mintea se poate tulbura. Este o cale lungă până ce se creează armonia lăuntrică, şi apoi ea trebuie mereu menţinută.

Dacă Dumnezeu este alungat din cămările sufletului, ele voi fi invadate de duhurile rele. Prin urmare, satana şi păcatul tre­buie urâţi de moarte, până la moarte.

Treptat simţurile tac, sufletul se înmiresmează, duhurile rele fug, timpul intră în veşnicie, lumea e văzută în imaginea ei nealterată şi astfel omul ajunge Biserică, adică e purtător de Dumnezeu. În el a murit eul şi viază Hristos. Atât trupul cât şi sufletul cunosc un proces de înduhovnicire. Ne aflăm în împă­răţia lui Dumnezeu din om.

Acest fel de Rugăciune e un dar, care se pierde imediat ce este interpretat ca o vrednicie personală. Ea este lucrarea Du­hului Sfânt, la care omul participă lucid, conştient şi fericit de viaţa minunată de care este învrednicit. Transfigurat, omul – fără a pierde contactul cu natura şi cu ordinea firii – vede acum lumina taborică şi Ierusalimul cel ceresc.

Dacă omul obişnuit vede lumina soarelui, cel înduhovnicit vede lumina propriei sale minţi, iar la sfârşit vede lumina necrea­tă. Dacă la început omul este mângâiat cu lacrimi, el sfârşeşte prin răpirea la cer. Dacă la început Rugăciunea e rostită, la sfârşit ea e mută, uimitoare, minunată. O astfel de rugăciune nu poate fi uitată, nici părăsită, căci frumuseţea ei este fără de asemănare.

E adevărat că şi în cele mai înalte stări contemplative Dum­nezeu rămâne râvnit, deci încă ascuns şi nepătruns, dar accede­rea câtuşi de puţin la energiile Sale necreate îl face pe om fericit. Scânteia divină aşezată în om întâlneşte marele foc dumnezeiesc şi transfigurează totul în jur. Mişcarea universală a firii se trans­formă în repetate splendori, ca nişte faţete ale aceluiaşi diamant. Starea harică este densă, însă de scurtă durată în timpi naturali.

Omul purtător de Dumnezeu are marele dar că pe lângă con­tactul natural, pe lângă mijloacele de cunoaştere obişnuite, vede în duh. Natura, lumea, omul şi viaţa sunt minuni ale lucrării lui Dumnezeu, minuni care nu sunt evidente decât pentru omul în­duhovnicit. Acest om se umple de toate darurile Duhului Sfânt.

Dar trebuie precizat că rugătorul rămâne şi un om activ, di­namic, îndrăzneţ, iscusit, care înfruntă duşmanii cu puterea in­terioară cu care însuşi Domnul i-a biruit şi acţionează cu ace­leaşi mijloace cu care a lucrat Hristos: puterea duhului şi a cu­vântului, fapta bună, adevărul răspicat, dragostea curată, teme­rară, necontenită şi, în fine, puterea de jertfă.

Trebuie deci ştearsă imaginea pasivă, indiferentă, nerealistă, umilă şi umilitoare a omului sfânt. Mărturie stă Hristos însuşi, apoi Apostolii, şi cu deosebire Sf. Apostol Pavel, cel atât de dina­mic, care a fost răpit până la al treilea cer. Mărturie stau sfinţii Vasile cel Mare, Atanasie cel Mare, Ioan Gură de Aur ori sfinţi militari ca Dimitrie, Nestor şi Gheorghe, care au luptat şi au în­vins pe duşmani. Tot spre mărturie stau Sfinţii împăraţi Constan­tin şi Elena, iar Vechiul Testament ni-i oferă pe Moise, David, Ilie, Ieremia, care au fost mari conducători de oameni, dar toţi şi mari rugători. Iar dacă adesea sub chipul trăirii religioase unii îşi as­cund incompetenţa, incapacitatea, abandonul şi oportunismul, unii ca aceştia sunt cu totul străini de adevăraţii creştini.

Am trăit lângă astfel de oameni, în care şi din care strălucea Hristos şi care au fost vajnici apărători şi propovăduitori ai cre­dinţei, înfruntând cu putere duşmanii, demonstrând cu tărie adevărul şi jertfindu-se fericiţi pentru izbăvirea aproapelui.

Nouă ni s-au desluşit aceste năzuinţe în arşiţa suferinţei, pe muchia dintre viaţă şi moarte. Credem că cele ce s-au petrecut cu creştinii aici, în temniţe, sunt o părticică din aluatul unei lumi noi. Am trăit pentru Hristos, am trăit cu Hristos, am trăit în Hristos. În acest cadru situăm experinţa noastră isihastă.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 441-449)

[1] Reeditată şi cunoscută astăzi sub titlul Pelerinul rus.

[2]”A zis şi marele Pavel: «Nimeni nu zice Domnul Iisus decât numai în Du­hul Sfânt» (/ Cor. 12,3), adică atunci când inima primeşte lucrarea Duhului Sfânt, prin care se şi roagă.” (Sf. Calist şi Ignatie, Filocalia, VIU, cap. 49). (N. ed.)

[3] Sfinţii Părinţi care au scris despre Rugăciunea lui Iisus au dat lămuriri şi cu privire la poziţia trupului, respiraţie, locul inimii (cf. Sf. Grigorie Sinaitul în Filocalia, VII). Toţi însă au adăugat că atenţia nu trebuie să cadă pe aceste teh­nici exterioare, ci pe dobândirea pocăinţei, care este ”temelia vieţii duhovni­ceşti, izvorul, scopul şi sufletul rugăciunii” (Sf. Ignatie Briancianinov). (N. ed.)

[4] ”Deoarece tot gândul intră în inimă prin închipuirea (nălucirea) vreunor lucruri sensibile, lumina fericită a dumnezeirii va lumina mintea atunci când aceasta se va odihni de toate. Căci strălucirea aceea se arată minţii curate când dispar toate gândurile (chipurile)” (Sf. Isihie Sinaitul, Filocalia, IV, Cuvânt des­pre trezvie). (N. ed.)

[5] ”Pe cât poţi, împodobeşte-te cu virtuţile contrarii patimilor tale. Că de vei dobândi aceste virtuţi contrare patimilor ce te supără, vei dobândi toate celelalte virtuţi” (Sf. Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, cap. XXXIV). (N. ed.)

[6] ”Căci când luptă cineva împotriva păcatului cu fapta şi începe să se răz­boiască şi se smereşte pentru gândurile pătimaşe din cugetare, se zdrobeşte, se nevoieşte şi prin necazul nevoinţelor se curăţeşte pe încetul şi vine iarăşi la sta­rea după fire. Fiindcă de nu se ispiteşte cineva şi nu cunoaşte necazul patimilor, nici nu se luptă, nici nu se curăţeşte” (Ava Dorotei, Filocalia, IX, cap.XIII). (N. ed.)

[7] ”Este o căldură a trupului, a sângelui, în tărâmul firii căzute şi este o căl­dură subţire, nematerialnică, duhovnicească, ce nu pricinuieşte nici o înfierbântare, ci, dimpotrivă, răcoreşte, luminează, trage la negrăită dragoste de Dumne­zeu şi de oameni” (Sf. Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, voi. IV). (N. ed.)

Crăciunul după eliberare (1981)

Standard

Au trecut treizeci de ani de atunci, adică de la Crăciunul petrecut la Târgu-Ocna, până la Crăciunul pe care-l poveste acum. Sunt singurul supravieţuitor dintre toţi eroii întâmplălor amintite din 1931, 1949 şi 1951.

Toţi prietenii mei au rămas în cimitirele temniţelor. Atât „reeducaţii” din Piteşti, cât şi „reeducatorii” au dispărut. „Reeducaţii” s-au stins încet, chinuitor, din cauza consecin­ţelor torturilor la care au fost supuşi şi a regimului de extermi­nare ce a urmat. Un sfârşit cu mult mai tragic l-au avut „reedu­catorii”, adică torţionarii, călăii, cozile de topor prin care s-au săvârşit atrocităţile de acolo. Ei au fost acuzaţi şi judecaţi ca „le­gionari” care au săvârşit „reeducarea” la ordinele lui Horia Sima, cu scopul de a „discredita” public „imaculata” revoluţie bolşevică. Ipocrizie inimaginabilă, abuz juridic flagrant! (…)

Imagine de la prezidiul Congresului al XIII-lea al P.C.R. (noiembrie 1984)

Imagine de la prezidiul Congresului al XIII-lea al P.C.R. (noiembrie 1984) – Fototeca online a comunismului românesc. Cota 1/1984

De atunci Partidul Comunist a rămas stăpân unic şi discreţi­onar pe toate bunurile poporului şi ale ţării, pe toate forţele po­litice, poliţieneşti şi militare, pe toată mass-media, pe toate acti­vităţile de creaţie culturală, de la Academie până la Căminul cultural, de la savanţi până la educatori, de la ”artiştii poporu­lui” până la scripcarii de ţară, în fine, este stăpân deplin peste munca şi conştiinţele noastre.

Nu mai există decât munca şi exprimarea prin partid. Orice altă încercare este reprimată brusc şi total. Nimeni nu se poate apăra. Nimeni nu se poate organiza decât prin partid. Nimeni nu se poate plânge decât partidului. Cu toţii gândim prin par­tid, muncim pentru partid şi luptăm cu toate armele pentru so­cialism.

Cu toate mijloacele posibile – fiecare dintre noi fiind obligat într-un anume fel – facem educaţie politico-ideologică, de la prunci până la pensionari. A crescut o generaţie nouă, născută şi formată de ideologia ateistă. Paradoxal însă, aceşti tineri resping în esenţă comunismul, dar fără a avea cu ce să-l înlocuiască în ei înşişi şi, desigur, nici cu cine să-l schimbe ca putere de stat.

Deci marxismul, de fapt, nu a convins pe nimeni. Osatura statului socialist este formată nu din comunişti convinşi, ci din interesaţi ai puterii şi ai banului, potentaţi politici care şi-au creat o armată de pază şi trăiesc ca privilegiaţi. Puterea comu­nistă e o putere militară şi nu poate fi altfel. Aspectul ei civil ori democratic este o farsă grosolană, bună pentru naivii din afara graniţelor, dar respinsă de poporul supus ei. Şi totuşi, toţi ne supunem, căci nu avem alternativă.

Atmosfera întregii societăţi este schimbată. (…) Nu mai plutesc îngeri în aer, ci fum, ură şi dispreţ. Nu se mai crede în minuni, ci în saţiu nelimitat, care nu este niciodată satisfăcut.

Bucureştiul şi-a schimbat arhitectura, dar cu deosebire şi-a schimbat sufletul de sărbătoare. Căci de Crăciunul acesta tot poporul munceşte. Toţi tinerii sunt angajaţi în acţiuni ateiste ori distractive, pentru a nu se gândi la sărbători.

Un gol interior suflă în poporul socializat. Nimic nu mai e sfânt în noi, nici un ideal nu ne mai animă, nici o limită nu mai îngrădeşte conştiinţele noastre. S-au spulberat toate legăturile su­fleteşti dintre oameni. Un egoism feroce, indiferent, sadic a pus stăpânire pe noi. Fiecare aleargă, în condiţiile create de socialism, să speculeze totul în sens personal: unii sunt mai perfizi şi o fac public, sub masca socialismului; alţii o fac prin abuzuri ori crime, sfidând legile; iar cei mai mulţi o fac inconştient, animalic, asmuţindu-se unul împotriva celuilalt, încât societatea a devenit o mocirlă a imoralităţii, o albie a ilegalităţii şi o scenă a minciunii.

Când noi nu vrem să muncim, cum să fie prosperitate? Când noi nu dorim binele, cum să fie o lume bună? Când noi nu râv­nim neprihănirea, cum poate exista o lume frumoasă? Când noi nu avem nimic sfânt în cugetele noastre, cum să existe o viaţă curată? Când noi ne batjocorim propriile suflete, cum putem fi mulţumiţi? Când noi nu avem nici o libertate, cum putem fi fi­inţe umane cu drept de stăpânire?

Suntem o societate perversă şi am învăţat să minţim, să ne înşelăm pe noi înşine, să fim slugarnici şi meschini. Lumea e scârbită de viaţă. Se trăieşte în silă. Simţurile au fost supraexcitate şi fie n-au fost satisfăcute, fie – dacă au fost, totuşi, satisfă­cute, ca de pildă în libertinaj – senzualismul a anulat sensibili­tatea şi frumuseţea sufletească.

E admirabil să trăieşti tăcând, dar noi n-o putem face nici cel puţin conform proverbului cu ”capul ce se pleacă…”, căci acela era izvorât din iscusinţa cu care vitregia vremurilor l-a învăţat pe român să se strecoare isteţ, fără a se da cu păgânii, aşteptând cu înţelepciune cotitura istorică. Astăzi însă suntem siliţi de ateii marxişti nu să ne plecăm, ci să ne pervertim. Este dezgustător.

Coada la alimente în timpul comunismului.

Coada la alimente în timpul comunismului.

Oamenii sunt epuizaţi sufleteşte şi fizic. Neajunsurile materi­ale sunt din ce în ce mai mari. Trăind la dispoziţia partidului, poporul întreg aşteaptă la cozi interminabile fie pâine, fie orice alt lucru de care are nevoie. Economia socialistă este dezas­truoasă şi poporul plăteşte oalele sparte ale unei ideologii mioape şi ale unui partid incompetent. Şi după ce că eşti obligat să mănânci murdărie, trebuie să mai spui că este şi bună.

Toate instituţiile vechi au fost înlocuite cu altele socialiste, deci nu mai există. Biserica e tolerată ca o relicvă, dar nu îi e tolerată misiunea spirituală, nicicum cea socială ori culturală. Familia în­săşi este practic dizolvată de principiul amorului liber şi de principiul care declară pe copii ”ai poporului” – şi pe drept cuvânt, căci înrâurirea partidului asupra lor este considerabilă, iar părin­ţii n-au nici timp, nici dreptul să facă educaţia dorită copiilor.

Redusă la aspectul economic, familia şi-a pierdut rolul spi­ritual, moral şi social de odinioară. Au dispărut relaţiile sufle­teşti, de încredere şi ajutor reciproc dintre rude. Dacă se mai păstrează o urmă de familie, ea este lipsită de autoritate şi de independenţă, având la bază numai raţiuni socio-economice temporare din societatea comunistă. Treptat însă familia va dis­pare şi poporul va fi o apă şi un pământ.

Dezastrul moral este colosal. Dacă s-ar trage cortina de pe societatea socialistă şi de pe conştiinţele noastre, ar apărea un pustiu imens, dezolant, ucigător şi fără ieşire.

Sunt aici minţi ascuţite care văd realitatea crudă, dar nu au voie să vorbească decât de realitatea principială a ideologiei marxiste. Lumea de aici este mistificată prin ea însăşi, iar lumea liberă nu află decât farsa realităţii socialiste.

Nu jelim trecutul de dragul trecutului, ci din cauza golului şi nimicului ce ne înghite. Ni s-a luat totul şi ni s-a dat, în schimb, nimicul. Suntem sătui de viaţă, lihniţi de foame, dispreţuitori de semeni. Oameni goi, oameni fără Dumnezeu suntem şi înspăi­mântăm lumea cu nefericirea noastră şi o vom preface în iadul în care noi înşine trăim.

Am răbda cu drag de foame, am munci şi am lupta dacă în inimile noastre s-ar naşte azi Hristos; dar noi nu mai avem con­ştiinţa bucuriilor sfinte ale sufletului şi ale vieţii. Ne sinucidem sufleteşte. Ne descompunem sub imperiul deznădejdii materia­liste, înspăimântătoare este asemănarea societăţii întregi de azi cu aceea a temniţei din Piteşti!

Oare visez la lumea care a trecut? Oare îmi e dor de mama şi de tata? Sunt prizonier al amintirilor din copilărie? Ori al viselor mistice? Nu, sunt un observator lucid şi liber. Ştiu că şi societa­tea trecută era viciată, ştiu că şi atunci oamenii erau imperfecţi şi se pretau la toate josniciile, dar acum totul e infect, insuporta­bil, dezgustător.

Regret colindele de altădată, care sfinţeau sufletele şi nopţile de Crăciun. Ele rămâneau un reper şi un îndreptar peste tot răul lumii. Regret datinile din străbuni, în splendoarea lor de poezie şi sfinţenie, căci datorită lor mi-am salvat sufletul din mocirla decadenţei materialiste. Regret căldura sufletească a familiei de odinioară, unde revărsam tot ce era bun şi frumos în noi.

România comunistă

România comunistă

Regret ţara care a fost socializată de partidul atotputernic. Regret proprietatea muncii personale, căci a fost înlocuită cu ro­bia deciziilor arbitrare din proprietatea colectivă. Nu mai sun­tem stăpâni pe nimic, nici pe capacitatea noastră, nici pe nece­sităţile noastre, căci ele sunt determinate şi decise de partid -zice-se de popor, dar poporul nici nu e întrebat. Regret politica democratică, chiar dacă făcea jocul burgheziei, căci politica soci­alistă ne-a robit Partidului Comunist.

Bietul tata, nu credea că vom ajunge aici! Biata mama, n-ar putea suporta lumea de azi! Mă atinge un sloi de gheaţă pe co­loana vertebrală.

Unde eşti, Crăciunule din Târgu-Ocna?!… Moartea ca des­chidere spre viaţa veşnică de atunci e înlocuită acum cu viaţa morţii atotputernice. Cu cât sunt mai prezenţi şi mai vii în mine părintele Gherasim, Ion şi Valeriu, cu atât mai mult mă doare realitatea desacralizată. Atunci, acolo, în temniţă, un evreu pu­tea participa la Naşterea Domnului în Care nu crezuse, iar acum, aici, moare credinţa chiar şi în cei ce au crezut cândva.

Am intrat în mai multe biserici, în speranţa că voi regăsi at­mosfera de Crăciun de odinioară, dar era lume puţină, aproape toţi bătrâni. Un cor de oameni în vârstă a cântat colinde, frumos dar fără farmec. Preoţii înşişi sunt octogenari, trişti, scoşi parcă din arhive. Nu există nici cea mai mică relaţie prietenească între creştini. Copiii nu ştiu să-şi facă semnul Crucii, să se roage şi nu au nici cele mai vagi cunoştinţe religioase, deşi mai toţi au fost botezaţi.

Doar în icoane şi-n lumânări se regăseşte sufletul meu pri­beag. Ochii se opresc la Altar, la Sfântul Potir şi mă întreb dacă harul ce se răspândeşte prin Sfintele Taine nu e aruncat înaintea porcilor, ca să-l calce în picioare!

Harul a lucrat minunile din Târgu-Ocna. Harul are aleşii Lui şi azi, discreţi dar imenşi. În mintea mea răsare preotul Calciu, apoi preotul Iacunin[1]: unul în Jilava, altul în Siberia; amândoi martiri în care viază Hristos, amândoi izolaţi de fraţii lor, amândoi ignoraţi de creştinii liberi.

Există credinţă! Există creştini pe lume: un Orlov, un Saharov[2] dau strălucire Ortodoxiei, dau autoritate morală ştiinţei, dau nădejde de izbăvire, ca toţi cei care, asemenea lor, înfruntă cu îndrăzneală puterea crudă şi nelimitată a ateismului. Mă simt unit cu ei, îi simt şi pe ei în aceeaşi atmosferă din Târgu-Ocna.

Sunt oameni mari şi în Occident, şi clerici şi laici, dar ei nu pot realiza sfinţenia de aici. Aici sfinţenia e obligatorie, altfel te pră­buşeşti. Important mi se pare însă a da forţă acestei spiritualităţi renăscute, încât să transforme lumea şi să înnoiască sufletele.

În mijlocul unei lumi ce se prăbuşeşte în iad, mintea mea des­luşeşte procesul îndumnezeirii. Şi plâng. Şi-s fericit. Şi cânt. Şi trăiesc în voie, liber, sfinţit. Lumea se va izbăvi. Dar lumea mai are de suferit! De acest Crăciun îl văd pe Lech Walesa[3] întemni­ţat, omul care a reuşit să devină, într-un an de zile, un simbol al libertăţii şi demnităţii. Omul acesta era o speranţă a tuturor oa­menilor, şi totuşi e închis şi nimeni nu-l poate salva. Simt însă că el e imens abia acum, în temniţă, căci acum se vede forţa lui in­terioară de a respinge mâna mânjită cu sânge a oprimatorului.

Un popor întreg este din nou întemniţat, robit, umilit, batjo­corit. Lovitura dată a fost cruntă şi perfidă. Totuşi, polonezii se dovedesc vrednici de istoria lor eroică, vrednici de credinţa lor neclintită. Este acolo o speranţă pentru omenire, deşi poate că omenirea va rata această şansă. E acolo o Biserică puternică, cu preoţi apostoli, cu creştini martiri. E acolo o muncitorime care ştie că dreptatea numai de la Hristos vine şi refuză injustiţia antihristică; de acest Crăciun sunt mii de mineri care-şi riscă vi­aţa protestând în mine şi gestul lor mă cutremură. E acolo o elită intelectuală care gândeşte destinele lumii întregi, dar se pare că lumea încă nu are urechi de auzit.

Văd cum s-a prăbuşit structura lumii de odinioară, văd pră­pădul din Piteşti, văd jalea din ţară, văd vidul din suflete, văd mizeria din societate şi mă îngrijorez că fenomenul solidarităţii poloneze va sucomba prin baionete şi minciună. Cumplită tre­buie să fie tragedia lui Lech Walesa şi a tuturor polonezilor! Au fost reduşi la tăcere. Dacă nu li se va obţine libertatea de mani­festare, vor deveni iarăşi robi.

Comuniştii au învăţat acum încă o lecţie şi vor şti ca nicio­dată să nu mai accepte acele urme de libertate şi acele şovăieli umanitariste care au făcut posibilă „Solidaritatea” din Polonia. Puterile socialiste strâng iarăşi şuruburile şi chingile şi la nevoie vor vărsa chiar sânge pentru a-şi salva puterea.

Lech Walesa

Lech Walesa

Unele ţări occidentale au decis măsuri economice în Polonia, altele le-au refuzat chiar şi pe acelea, noi însă întrebăm: cum au putut occidentalii liberi, creştin-democraţi, să întreţină relaţii economice şi tehnice cu un Partid Comunist tiranic şi revoluţio­nar? De ce a fost Polonia abandonată puterii sovietice şi comunizării, când al doilea Război Mondial s-a făcut pentru elibera­rea ei? Cine a decis destinele Poloniei şi cine menţine Polonia în lagărul socialist?

Europenii cred că se vor adapta comunismului şi se pleacă în faţa revoluţiei ce ameninţă cu războiul atomic, dar europenii nu ştiu că vor ajunge robi cum suntem noi şi-şi vor blestema zilele şi vor cere pământului să-i înghită de vii, dar pământul nu-i va primi, căci vrednici sunt de osânda lor.

E greşit a crede că materialismul de tip capitalist va elimina comunismul marxist. Dimpotrivă. Secularismul statelor occi­dentale este părintele ateismului statelor socialiste. Educaţia li­beră din Apus a dus la educaţia ateist-materialistă din Est. Li­bertinajul, care a devenit neobrăzat şi în Occident şi în Răsărit, pregăteşte atmosfera comună pentru acelaşi stil de viaţă. Legea avortului – abatere făţişă de la legea lui Moise: „să nu ucizi!” -va îndreptăţi la eutanasie, apoi la uciderea spartană şi, în fine, la uciderea ştiinţifică, programată, necesară raţiunii omeneşti. E straniu să constatăm un limbaj comun şi idei comune în cele două tabere ideologice ale lumii de azi!

Dacă creştinii din ţările libere nu sunt în stare să învingă forţa comunistă ce asediază omenirea, atunci lumea este slăbănoagă şi-şi merită robia. Revoluţia bolşevică nu poate fi oprită prin cedare, războiul nu poate fi rezolvat prin pace unilaterală. Puterea se cere învinsă prin putere. Pacea fără libertate, făă dreptate, fără Dumnezeu, e cumplită robie. Libertatea nu are arme, nici instrumente de apărare, ci trebuie apărată cu toate armele ce o atacă.

În Polonia s-a pus în evidenţă la scară naţională adevărul care în celelalte ţări s-a dezvăluit fragmentar şi sporadic. Oame­nii din lagărul socialist ştiu că au de ales între atmosfera de tip Târgu-Ocna şi cea din Piteşti, între Iacunin, Calciu, Saharov, Orlov pe de o parte şi Brejnev[4], Ceauşescu ori Kadar[5] pe de altă parte, între apă şi foc, între lumină şi întuneric, între bine: rău, între Dumnezeu şi satana, între Hristos şi antihrist – fără compromisuri, fără ezitare, fără întârziere.

Mi-e sufletul sfârtecat de această răspândire a duhurilor şi a istoriei. Alţii însă suferă acum mai mult decât mine. Eram dator să mărturisesc adevărul, împreună cu eroii şi martirii vremuri­lor moderne. Toate chinurile lumii sfâşie sufletul meu în ziua asta de Crăciun a anului 1981.

S-au scris aceste pagini în zilele Crăciunului lui 1981, sub impresia celor petrecute în Polonia. Evenimentele povestite sunt reale, dar puţin literaturizate. Având în vedere condiţiile în care scriem, rugăm să se facă toate corecturile literare de cuviinţă, dar să se păstreze duhul şi adevărul pe care dorim a-l comunica. Va veni o zi când lumea ne va înţelege, dar credem că duhurile vii vor fi receptive acum.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 290-298)

[1] Gleb Iacunin, preot ortodox din cadrul dizidentei ruse, deportat în Siberia pentru convingerile sale religioase. (N. ed.)

[2] Andrei Saharov (1921-1989) – fizician rus, specialist în armele termonucleare. S-a opus experienţelor nucleare şi s-a raliat disidentei ruseşti, fapt pen­tru care a fost exilat la Gorki (1980-1986). (N. ed.)

[3] Lech Walesa era, la data scrierii acestor memorii (1981), preşedintele sin­dicatului „Solidaritatea” din Polonia, iniţiatorul unei mişcări populare anti­comuniste. Arestat şi întemniţat, el a devenit simbolul tuturor popoarelor oprimate de regimul comunist. După căderea acestui regim în Polonia, Lech Walesa a fost ales preşedinte al ţării (1990-1995). (N. ed.)

[4] Leonid Ilici Brejnev (1906-1982) – preşedinte al Uniunii Sovietice între 1960-1964 şi 1977-1982. (N. ed.)

[5] Janos Kadar (1912-1989) – om politic maghiar, prim-secretar al Comitetu­lui Central al Partidului Muncitoresc Socialist Ungar; militant activ pentru consolidarea ocupaţiei sovietice în Ungaria. (N. ed.)